UNIVERSITATEA BUCURESTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE SI ASISTENTA SOCIALA
ELITELE. STUDIU DE CAZ:
SUPRAELITA
INTRODUCERE
Înca din cele mai vechi timpuri, comunitatile, indiferent de dimensiunile lor, in nevoia de organizare, s-au confruntat cu problema conducerii. Cine erau cei indreptatiti in a lua deciziile ce aveau sa afecteze vietile tuturor membrilor societatii si, mai ales, in virtutea carui fapt erau acestia indreptatiti sa conduca - acestea s-au numarat printre intrebarile esentiale ale umanitatii.
La aceste intrebari s-a straduit sa raspunda scoala sociologica italiana prin intermediul teoreticienilor clasici ai elitelor, Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca si Robert Michels - tratati in primul capitol. Fiecare dintre cei trei si-a adus o contributie considerabila la dezvoltarea sociologiei elitelor, astfel ca, in timp ce V. Pareto expune faimoasa sa teorie cu privire la "circulatia elitelor" si a "Regulii 80-20" - care desi initial se referea la distributia veniturilor in Italia, ulterior i s-a acordat valabilitate universala -, G. Mosca devine faimos pentru punerea in circulatie a notiunii de formula politica (care desemna modul in care clasa conducatoare isi legitimeaza puterea) si a celei de clasa politica ca parte a clasei conducatoare indreptatita sa detina controlul functiilor publice.
Cel de-al treilea parinte al sociologiei elitelor, R. Michels, considerand ca orice democratie se bazeaza pe forme organizate, conchide ca orice forma de organizare devine intr-un final oligarhica, prin aceasta teorie oferind viata "Legii de fier a oligarhiei".
Teoreticienii contemporani ai elitelor, fie ei europeni sau americani - tratati in capitolul al II-lea - pleaca, in general, in demersul lor stiintific de la teoriile clasicilor (fiind sau nu de acord cu ele) si se impart in doua categorii: pe de o parte ii avem pe acei teoreticieni de parere ca in orice societate exista o singura elita conducatoare, detinatoare a monopolului decizional social, politic, economic si chiar cultural - C. W. Mills, T. B. Bottomore, K. Marx, S. M. Lipset -, iar pe de alta parte ii avem pe teoreticienii "pluralisti", convinsi ca, in special in societatile democratice, exista o pleiada de elite dezvoltate la nivelul fiecarui domeniu in parte, puterea impartindu-se mai mult sau mai putin egal intre aceste segmente dinamice sociale - J. A. Schumpeter, R. A. Dahl, R. Aron si A. Toffler.
Capitolul al doilea abordeaza, pe scurt, de asemenea si gandirea sociologica elitara romaneasca, teoreticieni romani, precum D. Gusti, M. Eminescu, T. Braileanu sau M. Manoilescu, punand accent pe specificul national in raport cu problematica studiata, astfel ca, fara a ocoli paradigmele propuse de sociologia vest-europeana si americana, acestia au abordat fenomenele sociale elitare in corelatie cu procesul constituirii natiunii romane. Ceva mai aproape de timpurile noastre, V. Pasti si S. Tanase analizeaza evolutia elitelor romanesti de dupa 1989 in contextul procesului de tranzitie de la comunism inspre democratie. De asemenea, domnii profesori, C. Zamfir si I. Badescu isi aduc contributia, ajutand la dezvoltarea sociologiei romanesti.
În final, ultimul capitol - studiul de caz - abordeaza o problematica noua pe agenda gandirii elitare - supraelita (concept preluat din lucrarea Al Treilea Val, al scriitorului american Alvin Toffler). Aceasta din urma, cunoscuta si sub denumirile de elita globala, superclasa, elita cosmopolita sau clasa conducatoare globala, reprezinta un produs al globalizarii, teoriile care stau la baza existentei sale considerand ca dezvoltarea proceselor tehnologice din ultimele decenii au favorizat aparitia unei noi clase conducatoare, a carei membri tind sa aiba mai multe in comun cu cei asemenea lor decat cu proprii conationali si detin resursele materiale si morale necesare pentru a controla, remodela si reorganiza planeta.
Trasatura definitorie a acestor indivizi, care-i distinge de restul pamantenilor, este puterea, in virtutea careia influenteaza incontinuu viata a miliarde de oameni la scara planetara, iar imensa autoritate au acumulat-o in virtutea calitatilor, talentului, muncii sau averii.
Desi, de cele mai multe ori puterea de care dispun este asociata resurselor financiare, totusi, aceasta vine de cele mai multe ori din detinerea postului potrivit la momentul potrivit, astfel ca supraelita este compusa din indivizi, precum: sefi de stat, directori generali ai celor mai mari companii, baroni media, miliardari implicati activ in investitiile pe care le fac, antreprenori din domeniul tehnologiei, potentati ai industriei petrolului, manageri ai fondurilor de hedging, investitori la bursa, comandanti militari importanti, oameni de stiinta, artisti de renume, lideri religiosi, dar si lideri ai miscarilor teroriste sau infractori de marca.[1]
CAPITOLUL I
TEORIILE CLASICE ALE ELITELOR
I.1. Elita versus elite
Termenul de "elita" provine din latinescul ēlĭgo/ēlĭgěre care desemneaza actiunea de "a alege, a aduna (a culege)".[2] Asadar, inca de la inceput observam ca avem de-a face cu o categorie de indivizi "aleasa" din "marea masa" - aveam de-a face cu o "minoritate" in sensul redat de Giovanni Sartori, "o parte minora, concreta" a societatii.
Totusi, notiunea de "elita", in sine, suporta doua semnificatii distincte - prima se refera la persoanele considerate ca fiind cele mai remarcabile intr-un anumit grup, iar cea de-a doua vizeaza persoanele care dintr-o privinta sau alta ocupa primul loc intr-un ansamblu dat.[4] Astfel, in timp ce prima semnificatie detine nuante calitative si se bazeaza pe principiul excelentei, al meritului, cea de-a doua semnificatie este mai degraba rodul principiului preeminentei sociale, considerandu-se ca "preeminenta nu coincide decat foarte rar cu excelenta" , cu alte cuvinte nu intotdeauna meritul personal este cel care propulseaza un individ in varful/fruntea unui grup.
Omogenitatea sau eterogenitatea clasei conducatoare a reprezentat o problematica ce a facut obiectul a numeroase controverse, motiv pentru care teoreticienii iau in discutie intrebuintarea singularului sau pluralului termenului de "elita", asa-zisii teoreticieni "pluralisti" fiind ferm convinsi de pluralitatea societatilor si implicit a grupurilor conducatoare.
Astfel, la singular, termenul de "elita" desemneaza cel mai frecvent "elita conducatoare sau guvernamentala, mediile guvernamentale, autoritatea administrativa, clasa politica sau, intr-un sens mai larg, pe toti cei despre care avem impresia, justificata sau nu, ca participa in mod deschis sau din umbra la elaborarea deciziilor importante care influenteaza viata unui popor sau relatiile internationale",[6] iar la plural se refera mai degraba la persoanele aflate intr-o pozitie superioara in diferite sfere de activitate: "Pluralul sugereaza starea - reala sau perceputa ca atare - a unei societati diversificate si a unui regim pluralist, in opozitie cu orice ansamblu social relativ omogen".
Teoriile pluraliste afirma ca nu exista un singur grup de putere conducator, fie el chiar clasa politica, ci ca puterea in societate este distribuita intr-o multime de centre de putere situate in toate domeniile vietii sociale, care se influenteaza reciproc.[8] Nici o elita nu domina singura nici un sector al societatii, ca urmare, este incapabila sa manipuleze sistemul doar in avantajul sau. Aceste elite aflate in competitie se contracareaza intre ele, astfel incat puterea in societate devine netransferabila. Cu alte cuvinte, puterea detinuta de un grup de putere din economie, de exemplu, nu poate deveni putere politica, iar grupul de putere va trebui sa participe alaturi de alte grupuri similare la competitia pentru influentarea deciziilor politice.
La randul ei, clasa politica isi pastreaza un grad ridicat de autonomie pentru ca celelalte grupuri de putere din societate sunt interesate de politica doar ocazional, atunci cand, fie aceasta le afecteaza interesele nemijlocite, fie cand, pentru a-si atinge obiectivele, au nevoie de o decizie politica.[9]
Rolul elitelor este de a asigura coerenta intregii vieti sociale si de a dezvolta reteaua de putere politica a societatii. În esenta, scopul oricarei forme de putere, este de a asigura coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si organisme ale societatii umane si de a coordona activitatile care se desfasoara in interiorul acesteia.[10]
Potrivit lui Vladimir Pasti, puterea inseamna "controlul asupra politicilor, adica asupra alegerilor sau a optiunilor care se fac in orice domeniu. Distributia puterii in societate inseamna doar cum se distribuie controlul politicilor diferitelor domenii intre diferitele grupuri sociale din acea societate". În 1922, Max Weber definea puterea ca "probabilitatea ca un actor dintr-o relatie sociala [ . ] sa-si realizeze vointa impotriva vointei celorlalti."
Trei sferturi de secol mai tarziu, sociologul american, Anthony Giddens afirma: "puterea reprezinta capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a-si impune propriile interese si preocupari chiar atunci cand ceilalti se opun".
În sociologia politica exista o intreaga dezbatere privind sensul termenilor de politica, putere si putere politica. Politica, puterea si puterea politica desemneaza realitati diferite in societati diferite, in functie de modul de organizare a fiecarei societati. În plus, politica si puterea politica intervin in cele mai diferite domenii ale vietii sociale si economice, cu efecte si intensitati diferite.
Max Weber era de parere ca "a face politica" inseamna "a te stradui sa participi la putere sau a te stradui sa influentezi impartirea puterii, fie intre state, fie in cadrul unui stat, intre grupurile de oameni pe care acesta le inglobeaza". "A avea putere" inseamna, asadar, a te afla in pozitia de comanda a unui grup social, organizat, fie a participa efectiv la luarea deciziilor, fie a avea influenta asupra modului in care se imparte puterea la nivel institutional.
Sfera politicului cuprinde astfel, doua ipostaze ale puterii: puterea care se exercita (de catre clasa politica) si puterea care se poate influenta (de catre grupurile de presiune si grupurile de putere din societate). Cu alte cuvinte, puterea este detinuta de elite.
Se considera, astfel ca, "in orice societate puterea apartine unei clase a puterii la varf", presupunandu-se ca oricine este la varf detine puterea, ca puterea este cea care te poate duce la varf si, de fapt, ca cel care detine puterea o detine tocmai pentru ca este la varf[16], conturandu-se in acest mod o structura piramidala a puterii in societate.
Vilfredo Pareto considera ca detinerea puterii de catre elite se bazeaza pe anumite caracteristici personale de tip psihologic, cum ar fi: viclenia, duplicitatea, forta, fermitatea, inteligenta, priceperea, caracterul si abilitatile. Conform lui Gaetano Mosca, insa, elitele detin puterea datorita capacitatii de organizare superioara a minoritatii elitelor, combinata cu superioritatea intelectuala, materiala si morala a membrilor, sau dispun de resurse si pozitii superioare, cum ar fi accesul la informatie si capacitatea de a controla, credibilitatea si prestigiul de grup.[17]
Elitele isi folosesc pozitiile pentru a-si perpetua dominatia combinand constrangerea cu manipularea, controlul sau asupra puterii fiind facilitat de marimea redusa a grupului, care permite actiunea constienta si solidara, informarea mai facila si mobilizarea eficienta in sprijinirea unor initiative si politici, precum si de coeziunea data grupului sau de o ideologie eficace[18], asa cum noteaza si Ezra Suleiman: "supravietuirea elitelor depinde de vointa lor de a exercita puterea si de capacitatea lor de a-si fauri o ideologie de care se vor servi pentru a se legitima".
Ideologia, in sensul ei primar, reprezinta acel "set coerent si comprehensiv de idei care explica si evalueaza conditiile sociale", dau sens vietii indivizilor in societate, oferind un program de actiune sociala si politica si indeplineste patru functii fundamentale: explicativa, evaluativa, orientativa si programatica[20], masele avand nevoie de "sens", de explicatii, dar mai ales de indrumari, responsabilitati ce revin elitelor/ claselor conducatore.
Rolul ideologiei este de a ajuta la legitimarea dominatiei elitelor si la convingerea maselor ca elita este indreptatita sa domine si sa conduca in virtutea unor principii morale, universale. Legitimarea actului politic este esentiala pentru mentinerea si controlarea puterii politice, deoarece puterea politica are nevoie de consimtamantul celor dominati. Puterea politica "are o trasatura de ordin universal, aceasta fiind institutionalizarea dominatiei".
M. Weber a inteles ca puterea politica nu se poate manifesta in forma sa nuda, materiala, ca o expresie brutala a fortei impotriva vointei tuturor. Ea trebuie sa realizeze o conversie a violentei fizice, materiale, intr-o constrangere acceptata si recunoscuta de membrii societatii, utilizand diverse forme de legitimare. Puterea politica se bucura de incredere si obtine astfel atributul de a fi considerata legitima, atunci cand isi indeplineste efectiv functiile sale primordiale de coordonare si organizare a spatiului social in favoarea comunitatii si a "binelui public".
Legitimitatea exprima, deci, consensul dintre elite si restul membrilor societatii, increderea si incuviintarea pe care cei dominati o acorda celor care domina si decid pentru "binele comun" al societatii.[23]
Revenind la notiunea termenului de "elita" se poate observa ca acesta suporta doua conotatii: una pozitiva si una peiorativa. Cea pozitiva se refera la sublinierea faptului ca elita presupune excelenta si competenta intr-un domeniu, fapt acceptat de societate si, deci, meritoriu in ochii celorlalti, iar cea peiorativa se axeaza pe ideea excluderii deoarece insista ca elita este o minoritate care face abstractie de mase. De multe ori, termenul de "elita" si derivatii sai, "elitism" si "elitist" tind sa fie intrebuintati cel mai adesea cu scopul de a dezaproba sau a respinge, in zilele noastre, un proiect calificat ca fiind elitist primind, de fapt, conotatii descalificante.[24]
Aceasta aversiune raspandita fata de notiunea de "elita" are radacini recente in istoria omenirii fiind foarte raspandita in societatile care se vor democratice si unde egalitatea a devenit o valoare dominanta. Astfel, egalitarismul a devenit atat de ancorat in spirite incat egalitatea intotdeauna este presupusa a fi justa, pe cand inegalitatea trebuie sa fie justificata.[25]
I.2. Vilfredo Pareto, parintele sociologiei elitelor
Teoriile clasice ale elitelor incearca sa dea raspunsul la doua intrebari fundamentale:
prima explica de ce unii oameni exercita puterea, iar altii nu. Astfel de teorii afirma existenta unor diferente fundamentale de rol si atitudine intre mase si elite, ceea ce duce a diferentierea treptata, pe cale naturala, a acestor doua categorii prin educatie specializata, resursele disponibile, inteligenta, viclenie, cura, vointa, etc. Cei care poseda aceste calitati formeaza in societatile democratice elitele puterii si guverneaza pentru simplul motiv ca "pot, stiu si vor sa o faca" in mai mare masura decat alte categorii de oameni;
a doua intrebare se refera la modul in care este posibila dominarea relatiilor de putere de catre elite, care sunt totusi restranse numeric. Elitele acced la pozitiile de varf in virtutea faptului ca poseda anumite resurse, abilitati sau atribute pretuite in societatea din care face parte, baza dominatiei sale nefiind in mod obligatoriu numai economica chiar daca poate sa-si foloseasca dominatia pentru a-si crea sau spori avantajele materiale.[26]
Aceste teorii pleaca de la doua premise initiale: prima se refera la faptul ca puterea se regaseste la varf, in pozitiile cheie de natura economica sau politica, iar a doua descrie diferentele psihologice si materiale dintre mase si elite.
Vilfredo Pareto (1848-1923), alaturi de Gaetano Mosca, este in mod incontestabil unul din marii clasici ai teoriei moderne a elitelor si toti autorii care abordeaza problematica elitelor se raporteaza la el. Despre V. Pareto, G. H. Bousquet scria: "Tratatul de sociologie generala este unul din eforturile cele mai autentice ale spiritului uman de a intelege structura societatii si valoarea rationamentelor care sunt desfasurate la nivelul ei".[27]
Economist si sociolog italian, V. Pareto pleaca de la doua definitii distincte ale elitei: una cu caracter general ce reclama pluralul si alta cu aplicatie mai restransa, ducand la notiunea de elita conducatoare, aceste doua definitii fiind prezente atat in Les Systemes socialistes (1902-1903) cat si in Trattato di sociologia generale (1916).[28]
V. Pareto este foarte clar in conturarea unei definitii a termenului de "elita": "Sa formam deci o clasa cu cei care au indicii cei mai ridicati in bransa in care-si desfasoara activitatea si sa dam acestei clase numele de elita", exemplificand ca "Celui care a stiut sa castige milioane in mod cinstit sau nu ii vom da 10. Celui care castiga doar mii de franci ii vom da 6. Celui care castiga numai cat sa nu moara se foame ii vom da 1. Celui care este internat intr-un azil pentru saraci ii vom da 0."[29]
Teoria elitelor articulata de V. Pareto are la baza o schema piramidala imperfecta in care bogatii ocupa varful, iar saracii baza (Fig.1).
Conform schemei, partea abcgf a curbei este bine cunoscuta datorita datelor statistice, in timp ce partea adef ramane in anonimat. Forma curbei nu este intamplatoare, ci, se presupune ca ar putea sa fie o explicatie a "distributiei caracterelor fiziologice si psihologice ale oamenilor". Plecand de la premisa distributiei oamenilor pe straturi, schema ar reprezenta forma exterioara a organismului social, ce ar ramane relativ constanta, in timp ce in "interiorul organismului" ar exista o circulatie permanenta - unii imbogatindu-se, iar altii saracind.[30]
Adoptand alte criterii decat cel al distributiei veniturilor in societate, vom obtine o forma asemanatoare a graficului, cu deosebirea ca nu aceeasi oameni vor ocupa baza si varful schemei: "Ar fi intr-adevar absurd ca indivizii care ocupa pozitii superioare, in figura care reprezinta distributia geniului matematic sau poetic sa fie aceeasi cu cei care ocupa pozitiile superioare in figura care da distributia bogatiei". Cu toate acestea, din punct de vedere al influentei si al puterii politice si sociale - criteriu fundamental in ierarhizarea indivizilor in societate - in majoritatea tipurilor de societate cunoscute de-a lungul istoriei "acesti oameni [ . ] vor ocupa acelasi loc in aceasta figura si in aceea a distributiei bogatiilor. Clasele numite superioare sunt, in general, si cele mai bogate".[31]
În explicarea teoriei sale, V. Pareto imparte indivizii unei societati in trei clase - A, B si C -, unde A reprezinta elita guvernanta (elita de la putere), posesoare a unor calitati bune sau rele care ii asigura puterea (inteligenta, hotararea de a-si elimina adversarii prin forta), B reprezinta noua elita care intentioneaza sa o inlocuiasca pe cea veche, iar C insumeaza indivizii din clasa inferioara, "oamenii carora le lipseste energia, caracterul, inteligenta" si alte calitati care le-ar permite sa ocupe pozitii superioare in ierarhia societatii.[32]
V. Pareto foloseste conceptul de circulatie a elitelor pentru a explica procesul de inlocuire a elitelor in societate, circulatia elitelor fiind un proces cu doua fatete: pe de o parte este un proces de regenerare a elitelor prin circulatia indivizilor intre elita si nonelita, iar pe de alta parte de inlocuire a elitelor perimate cu contraelite.[33]
Acest proces este unul foarte important, inexistenta lui putand duce la dezechilibre in sistemul social: "O simpla intarziere in aceasta circulatie poate avea ca efect cresterea considerabila a numarului de elemente degenerate care blocheaza clasa care poseda inca puterea si creste, pe de alta parte numarul elementelor de calitate superioara care sunt blocate in cealalta clasa".[34] În conditiile in care elitele conducatoare devin inchise si nereceptive la idei noi, incapabile sa asimileze noi interese, politici si noi membri, ele intra intr-un conflict de valori, interese si prioritati cu ansamblul societatii. În aceste conditii, o contraelita reuseste sa mobilizeze masele pentru a sprijini inlocuirea elitei conducatoare cu un grup nou. Cu alte cuvinte, B reuseste sa mobilizeze pe C impotriva lui A pentru a facilita formarea unei noi clase, D, care sa preia puterea si sa revigoreze societatea.
V. Pareto mai este faimos de asemenea si datorita Regulii 80-20, recunoscuta deja la nivel international ca universal valabila si pentru alte domenii decat cel al distributiei veniturilor. Astfel, conform acestei "reguli", Pareto a observat ca 80% din veniturile Italiei se indreptau catre 20% din populatie,[37] principiu preluat si de alte domenii precum marketing, publicitate, etc.
I.3. Gaetano Mosca si "clasa politica"
Gaetano Mosca (1858-1941), politolog si sociolog italian, este considerat alaturi de Vilfredo Pareto si Robert Michels unul dintre clasicii scolii italiene de sociologie politica, fiind autorul notiunii de formula politica prin care clasa conducatoare isi legitimeaza puterea. Dupa ce a furnizat unele argumente cu privire la antiparlamentarism, a sfarsit prin a respinge fascismul, considerand ca echilibrul puterilor, asigurat de regimurile democratice oferea cea mai buna dintre garantiile libertatii personale.[38]
Principalele sale contributii la dezvoltarea stiintei politice si a sociologiei sunt Elementi di scienza politica (1896, 1923) si Lezioni di storia delle istituzioni e delle dottrine politiche (1933), in cadrul carora elaboreaza o conceptie originala despre elite si despre locul lor in societate, principalele concepte ale doctrinei sale fiind: clasa politica, clasa nonpolitica, circulatie a elitelor in societate si elita virtuoasa.[39]
Legea lui G. Mosca presupune asezarea in centrul atentiei a clasei politice, adica a elitei guvernante, denumita "clasa politica conducatoare". "Ipoteza fundamentala a lui G. Mosca este ca in fiecare epoca au existat totodata o clasa conducatoare politica si un sistem de idei pe care se sprijina institutiile politice in vigoare si care exprima totodata idealul social caruia ii corespund aceste institutii. Este ceea ce el a denumit sistem sau formula politica". Atat clasa politica, cat si sistemul sunt considerate a fi supuse constant schimbarilor, acestea nefiind la voia intamplarii, ci "schimbarile pe care le sufera clasele politice se transmit asupra formulei politice si invers". Astfel, pentru G. Mosca, in orice societate organizata, cei care guverneaza nu sunt decat o minoritate, indiferent de forma guvernului si de principiul in numele caruia guverneaza, majoritatea populatiei neparticipand la treburile de gestionare a problemelor publice, iar clasa politica este o parte a clasei conducatoare, mai exact cea care exercita functiile publice.
În Elementi di Scienza Politica, G. Mosca expune in mod clar diferenta dintre guvernanti si guvernati, enuntand ca "incepand de la formele primitive de civilizatie si terminand cu civilizatiile cele mai dezvoltate cultural si demografic, au existat doua clase de persoane: una guvernantilor si cealalta a guvernatilor". Clasa celor care conduc, mai putin numeroasa "executa toate functiile publice si monopolizeaza puterea", in timp ce clasa celor condusi, mult ai numeroasa, este guvernata de cei putini, "intr-un mod mai mult sau mai putin legal, mai mult sau mai putin voit sau violent".
Conceptul de formula politica este introdus de G. Mosca in calitate de "instrument moral" de care se va servi clasa politica pentru a ocupa puterea: "clasa politica nu-si justifica in mod exclusiv puterea prin sine, ci va incerca sa dea o nuanta morala si juridica perceptelor deja acceptate de societatea pe care o conduce. Aceasta baza juridica si morala reprezinta formula politica".[43] Formula politica trebuie sa fie insa in armonie cu "gradul de maturitate intelectuala si morala a unui popor si al epocii in care a fost adoptata" deoarece "ea serveste uneori limitarii actiunii guvernantilor si, in acelasi timp, innobileaza intr-un fel supunerea, aceasta nemaifiind exclusiv rezultatul unei constrangeri materiale". G. Mosca identifica trei tipuri de formula politica: aristocratic, birocratic si heleno-italic, primele doua tipuri caracterizandu-se printr-o clasa politica de tip inchis (respinge elementele care se ridica din non-elita, rezultatul fiind transformarea clasei politice intr-o casta, blocarea circulatiei elitelor in societate, epuizarea istorica a clasei politice, revolutia violenta a elementelor respinse din clasa nonelitei si inlocuirea clasei politice cu una noua), iar cea de-a treia descriind o clasa politica de tip deschis pe care G. Mosca o denumeste cu termenul de clasa virtuoasa (permite patrunderea circulatia dinspre nonelita inspre elita).
G. Sartori considera ca legea lui G. Mosca privitoare la clasa politica trebuie analizata in raport cu ceea ce denumeste R. Dahl a fi modelul elitei conducatoare si denumit de G. Sartori "modelul clasei conducatoare", ceea ce conteaza fiind notiunea de comanda/ guvernare. Se disting doua tipuri de comanda: primul tip se refera la guvernarea prin stapanire (government by rulership), iar cel de-al doilea tip vizeaza guvernarea prin conducere (government by leadership), cel din urma fiind considerat de G. Sartori potrivit regimurilor democratice.[47]
Totusi, cercetarile recente asupra functiilor conducerii politice ar sugera ca termenul de "conducere" (leadership) nu ar mai fi nici el potrivit, cuvantul in sine denotand "un individ liber sa-si aleaga modul de actiune si capabil sa-i determine si pe altii sa-i urmeze, datorita inteligentei sale superioare, cunostintelor, indemanarii si fortei personalitatii sale", in timp ce teoriile moderne pun accentul mai nou pe disponibilitatea maselor de a-l urma, conducerea devenind "un lucru complex si subtil", a carei dinamica "studiaza reactiile maselor, si nu caracteristicile statice ale indivizilor".[48]
"Modelul clasei conducatoare" a lui G. Mosca este pus sub semnul intrebarii de G. Sartori pe baza studiilor lui R. Dahl, conform carora "democratiile sunt caracterizate de difuziune a puterii - chiar de o difuziune excesiva care anuleaza modelul clasei conducatoare".[49]
Dar, cu siguranta, G. Sartori se refera la acele democratii pure si prin pure incerc sa descriu acele democratii care respecta intr-adevar perceptele si principiile democratice (separarea corecta a puterilor in stat, respectul fata de lege si fata de obligatiile cetatenesti si a drepturilor omului, desfasurarea corecta a alegerilor legislative, dar mai ales pluralism). Însa practica a aratat ca un stat poate fi democratic doar in teorie si deci se ajunge la concluzia ca democratiile lumii actuale sunt impure, motiv pentru care ne putem intreba daca se mai poate vorbi intr-adevar de o "difuziune excesiva a puterii" si daca nu cumva "modelul clasei conducatoare" enuntat acum mai bine de un secol mai este inca cat se poate de valabil.
I.4. "Legea de fier a oligarhiei"
Robert Michels (1876-1936), economist si sociolog germano-italian, a devenit faimos datorita tezei sale cuprinsa in lucrarea Zur Soziologie des Parteiwesens in der modernen Demokratie. Untersuchungen uber die oligarchischen Tendenzen des Gruppenlebens din 1911 si tradusa in franceza in 1914 cu titlul de Les Partis Politiques. Essai sur les tendances oligarchiques des democaties.
În efortul construirii tezei sale, R. Michels pleaca de la ideea conform careia "democratiile nu pot fi imaginate fara organizare"[50] si ca aceasta organizare nu poate fi realizata de mase deoarece ele sufera de o "incapacitate mecanica si tehnica" de auto-dirijare , impunandu-se "necesitatea delegarii (unui "sef"), reprezentarii masei si asigurarea realizarii vointei" acesteia, la origine "seful (conducatorul) nefiind decat sclavul vointei maselor".
Partidul modern este vazut ca o "organizatie ofensiva in sensul politic al cuvantului" si de aceea "trebuie sa se conformeze legilor tacticii"[53], iar masele sunt descrise ca fiind "incapabile" si "imature" din punct de vedere politic si tocmai aceasta "incapacitate incontestabila a maselor" ofera guvernantilor "justificarea teoretica a dominatiei lor efective" (ideologia sau formula politica a lui Mosca).
Capitolul al doilea al lucrarii, La democratie et la loi d'airain de l'oligarchie, impreuna cu al treilea capitol - Consideratii finale - conchid ca oligarhizarea este o consecinta neasteptata sau, altfel spus, un efect pervers al organizarii:[55]"organizatia reprezinta sursa/baza nasterii dominatiei asupra alegatorilor, mandatarilor asupra celor care le-au oferit mandatul, a delegatilor asupra celor care i-au delegat. Cine spune organizatie, spune oligarhie".
De asemenea, R. Michels mai este de parere si ca organizatia de partid reprezinta o putere oligarhica pe o baza democratica si ca aceasta structura oligarhica altereaza principiile democratice fundamentale.[57]
În acceptiunea lui G. Sartori, "democratia este imposibila pe traseul ales de Michels" din urmatoarele considerente: datorita faptului ca democratia moderna se intemeiaza pe activitatea partidelor, importanta lor este foarte mare si in momentul in care acestea ar incepe sa se extinda (prin largirea numarului de partizani), puterea conducatorului ar creste in raport cu accentuarea necesitatii de organizare, ceea ce ar duce treptat - conform legii lui Michels - la oligarhizarea obligatorie a organizatiei de partid".
Totusi, autorul conchide ca "din moment ce exista mai multe tipuri de organizatii, nu putem trage concluzia, fara rezerve, ca toate sunt in mod necesar oligarhii incompatibile cu democratia" si ofera ca antidot la legea lui Michels participarea mai larga ("mai multa participare" in cuvintele autorului).[59]
CAPITOLUL II
TEORII CONTEMPORANE ALE ELITELOR
Cei trei teoreticieni prezentati mai sus au privilegiul de a fi pus bazele sociologiei moderne a elitelor si, in consecinta, au meritul de a fi abordati, criticati, analizati si citati de toti ceilalti teoreticieni ai elitelor care i-au urmat. Exista bineinteles o sumedenie de teorii si teoreticieni care au abordat problematica elitelor, insa, in cele ce urmeaza ii voi prezenta doar pe cei mai relevanti pentru demersul lucrarii de fata.
II.1. Paradigme contemporane ale elitelor in gandirea europeana si cea nord-americana
Teza lui Charles Wright Mills (1916-1962), sociolog american a carui conceptii au fost influentate de Max Weber si Karl Marx, este construita in jurul notiunii de "elita a puterii" si se contureaza in faimoasa lucrare, The Power Elite, aparuta in 1956. Desi pune accent pe elita "de la putere", totusi Mills este foarte constient de diversitatea elitelor si de diversitatea criteriilor de acces la aceasta, deosebind chiar in mod explicit "detinatorii puterii, ai bogatiei si ai celebritatii".[60] Teza publicata de C. W. Mills reprezinta in fapt o analiza a modului in care elita puterii americane functioneaza in conditiile sistemului politic democratic . Astfel, C. W. Mills distinge o serie de "cercuri inalte" - celebritatile, cei foarte bogati, sefii executivi, elita corporatista, "lorzi ai razboiului", elita militara si elita puterii - unde ultima, elita puterii, "este compusa din persoane ale caror pozitii le permite acestora sa fie deasupra mediilor femeilor si barbatilor obisnuiti; acestia se regasesc in postura de a lua decizii cu efecte majore".
C. W. Mills, ca si predecesorii sai, este de parere ca orice societate este divizata in doua categorii de indivizi: cei obisnuiti si cei deosebiti, cu alte cuvinte, cei cu resurse si cei fara, cei faimosi si cei fara de faima, cei bogati si cei saraci cei puternici si cei slabi, cei care conduc si cei care sunt condusi: "Dar nu toti oamenii sunt obisnuiti. Pe masura ce informatia si puterea se centralizeaza, unii oameni incep sa ocupe anumite pozitii in societatea americana de unde pot privi de sus in jos, ca sa zicem asa, si a caror decizii pot afecta viata femeilor si barbatilor obisnuiti".[63] Elita puterii este alcatuita din indivizi ai mediului "politic, economic si militar", insa aceasta reuniune de elite sunt in general in tensiune si doar uneori, in cazuri de exceptie sau criza colaboreaza sau cad de acord asupra acelorasi termeni.
Vladimir Pasti, sociolog roman, este de parere ca sistemul lui Mills separa "un centru cu rol strategic al puterii de o periferie cu rol tactic, dar uneori minor, de care se lovesc si la nivelul caruia raman majoritatea mecanismelor si influentelor democratice: grupurile de lobby, organizatiilor societatii civile, sindicatele, presa libera, etc.", centrul devenind rezervat unei aliante la care participa "varfurile industrial-financiare", in special industria de aparare ("lorzii razboiului" la Mills), elitele militare si apropiatii presedintiei americane.[65]
O teza asemanatoare
cu cea a lui Mills formuleaza si Thomas
Burton Bottomore (1920-1992), sociolog englez cu orientari marxiste.
Însa, pentru a intelege teoria lui Bottomore, trebuie
sa intelegem teoria lui Karl
Marx (1818-1883) cu privire la elite, care, pe scurt poate fi rezumata
astfel: toate societatile cat de cat dezvoltate
suporta dihotomia unei clase conducatoare si a uneia sau mai
multe clase conduse, unde dominatia clasei conducatoare se
justifica prin detinerea resurselor economice, a puterii politice, a monopolului
asupra resurselor militare si controlarea procesului de circulatie a
elitelor. Cele doua clase sunt intr-un conflict perpetuu datorat
"evolutiei tehnologice" care a dus treptat la concentrarea
bogatiei si a saraciei in doi poli opusi,
eliminand straturile intermediare, ceea ce genereaza o lupta de
clasa in sanul societatii capitaliste ce ar
urma sa duca la victoria clasei muncitoare si la realizarea
unei "societati fara clase".[66]
Bottomore realizeaza o analiza comparativa a teoriilor lui Marx,
Mosca si Pareto, operand asupra notiunilor de "clasa
conducatoare" si "condusi" si incercand sa
stabileasca relatiile dintre cele doua notiuni. Astfel,
acesta constata ca notiunea de "elita guvernanta
opune o minoritate dirigenta, organizata unei majoritati -
masa - neorganizata, in timp ce acela de clasa
conducatoare opune unei clase dominante unor clase dominate - dar care pot
sa fie organizate sa sa dea nastere organizatiilor"
si, de asemenea, contrar parerilor lui Marx, este de parere
ca exista posibilitatea existentei in anumite
societati a unei elite posesoare de resurse materiale pe care a fost
capabila sa le transfere de la generatie la generatie, dar
care nu detine controlul asupra puterii politice, aceste stari de
lucruri fiind des observate in "democratiile moderne unde
exista o opozitie virtuala intre faptul ca o
clasa superioara putin numeroasa detine
bogatiile si resursele productive si faptul ca masa
populatiei detine, gratie dreptului de vot, puterea
politica. Cum scria odinioara Toqueville: <
Pornind de la teoria lui R. Michels cu privire la oligarhizarea sistemelor foarte organizate, G. Sartori este de parere ca pentru a afla valabilitatea acestei teorii analiza nu mai trebuie sa se focalizeze pe interiorul organizatiei, ci "va trebui sa observam din exterior modul in care interactioneaza organizatiile antagonice, aflate in competitie - organizatiile politice, desigur",[69] unde competitia reprezinta o lege fundamentala a bunei functionari a democratiei.
Teoria competitiva a democratiei si mai concret, teoria competitiei pentru conducerea politica, apartine economistului si sociologului austriac, Joseph Alois Schumpeter (1883-1950), care in lucrarea Capitalisme, socialisme et democratie, publicata pentru prima data in 1942, considera ca exista o echivalenta intre democratie si pluralism si ca aceasta democratie se bazeaza pe "candidaturi aflate in competitie libera pentru voturi libere".[70] Se remarca, de asemenea, si exigenta cu care trebuie alesi cei carora le va fi inmanata conducerea: "Calitatile care tin de inteligenta si de caracter ale unui bun candidat nu sunt in mod obligatoriu si cele ale unui bun administrator" , aceasta exigenta aratand in fapt insasi gradul ridicat de competitivitate care trebuie sa existe intre elite pentru a cuceri puterea.
Metoda cea mai simpla in conceptia lui J. Schumpeter pentru ca elitele democratice sa intre in competitie pentru functiile de conducere este metoda electorala, justificarea venind din faptul ca aceasta metoda e singura disponibila pentru comunitatile de orice dimensiune.[72] De asemenea, teoreticianul remarca legatura stransa dintre valorile libertatii si democratie, aceasta din urma fiind considerata ca singura forma de organizare care permite libera competitie a oricui in lupta pentru putere.
Modificand definitia data de Scumpeter democratiei - "metoda democratica este sistemul institutional, ducand la decizii politice, in care niste persoane dobandesc puterea de a statua aceste decizii dupa o lupta concurentiala ce are ca mobil voturile poporului"[74] - G. Sartori elimina ideea conform careia democratie este redusa la stadiul de metoda si conchide ca "democratia este produsul derivat al metodei competitive de recrutare a conducatorilor" , metoda devenind in acest caz procesul electoral.
O teorie asemanatoare formuleaza si Robert A. Dahl (n. 1915), politolog american si autor al faimoasei lucrari Polyarchy: Participation and Opposition aparuta in 1971. Asemanarea cu Schumpeter provine din faptul ca la ambii "idealul de democratie se traduce empiric prin regimuri sau elite aflate in competitie pentru putere".[76]
R. Dahl este cel care pentru prima data aduce critici tezei formulate de C. W. Mills[77], stiut fiind faptul ca pozitia lui Dahl cu privire la teoriile despre societate se inscrie in modelul teoreticienilor pluralisti. Desi R. Dahl nu este primul care ajunge la concluzia imperfectiunii democratiilor in lume, totusi este primul care ofera un model schematic acestei idei ridicand notiunea de "democratie" la stadiul de ideal si oferind situatiei concrete in care se regasesc majoritatea asa-ziselor democratii actuale o denumire noua, aceea de poliarhie. Poliarhia desemneaza, astfel, "niste regimuri relativ (dar incomplet) democratizate [ . ] sunt niste regimuri care au fost substantial popularizate si liberalizate, adica au devenit cuprinzatoare si pe deplin deschise contestarii publice".
Seymour Martin Lipset (1922-2006), sociolog american, se inspira din lucrarile lui R. Michels, fiind de acord cu "legea de bronz a oligarhiei" ca aplicandu-se in cele mai frecvente cazuri de dezvoltare a organizatiilor, oricare ar fi ele. Cu toate acestea, in lucrarea Union Democracy. The Internal Politics of the International Thypographical Union (1956), M. Lipset se hotaraste sa analizeze un caz de organizatie atipic, care nu se supune "legii oligarhizarii", numind acest caz deviant case method ("metoda cazului deviant").[79]
Exceptia de la legea micheliana a fost gasita in interiorul sindicatului tipografilor, International Typographical Union, fondat in 1950 in SUA, ce se caracteriza ca fiind o adevarata comunitate, cu o puternica motivatie a indivizilor de participare la viata organizatiei, autonomie locala si alegerea liderului prin referendum. Analizarea factorilor prezenti in ITU au determinat concluzionarea urmatoarelor idei ca baza de franare/atenuare a tendintelor oligarhice a organizatiilor: "sectiunile locale trebuie sa beneficieze de o larga autonomie" pentru a limita tendintele de birocratizare, "trebuie sa existe niste retele de relatii informale in sanul organizatiei" pentru prezervarea relatiilor primare dintre membri, "trebuie intrunite conditiile ce permit confruntarea deschisa a punctelor de vedere" si "trebuie ca amenintarile externe ce planeaza asupra organizatiei sa fie slabe".[80]
Raymond Aron (1905-1983) nu contesta pozitia de clasici ai lui Mosca, Pareto sau Michels, insa conchide ca acestia se limiteaza la a critica democratia parlamentara sau utopia socialista si ca studiile lor privind problematica elitelor s-au focalizat in special pe "accederea celor mai demni la posturile de responsabilitate" si pe stabilirea de "relatii reciproce, de autoritate sau supunere, de bunavointa si de incredere intre guvernanti si guvernati" si concluzioneaza ca: "A spune ca toate partidele, inclusiv cele care se reclama de la democratie si care se supun unei constitutii democratice, sunt, de fapt, conduse de un numar mic de oameni, de catre un stat major mai mult sau mai putin permanent, inseamna a recadea in legea de bronz a oligarhiei, lege care nu pare dezamagitoare si scandaloasa decat pentru democratii inclinati sa creada ca puterea poporului este exercitata de catre popor".[81]
Ca si R. Dahl, Raymond Aron este adeptul societatii plurale si distinge in interiorul societatii mai multe tipuri de conducere: "conducatorii care aspira la puterea spirituala", intelectualii si "preotii", conducatorii politici (detinatorii de functii politice, precum si cei din mediul militar), "gestionarii muncii in comun" (proprietarii de mijloace de productie" si "conducatorii de mase" (varfurile sindicale cel mai probabil). Concluzioneaza ca exista o serie de reguli care sa mentina separate aceste puteri in societate, dupa cum urmeaza: sa existe o pluralitate a puterilor spirituale ("sensul social" sa vina dinspre mai multi emitatori), puterea politica sa fie detinuta de civili, iar acestia sa fie constienti de temporalitatea acestui fapt si necesitatea de organizare permanenta a celor neprivilegiati pentru a inlatura riscul unei razvratiri.[82]
Un important teoretician este si Albert O. Hirschman (n. 1915), economist german, a carui teza incearca sa explice relatia dintre elite si capitalismul modern. Elitele la Hirschman sunt vazute ca raspunzatoare pentru progresul sau regresul social, acestea devenind "operatori strategici ai dezvoltarii", acesta distingand intre elite antreprenoriale si elite redistributive. Autorul mentioneaza faptul ca este necesara o rotatie la conducere a elitelor pentru a favoriza dezvoltarea si ca elitele complexate ("fracasomania") nu fac decat sa agraveze si mai mult o stare de criza, nefiind benefice progresului social.[83]
Alvin Toffler (n. 1928), intr-o interesanta teorie, imparte axul temporal al lumii in "trei valuri": primul val reprezinta perioada agrara, al doilea val descrie perioada industriala, iar cel de-al treilea val se presupune a fi era catre care se indreapta omenirea si in care cele mai dezvoltate state din punct de vedere economic si tehnologic ale lumii au intrat deja.[84]
Însa, trecerea dinspre un val catre celalalt se face cu ajutorul elitelor, denumite "integratori" sau "tehnicieni ai puterii" care in perioada industriala ("al doilea val") "s-au organizat ei insisi intr-o ierarhie de elite si subelite. Fiecare industrie si sector al guvernului a dat curand nastere propriilor sale cadre de conducere, puternicii Ei. Sportul, religia, invatamantul, fiecare avea propria-i piramida a puterii. [ . ] În civilizatia celui de Al Doilea Val, puterea s-a impartit intre zeci, sute si chiar mii de asemenea elite specializate".[85]
Ca si R. Dahl sau Raymond Aron, Toffler vede puterea in societate ca fiind dispersata intre mai multe categorii de elite, iar pentru viitorul evolutiei acestora vede o si mai pronuntata descentralizare a multipolaritatii puterii cu cat "directorii depind din ce in ce mai mult de informatiile primite de jos" iar elitele devin "mai putin permanente si mai nesigure",[86] simbolizand faptul ca circulatia elitelor in societate ar fi foarte dinamica.
Haosul multipolaritatii puterii si modul ei tot mai difuz de propagare intre diferitele elite este descris de Toffler ca un efect al sistemelor politice prin care ea opereaza, mult prea invechite, uzate si birocratizate, puterea devenind aleatorie, "astfel incat nimeni nu stie dintr-un moment in altul cine de ce raspunde, cine detine autoritatea reala (ca deosebita de una doar nominala) sau cat timp va dura aceasta autoritate", aceasta semianarhie conducand la frustrarea electoratului care "dezvolta un cinism amar nu numai fata de proprii lor reprezentanti, ci - ceea ce e mai grav - si fata de insasi posibilitatea de a fi reprezentati".[87]
II.2. Teorii elitiste in gandirea romaneasca
În demersul abordarii teoriei elitelor in societate, ganditorii romani au pus accentul pe specificul national in raport cu problematica studiata, astfel ca, fara a ocoli paradigmele propuse de sociologia vest-europeana si americana, gandirea sociologica si politologica romaneasca a abordat fenomenele sociale elitare in corelatie cu procesul constituirii natiunii romane.
Dimitrie Gusti (1880-1955) este poate cel mai important sociolog roman, aportul sau in domeniul paradigmei elitare fiind considerabil. În demersul sau de expunere a propriei teorii despre elite, D. Gusti pleaca de la conceptul de "generatie", considerand ca aceasta este o "expresie cronologica" cuprinsa pe o perioada de aproximativ 30 de ani si respinge teoria luptei dintre generatii, precizand ca rolul acesteia este acela de "a fi expresia unor idealuri colectiv-organice, care sa dea masura unei atitudini caracteristice fata de problemele vietii si sa creeze, in cadrul unei colectivitati nationale, un tip viabil de cultura".[88] Sociologul roman vorbeste despre o "generatie de elita" care ar urma sa ghideze aceasta generatie creatoare si considera ca formarea elitelor este legata de aproprierea unui ideal etnic. Acest "ideal etnic" constituie "o unificare armonica intre cele doua serii de motive care conditioneaza actiunea omeneasca: motivele emotionale si motivele intelectuale. Cand aceasta unificare este maximala, adica se realizeaza in toata puterea ei, ea devine un adevarat ideal etnic", iar generatia de elita revendica initiativele sale istorice de la idealul etnic astfel definit.
Sociologia eminesciana a elitei este de asemenea necesar de analizat in demersul intelegerii paradigmelor gandirii romanesti. Astfel ca, Mihai Eminescu (1850-1889), departe de a fi cel mai important poet roman si ilustru filosof, s-a remarcat si ca deosebit om politic, activitatea sa in domeniu jurnalismului politic lasand mostenire generatiilor care l-au urmat o importanta opera politica. În scopul promovarii adevarului, M. Eminescu a desfasurat o activitate publicistica remarcabila in paginile ziarului Timpul, iar principalele concepte cu care opereaza sunt: "popor", "rasa", "clasa veche superioara", "clasa de mijloc", "asimilatie", "patura superpusa" si "putere", unde poporul este singura clasa "productiva" si "pozitiva" a societatii, rasa desemneaza "realitatea socio-culturala si istorica" a momentului respectiv, clasa veche superioara desemneaza boierimea (aristocratia istorica), clasa de mijloc cuprinde doar pe acei mestesugari care desfasoara legal activitati comerciale, iar patura superpusa este vazuta de M. Eminescu ca "un fel de sediment de pungasi si de cocote, rasarita din amestecul scursurilor orientale si occidentale, incapabila de adevar si de patriotism".[90] Esenta paradigmei elitare eminesciene consta, astfel, in lupta dintre "patura superpusa" si "rasa romana", in a doua jumatate a secolul al XIX-lea victoria fiind de partea paturii superpuse in virtutea faptului ca aceasta categorie detinea fraiele puterii economice si politice a tarii.
Preocuparile lui Traian Braileanu (1882-1947) - sociolog roman, ucis in lagarele comuniste din Romania - pentru teoria elitelor sunt culminante in anii `30 in paginile revistei Însemnari sociologice si in volumul Sociologia si arta guvernarii, in care, dezvolta o teorie ce se bazeaza pe dihotomia dintre "stapanitori si stapaniti", identificand nasterea unei "clase politice" - elita - pe care o relationeaza cu lupta si razboaiele.[92] În conceptia profesorilor I. Badescu, D. Dungaciu si R. Baltasiu, "Braileanu nu a plecat de la teoria lui Pareto, ci a ajuns la ea in urmarea unui examen sociologic minutios al societatii romanesti, ajungand apoi, dupa acest traseu, sa semnaleze carentele acestei teorii, croite la vremea ei pe un alt calapod social, cu o alta configuratie, si sa propuna o alta, capabila sa decripteze fenomenul cu care atunci si acolo sociologul era confruntat. În ultima instanta, in aceasta asumare exemplara sta puterea exemplului lui Braileanu, si acesta este secretul originalitatii sale".
Mihail Manoilescu (1891-1950) - economist, ministru de externe si politician roman, decedat in inchisoarea Sighet si a carui idei economice au fost intens popularizate in America de Sud - s-a preocupat si de problematica elitelor carora le revenea un rol esential in teoria sa corporatista si care desemnau "acea minoritate a comunitatii nationale care isi asuma raspunderea sociala suprema si cumuleaza calitatile cele mai inalte ale comunitatii", conceptia despre elite la Manoilescu avand un caracter aristocratic, "elita prin insusi natura ei" trebuind "sa cumuleze toate functiile de conducere in toate sectoarele de activitate nationala".[94]
M. Manoilescu pune un accent deosebit pe procesul de selectie a "elitei totale" (elita capabila de o buna conducere), care trebuie sa indeplineasca o serie de conditii, una dintre aceste conditii reprezentand o caracteristica pregnanta a modelului paradigmatic elitar romanesc - aspectul moral.[95]
O contributie semnificativa in domeniul fenomenului elitar roman o au si Stelian Tanase (n. 1952) - politolog, istoric si analist politic - si Vladimir Pasti (n. 1951) - sociolog - care intocmesc o analiza ceva mai apropiata temporal de zilele noastre, asupra proceselor de transformare si formare a elitelor romanesti in procesul tranzitiei dinspre regimul comunist catre cel democratic. Stelian Tanase este de parere ca spre deosebire de nomenklatura (elita comunista ce apartinea de Partidul Comunist Roman), "compozitia sociala a clasei superpuse dupa 1989 si-a modificat segmentele din care este alcatuita" principalul deficit al acesteia fiind lipsa de "capital politic" prin care autorul intelege apartenenta la Partid, singurii supravietuitori in urma dezintegrarii PCR fiind "grupurile cu calificare superioara profesionala" care au reusit sa-si converteasca vechiul capital politic in altul - "economic sau managerial".[96] De asemenea, in viziunea politologului, elitele postdecembriste sunt vazute ca o "burghezie" care "nu este interesata in descentralizare, ca orice burghezie veritabila, ci intr-o centralizare care sa-i foloseasca la acumularea de capital", fiind dependenta de birocratie si acuzata de S. Tanase a fi oligarhica, si nu democratica.
Pe de alta parte, V. Pasti vede problema elitara din Romania ca fiind de natura unei "crize sociale" a carei cauze se gasesc in "trecerea brutala, aproape violenta, de la egalitarism la elitism" ce a condus la crearea a cel putin doua categorii de elite, una a puterii si cealalta economica, care desi aparent aveau traiectorii separate, ulterior acestea au inceput sa se apropie una de alta, pe de o parte puterea politica si administrativa avand nevoie de finantari, iar elita economica avand nevoie de sprijin politic si administrativ in scopul protejarii propriilor bani.[98] Un alt aspect remarcat este ca aceasta "criza sociala" este concomitenta cu o "polarizare sociala", in care "cele doua elite, pe de o parte, si grosul populatiei pe de alta, tind sa se departeze tot mai mult in privinta veniturilor, conditiilor de trai (de la mancare, locuinta si imbracaminte pana la accesul la educatie, timp liber si servicii sociale) si chiar si a unor elemente ale calitatii vietii cum ar fi drepturile omului sau libertatile individuale".
Catalin Zamfir (n. 1941), sociolog roman si membru corespondent al Academiei Romane incepand cu 1991, ramane figura dominanta a sociologiei romanesti din ultimii 20 de ani, autor al singurelor strategii si planuri de actiune anti-saracie si promovare a incluziunii sociale in Romania.
Studiile sale cu privire la societate scot in evidenta importanta pe care o are sociologul vizavi de problemele sociale, ca parte a elitei culturale, C. Zamfir vorbind de "inegalitatea accesului la stiinta", preluand si dezvoltand o observatie a lui Marx cu privire la mersul societatii: "actorii care compun o colectivitate nu au acces egal pe piata la bunurile economice, politice, ideologice si stiintifice", rationalizand astfel ca cine detine puterea economica o va detine si pe cea politica, iar cine va detine puterea politica va putea monopoliza si puterile ideologica si stiintifica, piata libera neasigurand accesul liber la suportul oferit de stiinta.[100]
De asemenea, expune o teorie cu privire la stilurile de conducere, oferind conducatorului rolul principal in procesul dezvoltarii sociale.[101]
Ilie Badescu (n. 1948), sociolog si geopolitician roman, este autorul mai multor studii si monografii (printre care, Tratat de geopolitica din 2004), precum si coautor al cartii Geopolitica integrarii europene (2002) si Sociologia si geopolitica frontierei (2 vol., 1995).
Dl. profesor Badescu pune accent in viziunea sa asupra elitelor pe rolul acestora in ceea ce priveste progresul societatilor, considerand ca in prezent exista o "criza civilizationala" sau o "criza sistemica", concluzionand ca la nivelul elitelor se acumuleaza "concupiscenta, luxul, lacomia, consumerismul, degradarea moravurilor, senzualism desfranat, abandonul popoarelor peste care superfeteaza, inlocuirea directiei spirituale cu arbitrariul voluntarist si cu marile orgolii, cu instalarea egolatriilor".[102]
CAPITOLUL III
SUPRAELITA
Supraelita, notiune introdusa de Alvin Toffler, desemneaza "acele grupuri de factori de decizie anonimi, care manevreaza parghiile investitiilor [ . ] in finante sau industrie, in Pentagon sau in organele de planificare", stabilind regulile in care trebuie "integratorii" (varfurile/elitele din fiecare domeniu in parte) sa se incadreze.[103] Cu alte cuvinte, acestia reprezinta "varful piramidei", detinatorii parghiilor puterii (politice, economice, sociale, etc.); ii mai intalnim, de asemenea, sub denumirea de elita globala, elita cosmopolita, superclasa, etc. si reprezinta la origine creatii ale procesului globalizarii inteleasa ca proces de integrare a sistemelor economice, culturale, politice, religioase si sociale la nivel mondial, ducand treptat la comprimarea spatiilor, la convergenta modelelor de productie si de consum, la omogenizarea culturala si la adancirea, grabirea si largirea interconectarii la nivel mondial.
În opinia lui Roei Davidson si colaboratorii, elita globala reprezinta un grup al carui membri se dirijeaza dupa un set de atitudini globaliste si este de mai multe feluri: cosmopolita, capitalista sau o mixtura intre cele doua. Cosmopolitanismul descrie "tendinta de a fi atasat de spatii geografice mai intinse (intreaga lume, mai degraba, decat propria natiune)", in timp ce atitudinile globale capitaliste se refera la tendinta de a sustine "institutiile economice globale capitaliste si politicile pietei libere".[105]
Sociologul Robert Merton, in demersul sau de cercetare a dihotomiei local/cosmopolit, constata ca "liderului local sau localist ii este propriu patriotismul local. Interesele lui sunt limitate la cele ale localitatii sale, el preocupandu-se esentialmente de problemele locale si neacordand nici o atentie celor nationale sau internationale", in timp ce tipul "cosmopolit", desi nu este dezinteresat de propria comunitate, totusi "nu inceteaza sa situeze problemele locale in contextul mai larg al societatii globale". [106]
De-a lungul timpului, principala preocupare a elitistilor a fost sa dovedeasca ca gruparile de putere nu doar se influenteaza intre ele, ceea ce este normal intr-o societate, ci ca aceasta elita sau "clasa superioara" detine controlul conjugat al principalelor grupuri de putere. Unul dintre argumentele elitistilor se refera la concentrarea proprietatii (terenuri, imobile, capital, etc.) care, in societatea capitalista moderna, a atins niveluri mai ridicate decat in societatile traditionale. Citand sursele Trezoreriei americane, economistul Kenneth Galbraith spunea: "În Statele Unite (caz extins astazi si asupra principalelor tari industrializate), Federal Reserve - o sursa demna de incredere - a declarat ca 1% din populatia SUA, reprezentand cele mai instarite familii americane, detineau in 1989 aproape 40% din averea nationala, iar primii 20%, mai mult de 80%". Observam, deci, prezenta Regulii 20-80 a lui Pareto.
În contextul actual, aproximativ o zecime din populatie controleaza 85% din intreaga bogatie a planetei. Acest procent mic din populatie reprezinta elita globala sau mondiala. Asa cum o denumeste David Rothkopf, superclasa "calatoreste cu avioane Gulfstream, stabileste agenda globala si, in timpul liber, gestioneaza criza creditelor".[108] D. Rothkopf considera ca in fiecare epoca si in fiecare domeniu exista grupuri de indivizi exceptionali, situati la cel mai inalt nivel profesional - unii mai cunoscuti, altii invizibili - si care domina lumea care-i inconjoara, fiecare dintre acestia fiind literalmente "unul la un milion, posibil chiar mai elitisti de atat". Trasatura dominanta care-i diferentiaza pe membrii elitei globale de marea masa de indivizi, este puterea. Aceasta putere influenteaza incontinuu vietile a milioane si miliarde de oameni, nu doar la nivelul unei natiuni, ci la scara planetara. "Membrii superclasei ofera locuri de munca, misca pietele, lanseaza invazii, inflameaza spiritele sau schimba credintele profunde ale umanitatii. Îi recunoasteti atunci cand ii vedeti, nu numai pentru ca au aparut in topul 100 al nu stiu carei reviste, ci si datorita faptului ca dobandesc adesea statutul de simbol in domeniile pe care le reprezinta". De cele mai multe ori, puterea detinuta de acesti indivizi este asociata cu resursele lor financiare, insa exista si cazuri in care puterea emana fie de la multimea de adepti politici sau religiosi castigati de-a lungul vietii sau din "detinerea postului potrivit, la momentul potrivit", in aceasta categorie intrand sefii spirituali (ex: Papa), sefi de stat major in armata, presedinti de companie sau oameni de stiinta ce se bucura de o autoritate iesita din comun.
Tot in virtutea puterii pe care o detin, elitele sunt capabile sa-si mentina suprematia si sa se reproduca. În faimoasa sa teorie cu privire la circulatia elitelor, V. Pareto distinge intre doua tipuri diferite de elite: pe de o parte, "leii", care se impun si se mentin prin forta, iar pe de alta parte, "vulpile", ce recurg mai degraba la siretenie.[111] Si, daca in trecut, elitele se recrutau tot dintre elite, nici in prezent lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Învatamantul este unul dintre criteriile de selectie, in Marea Britanie, studiile empirice aratand ca cele mai multe varfuri politice, administrative si manageriale provin de la un numar mic de universitati "de elita". Astfel, "73% din membrii cabinetelor conservatoare, 80% din judecatorii Curtii Supreme, 70% din ambasadori, 63% din inaltii functionari de stat si 68% din directorii si presedintii principalelor banci si societati proveneau, in anii `80, dintre absolventii a doua mari universitati: Oxford si Cambridge". De exemplu, numai promotia Harvard 1979 a dat urmatoarele personalitati: Meg Whitman, director general la eBay; Jeffrey Skills, fost presedinte al Enron; John Thrain, fost presedinte la Goldman Sachs, aflat actualmente la conducerea Bursei de Valori din New York; Ron Sargent, director general de la Staples, etc.
Supraelita sau elita globala tinde sa aiba mai multe in comun cu cei asemenea ei, decat cu proprii conationali: "pe cei aproximativ sase mii de membri ai superclasei ii unesc nenumarate fire nevazute: asociatii de afaceri, investitii, consiliile de administratie din care fac parte, scolile frecventate in tinerete, cartierele exclusiviste in care locuiesc, terminalele de aeroport, intalnirile, restaurantele, hotelurile".[114] De asemenea, membrii supraelitei sunt uniti de un set de interese comune, o cultura comuna, preferinte comune, etc.
Un factor care diferentiaza noua elita, cea globala, de majoritatea elitelor din istorie, este faptul ca acestea din urma au avut o influenta predominant locala sau nationala. Exxon Mobil, condus de texanul, Rex Tillerson, supranumit si "diplomatul aurului negru"[115], conduce operatiuni in 180 de tari, cele mai multe la distanta uriasa de "radacinile" din campurile petrolifere ale Pennsylvaniei, ale lui John D. Rockefeller, omul care a fondat compania si a dat primul impuls pentru crearea multinationalei moderne, sprijinit si finantat de familia Rothschild.
Elita globala include conducatorii celor mai mari institutii financiare, bancare, corporationiste si politice. Între acestia se numara oficialii guvernamentali de top cu influenta dincolo de granita: sefi de stat, diplomati si lideri militari, precum si bancheri centrali si baroni media. Printre cei mai renumiti baroni media, se numara, Rupert Murdoch, patronul conglomeratului american News Group, cel mai important dintre ele fiind canalul de televiziune Fox News. În Familia Simpsons, una din seriile pe care le difuzeaza acest canal, domnul Burns spunea: "Nimeni nu poate controla toate canalele, cu exceptia lui Rupert Murdoch".[116]
Aceasta concentrare de bogatie si influenta economica se transpune intr-o concentrare a puterii, o gandire alimentata de faptul ca suveranitatea majoritatii guvernelor lumii se afla in declin. Organismele mondiale, transpuse in organizatii internationale, institutii globaliste si corporatii multinationale preiau treptat puterea, castigand avantaje asupra guvernelor individuale si a organizatiilor guvernamentale, puterea privata reusind sa o depaseasca pe cea publica.
Aceste fenomene sunt in mare parte favorizate de procesul globalizarii, care, asociata de cele mai multe ori cu notiuni precum imperialism, cosmopolitanism, anarhism, internationalizare, mondializare, etc., reprezinta noul, tehnologicul, viteza, comunicarea eficienta si mai presus de toate, economia eficienta, prin dezvoltarea pietelor la nivel mondial si dinamica fluxurilor de capital. În acest sens, George Soros - presedinte al Soros Fund Management si fondator al unei retele globale de fundatii dedicate sprijinirii societatilor deschise - era de parere ca globalizarea "ofera un grad de libertate individuala pe care nici un stat nu-l poate asigura".[117]
Globalizarea prezinta, insa, si un mare dezavantaj: produce inegalitati la nivel mondial intre state. Fiind in cea mai mare parte un fenomen economic, aceasta produce prosperitate in tarile "globalizate", adica in acele tari in care pietele se dezvolta sanatos si saracie in statele marginalizate de catre pietele globale.[118] Situatiile de mai sus pot fi evitate, insa, prin interventia institutiilor care sustin comertul global si pietele financiare globale, insa acestea au nevoie de reforme deoarece functioneaza in detrimentul tarilor sarace, favorizandu-le pe cele dezvoltate si ignorandu-le complet pe cele "esuate", aflate la periferia sistemului.
În conceptia lui Patrick Wood (presedinte al Comisiei Federale de Reglementare a Energiei), "exista o triada de puteri monetare ce conduc operatiunile bancare globale: Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Bank for International Settlements. Acestea lucreaza indeaproape si fiecare dintre ele are un rol important in procesul de globalizare".[119]
Despre rolul si importanta organizatiilor economice comenteaza si Zbigniew Brzezinski - consilier pe probleme de securitate nationala in administratia Carter - in 1971 in cartea sa, Beetween two ages: The Tehnotronic Era: "statul natiune ca unitate fundamentala a vietii umane organizate, a incetat sa mai fie principala forta creatoare: banci internationale si corporatii multinationale actioneaza si planifica in termeni ce sunt mult mai avansati decat conceptele politice ale statului natiune".[120]
În lucrarea Superclasa: Elita globala a puterii si lumea sa (Superclass: The Globale Power Elite And The World They Are Making), David Rothkopf intocmeste o lista cu circa sase mii de nume care alcatuiesc actuala elita globala, impartindu-i in functie de regiuni, varsta si domenii in care activeaza. Astfel, Asia si Pacificul reprezinta 33% din elita globala, in frunte cu liderul companiei petroliere din China, Fu Chengyu. America de Nord se situeaza in lista cu 21 de procente, in frunte cu fostul actor si actualul guvernator al statului California, Arnold Schwarzenegger. Europa detine 28 de procente, fruntas fiind Mike Turner din Anglia, proprietar al BAE Systems, cu activitate in domeniul aerospatial si militar. America Latina este inregistrata cu 12 procente, iar Africa cu 5. Între cei mai puternici si influenti oameni din lume, sunt amintiti George W. Bush, presedinte al SUA, Vladimir Putin, actualul prim-ministru al Rusiei si fost presedinte al acesteia, Hu Jiantao, presedintele Chinei, Gordon Brown, premierul Angliei, Angela Merkel, cancelarul Germaniei, Ban Ki-Moon, actualul Secretar General al ONU, Jeffrey Immett, administrator General Electric, Joroen van der Veer de la Royal Dutch Shell (Olanda), Ben Bernake, presedintele Reseve Bank, Papa Benedict al XVI-lea, Sergei Brian si Larry Page, cofondatori Google, Bill Gates, proprietarul Microsoft, Jerry Yang de la Yahoo si Mark Thompson, director general al BBC.
În scopul perpetuarii dominatiei, supraelita actioneaza la nivelul fiecarui domeniu-cheie al societatii: politic, economic si financiar, social si informational, prin intermediul mijloacelor de comunicare in masa.
La nivel politic, supraelita este organizata intr-un sistem independent de organisme, organizatii si institutii mondiale, care permit ca schimburile informationale sa se realizeze mai facil intre liderii diferitelor regiuni ale lumii. Organisme precum, Council on Foreign Relations, Clubul Bilderberg, Trilateral Commision, Davos sau Clubul de la Roma, devin platforme de discutii geo-strategice, politice si economice la nivel inalt, intre reprezentantii cei mai de seama ai statelor lumii. Deciziile care se iau in cadrul acestor structuri, pot fi ulterior implementate la o reuniune G8, in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, al Fondului Monetar International sau al Bancii Mondiale. În acest sens, economistul britanic, Will Hutta considera reuniunile Bilderberg ca fiind "baza deciziilor politice din lume",[122] iar D. Rothkopf afirma despre Davos ca "este un simbol al legaturilor care se tes si care unesc lumea, un summit al summit-urilor, la propriu si la figurat. Conceptul de "omul de Davos" inventat de expertul in stiinte politice, Samuel Huntington - adica cetateanul global, liderul pentru care granitele statale deveneau din ce in ce mai irelevante - descrie noua clasa conducatoare a erei noastre".
Asa cum statele sunt nevoite astazi sa participe la sistemele integrate, care controleaza pietele si resursele pentru a conta in dinamica internationala, in aceeasi masura, orice om politic, care aspira la pozitii si functii inalte, este nevoit sa faca parte din organizatii si structuri nationale si supranationale. Acestea il pun in contact direct cu omenii politici asemenea lui, afaceristi, industriasi si bancheri, care dispun de resursele materiale si informationale necesare pentru a-l propulsa la cele mai inalte nivele ale vietii politice. În acest sens, doctorul Aurel Seitan considera ca "de un secol si mai bine, functiile de prim rang ale tarilor democratice, se acorda numai acelora care fac deja parte din una sau mai multe organizatii, precum CFR, TC, masonerie, etc."[124], Clubul Bilderberg fiind considerat baza investiturilor tuturor functiilor politice de prim rang, precum cea de presedinte a unei tari sau prim-ministru, secretar ONU, secretar NATO, etc.
Între cele mai elocvente exemple, care intaresc aceasta stare de fapt se numara cazul fostului presedinte al SUA, Bill Clinton, invitat la summit-ul Bilderberg de la Baden-Baden, din Germania, din 1991, unde, dupa un interviu, a fost propus la presedintia Americii. În 1992, Bill Clinton este ales presedinte al SUA. Alt caz il reprezinta Tony Blair, chemat la summit-ul Bilderberg din Grecia in anul 1993: un an mai tarziu devine presedintele Partidului Laburist, iar in 1997 este ales prim-ministru al Angliei. Lordul George Robertson a fost chemat la mitingul Bilderberg din Scotia in anul 1998. În anul 1999, acesta a depus juramantul ca Secretar General al NATO. În 1966, un grup de persoane necunoscute la vremea respectiva, au participat la sesiunea Bilderberg, iar dupa opt ani, fiecare dintre acesti necunoscuti au devenit cel care dirijeaza politica unui stat. Printre acestia se numara Henrry Kissinger si Gerald Ford din America, Helmuth Schmidt din Germania de Vest si Giscard d`Estaing din Franta (care a participat la sesiunea din 1968), considerat "parintele Constitutiei Europene".[125]
Domeniul economic functioneaza in interdependenta cu cel politic. Liderii marilor corporatii industriale, financiare si bancare depind mai ales din punct de vedere legislativ de oamenii politici, deoarece acestia sunt arhitectii politicilor fiscale si vamale la nivel national si international.
Doctorul Caroll Quigley descrie in cartea sa, Tragedie si speranta (Tragedy and hope), o retea internationala de oameni puternici, care urmaresc "sa creeze un sistem mondial de control financiar, care sa fie in mana unor persoane particulare, ce stapanesc toate sistemele politice ale tuturor tarilor si intreaga economie a intregii lumi".[126] Desi considerat un autor al conspiratiei, totusi, Carol Quigley a fost mentorul fostului presedinte al Americii, Bill Clinton. Clinton a beneficiat, precum multi alti politicieni de seama de una dintre bursele Rhodes si a avut un mare respect pentru profesorul sau, Quigley.
În plan economic, lupta se da pentru obtinerea resurselor energetice, petrolul ramanand in "centrul jocului" si fiind mai important ca niciodata. La inceputul secolului trecut, conducerile marilor puteri au recunoscut necesitatea folosirii carburantilor lichizi si, in mod implicit, importanta strategica a resurselor de energie petroliera. În consecinta, s-au facut eforturi deosebite pentru stapanirea zacamintelor de petrol existente, precum si pentru descoperirea de noi rezerve in toata lumea. Cum Primul Razboi Mondial a confirmat pe deplin importanta carburantilor lichizi pe toate planurile tactice si strategice militare, puterile Antantei s-au grabit sa confiste, dupa terminarea conflictului, toate proprietatile perdantilor, adica fostele Imperii German si Austriac, asigurandu-si pe deasupra alte zacaminte de petrol, in special in Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est si Marea Caraibelor.[127]
Astazi, in timp ce puterea Occidentului se afla in declin, puterile emergente se afla in conflict: China si India rivalizeaza pentru resursele de petrol si gaz natural din Asia Centrala. Taiwanul, Vietnamul, Malayesia si Indonezia au avut confruntari pentru rezervele subacvatice de petrol din Marea Chinei de Sud. Arabia Saudita si Iranul sunt rivale in Golf, in vreme ce Iran si Turcia au pus ochii pe Irak. Solutia pare a fi o mai buna cooperare internationala, insa realitatea este ca, pe masura ce resursele scad, lumea devine din ce in ce mai divizata. Desi legislatia a majoritatea dintre natiunile lumii impune monopolul statelor asupra resurselor naturale, precum petrolul, gazele naturale si pietrele pretioase, totusi, in realitate, aceste resurse sunt privatizate si apartin celor mai bogate familii din lume.
Încercand sa-si consolideze baza strategico-financiara, cu tendinte clare spre un monopol mondial, in septembrie 1928, intr-un castel retras din Scotia, Sir Henri Deterding, directorul general al Royal Deutch Shell, a invitat sefii celorlalte mari corporatii petroliere, cum ar fi Standard Oil of New Jersey, a lui John D. Rockefeller (azi Exxon), Standard Oil of New York (Mobil Oil fuzionat acum cu Exxon), Standard Oil of California (Chevron), Anglo-Iranian Oil Co. (British Petroleum - Anoco), Texaco si Gulf Oil. Consfatuirile acestor sapte magnati, au condus in final la o intelegere asupra a trei puncte esentiale, privind piata mondiala a petrolului: stabilirea unui pret de baza unitar pentru toti participantii la acest cartel, in vederea eliminarii luptelor de concurenta paguboase si a degradarii preturilor, fixarea unui status quo al influentei asupra tarilor producatoare de petrol, iar in privinta zonelor din Orientul Mijlociu, chiar prin trasarea pe harta a unei linii rosii de marcaj in jurul acestora si limitarea relatiilor si luarea de masuri de protectie impotriva celor care ar fi incercat sa penetreze acordul incheiat sau sa se amestece in alt mod in aceasta afacere.[128] Acordul rezultat s-a numit Red Line Agreement.
Recesiunea inceputa inca din 1969 si problemele valutare acumulate prin inflatia masiva a dolarilor de-a lungul anilor, l-a obligat pe presedintele SUA, Richard Nixon, sa anunte oficial, pe data de 15 august 1971, desprinderea dolarului de rezervele de aur ale SUA. Astfel, dolarul SUA nu mai putea fi convertit in aur (conform Acordurilor de la Bretton Woods din 22 iulie 1944), fiind, in plus devalorizat oficial cu 8%, dar in realitate se devalorizase cu 200%. Rezultatul s-a materializat intr-un cutremur valutar la bursele lumii, la nivel international, dolarii SUA ne mai avand decat o valoare relativa la marfurile si produse pe care le reprezentau. Pentru a stavili fluxurile de dolari, devenite necontrolabile intre timp, a fost convocata o conferinta secreta a Clubului Bilderberg la Saljobaden, in Suedia, la care au participat varfurile finantelor mondiale si cei sapte magnati petrolieri, in total 82 de personalitati sus-puse.
În cartea sa, Un secol de razboi. Politica petroliera anglo-americana si Noul Razboi Mondial, F. William Engdahl prezinta in detalii cele intamplate la intrunirea Clubului Bilderberg din 1973 din Suedia. Un reprezentant american a expus scenariu cresterii iminente cu 400% a pretului petrolului in tarile OPEC, care ar fi avut drept rezultat compensarea instabilitatii dolarului pe piata mondiala.[129]
Dupa 1945, petrolul a inceput sa fie comercializat in dolari, datorita dominatiei companiilor americane pe piata petroliera de dupa razboi. Cresterea brusca a pretului mondial la petrol a insemnat cresterea dramatica a cererii mondiale pentru dolari SUA, pentru a plati cantitatea necesara de petrol. Petrodolarii americani au trecut ulterior la "bancile potrivite" din Londra si New York pentru a acoperi deficitul guvernului SUA. Desi organizatiile si institutiile internationale si supranationale proclama necesitatea primordiala a democratiei pluraliste, bazata pe o economie de piata libera, competitiva si concurentiala, totusi, monopolul pare sa fie adevarata stare de fapt a ordinii economice mondiale.
Monopolul social este in stransa legatura cu monopolul asupra mijloacelor de comunicare in masa. Practic, cei care controleaza media, adica informatia, controleaza masele. Mass-media transforma orice forma de manifestare sociala, economica sau politica, intr-un spectacol. Oamenii s-au obisnuit. Manipularea si propaganda mediatica sunt mai prezente ca oricand.
Puterea mijloacelor de informare in masa, obiect al reinnoirii criticii, este adesea scoasa in evidenta pentru a dovedi ca am intrat intr-o "societate de comunicare", in care vechile procedee de influenta si de interventie asupra constiintelor, n-ar mai exista.[130]
În opinia sociologului, Phillipe Breton, profesor la Universitatea Paris-I-Sorbonne, manipularea consta in "a intra prin efractie in mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament fara ca el sa stie ca efractia s-a produs".[131] În opinia analistului politic Noam Chomsky, propaganda foloseste la "fabricarea consensului" in slujba "imperialismului american". Printul Bernhard al Olandei, co-fondator al Clubului Bilderberg, a apreciat acum cativa ani ca cea mai mare sarcina ce-i sta inainte este de a "reeduca oamenii . sa renunte la partea lor de suveranitate supunandu-se unui guvern supranational".
Elitele din tarile democratice, desi ar trebui sa fie responsabile de progresul economic, politic, social, dar si cultural al indivizilor care compun marea masa, tind sa doreasca in schimb deculturalizarea acestora, fluxurile informationale transmise fiind de o calitate indoielnica. Tinerii sunt in mod deosebit vizati, fiind mai sensibili si mai deschisi la nou. Aldous Huxley nota: "Pe masura ce libertatea politica si economica [ . ] se diminueaza, libertatea sexuala tinde, in mod compensator, sa sporeasca. Iar dictatorul [ . ] va face bine sa incurajeze aceasta libertate. Alaturi de libertatea de a visa cu ochii deschisi sub influenta drogurilor, a filmelor si a radio-ului, va ajuta la reconcilierea sa cu servitutea".[134]
Din cate se poate observa, s-a creat o prapastie intre supraelita si marea masa globala, cele doua fiind intr-un permanent conflict mai mult sau mai putin tacit, in sensul ca nu toti membrii masei sunt constienti de realitatea varfului piramidei iar, pe de alta parte, multi dintre cei care domina de mult timp economiile tarilor de origine, au pierdut contactul cu problemele sociale[135]. Cetatenii de rand simt cu adevarat efectele actiunilor elitei mondiale: scumpirea gazelor naturale, a carburantilor, a energiei electrice sau a hranei. Motivul acestor scumpiri este acelasi de aproximativ patruzeci de ani, invocat odata cu elaborarea Raportul Clubului de la Roma privind diminuarea resurselor pamantului. Schimbarile climatice si protectia mediului sunt si ele invocate pentru a mai impune o serie de taxe cetatenilor.
CONCLUZII
Teoria clasei conducatoare globale - supraelita - pare sa se apropie ca si consistenta de teoriile clasice ale elitelor, avand suficient de multe puncte similare cu teoria micheliana a "legii de bronz a oligarhiei", in sensul ca organizarea supranationala a elitelor devine din ce in ce mai oligarhica cu cat ierarhia devine mai rigida, cu cat cei foarte bogati devin si mai bogati, iar cei saraci saracesc si mai mult, cu cat accesul catre upper-class devine tot mai greu, transformand supraelita intr-o elita de tip inchis si cu cat cei de sus devin din ce in ce mai putin preocupati de problemele economice si sociale a "bazei piramidei".
Teoria paretiana a "circulatiei elitelor" mai capata in cazul elitei globale doar un statut simbolic deoarece la cel mai inalt nivel al ierarhiei tind sa se ruleze aceleasi familii instarite si doar in mod exceptional (datorita calitatilor extraordinare sau talentului), un membru al masei globale poate intra in categoria celor "unu la un milion".
Se constata, de asemenea, ca teoriile "pluraliste" elitare nu reusesc sa explice fenomenul elitar global, acestea fiind aplicabile doar la nivel national sau local si doar in statele democratice. La nivel global nu putem vorbi de o pluralitate de elite provenite din cele mai diverse domenii ale societatii tocmai pentru ca supraelita este alcatuita din varfurile fiecarui domeniu (la nivel global) in parte, membrii acesteia, de asemenea, nefiind stabili intr-un domeniu anume, ci osciland sau migrand intre mai multe astfel de domenii.
De exemplu, un investitor in domeniul energiei ecologice poate avea investitii si in industria alimentara, si in cea vestimentara, poate finanta si o universitate, poate face parte in acelasi timp si dintr-un think-tank politic, precum Consiliul Afacerilor Externe sau unul economic precum Comisia Trilaterala si, nimic nu-l impiedica sa fie si proprietarul unui club sportiv, acoperind astfel sapte domenii importante din societate.
În concluzie, elitele reprezinta un fenomen natural, existent in fiecare societate, in fiecare perioada de timp si in toate domeniile de activitate umana. Prezenta lor este dezirabila, membrii elitelor fiind conducatori, inventatori si oameni care-si asuma riscul. Activitatea lor per ansamblu, a ajutat la progresul umanitatii, avand, printre altele, acest statut si in prezent.
BIBLIOGRAFIE
Aron, Raymond, Lupta de clasa: noi prelegeri despre societatile industriale, Polirom, Iasi, 1999.
David Rothkopf, Superclass: elita globala a puterii si lumea sa, ed. Publica, Bucuresti, 2009, p. 16.
Ioan Nadejde, Amelia Nadejde, Dictionar latin-roman complect pentru licee, seminarii si universitati, editia a VI-a, Editura Viata Romaneasca, Societate Anonima, Iasi, 1930, p. 214.
Terence
Ball, Richard Dagger, Ideologii politice
si ideal democratic, editia a II-a, Polirom,
Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, ed Eminescu, Bucuresti, 1996, p. 567.
Constantin V. Lucien, Elitele si statutul lor in societate, Ed. Oscar print, Bucuresti, 2003, p. 37.
Alan Peiris, Melinda Micklewright, Pareto`s Law and Sulfonytureas, Southern Medical Journal, november 2007, issue 11, pp. 1072-1073. https://journals.lww.com/
Gaetano Mosca, La clase politica, reproducere a capitolului 11 din Elementi di Scienza Politica, Revista de Administration Publica, p. 87.
Pedro de Vega, Gaetano Mosca y el problema de la responsabilidad social del intelectual, Boletin Informativo de Ciencia Politica, Madrid, num. 7, agosto de 1971, p. 76. https://www.bibliojuridica.org/libros/3/1323/5.pdf
Robert
Michels, Les Partis Politiques. Essai sur
les tendances oligarquiques des democraties, edité par Ernest
Flammarion,
Joseph
A. Schumpeter, Socialism, Capitalism and
Democracy, Harper
Raymond
Aron, Lupta de clasa: noi prelegeri
despre societatile industriale, Polirom,
Catalin Zamfir, Spre o paradigma a gandirii sociologice. Texte alese, p. 125. https://www.qdidactic.com/ .
Iancu Filipescu, Catalin Zamfir, Sociologie industriala, Curs si exercitii pentru seminar, 1982, p. 57. https://www.catalinzamfir.ro/carti.php?an=1982 .
Ilie Badescu, Criza lumii si neputinta elitelor. Forma "perplexitatii institutionale", Victor Roncea Blog, 12 martie 2010, https://roncea.ro/ .
Roei Davidson, Nathaniel Poor, Ann Williams, Stratification and Global Elite Theory: A Cross-Cultural and Longitudinal Analysis of Public Opinion, International Journal of public Opinion Research, vol. 21, no. 2, Published by Oxford University Press, 2009, p. 165.
Cristina Martin, Clubul Bilderberg. Stapanii lumii, ed. Litera International, Bucuresti, 2007, p. 14.
Aceeasi teorie poate fi aplicata si la nivel de indivizi, astfel ca cei care detin deja resursele tehnologice si materiale au sanse mai mari de a-si mari profiturile decat cei care detin mai putin sau deloc. D. Rothkopf remarca: "Daca venitul mediu real al unei familii americane a crescut, intre 1990 si 2004, cu doar 2%, in cazul celor 90% situate in esalonul inferior, el a sporit cu 57% pentru acel 1% din esalonul superior, cu un spectaculos 85% pentru 0,1% si cu 112% pentru cei mai bogati 0,01% dintre americani. Asta inseamna ca oamenii cei mai bogati isi sporesc averea aproape de doua ori mai repede decat cei bogati [ . ]; in timp ce bogatii devin si mai bogati, majoritatea celorlalti oameni.. ei bine, se zbat sa supravietuieasca". - David Rothkopf, op. cit., p. 125.
David Rothkopf, Superclass: elita globala a puterii si lumea sa, ed. Publica, Bucuresti, 2009, pp. 33-34.
Pepe Escobar, Bilderberg strikes again, 10 mai 2005, www.atimes.com.
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
