Bazele fiziologice ale proceselor emotionale

Bazele fiziologice ale proceselor emotionale

Obiective: Definirea emotiilor, prezentarea structurilor SNC implicate in fiziologia proceselor afective.

Emotiile sunt procese psihice a caror organizare structurala si functionala implica intercorelari complexe de natura biologica, expresiv-comportamentala si subiectiv-personala. Aspectele biologice se refera la totalitatea structurilor SNC care participa la derularea proceselor afective, precum si la functiile atasate acestor structuri (structurile nervoase si endocrine implicate in coordonarea proceselor emotionale situate la nivelul trunchiului cerebral, sistemului limbic, hipotalamusului, masei cerebrale si scoartei cerebrale, a caror activitate este coordonata atat de sistemul nervos central, cat si de sistemul nervos periferic, precum si atat de sistemul nervos somatic, cat si de sistemul nervos vegetativ, toate in corelatie cu sistemul endocrin). Aspectele expresiv-comportamentale se refera la comportamentele faciale, expresiv-verbale, posturale si gestuale prin care emotiile sunt exprimate. Aspectele subiectiv-personale ale proceselor emotionale se refera la totalitatea experientelor personale de traire subiectiva a acestor procese psihice. In acest context, procesele cognitive, limbajul si activitatile instrumentale sunt definite ca procese psihice aflate in relatie de determinare reciproc-cauzala cu procesele afective.

Procesele emotionale contin mai multe dimensiuni, studiate de discipline care ofera prin aportul lor o imagine unitara:

-modificari organice vegetative (studiate de psihofiziologie);

-manifestari comportamentale (studiate de behaviorism);

-trairea afectiva ca fapt psihic (obiect de studiu al unor orientari psihologice ca de exemplu psihanaliza sau psihologia cognitiva).

Studierea proceselor emotionale este, in concluzie, o zona a interdisciplinaritatii. Sentica, stiinta emotiilor, este o disciplina recenta care abordeaza procesele emotionale interdisciplinar, coreland datele oferite de fiziologie si psihologie.

Un studiu al psihofiziologiei emotiilor trebuie sa cuprinda urmatoarele aspecte:

-structurile SNC implicate in fiziologia proceselor afective;

-dimensiunile proceselor afective;

-modele si teorii ale afectivitatii.

Structuri ale SNC implicate in fiziologia proceselor afective

Ipoteza existentei unor structuri anatomice care sunt implicate in derularea proceselor afective nu este noua. Kluver si Bucy (apud Dorofteiu, 1992) au demonstrat experimental inca din 1939 importanta polului anterior al lobului temporal si a amigdalei in coordonarea proceselor afective. Astfel, cercetatorii mentionati au extirpat polul anterior al lobului temporal si amigdala la maimute de sex masculin, constatand modificari ale comportamentului afectiv, alimentar si sexual. Maimutele la care s-a practicat ablatia zonelor respective au devenit foarte prietenoase, teama lor anterioara fata de examinator sau fata de alte animale disparand complet. Alte consecinte observate au fost cecitatea psihica, tendinta de examinare orala a obiectelor, precum si modificari ale comportamentului alimentar si sexual.

Studiile ulterioare au confirmat primele observatii experimentale facute in anii 30, bazate pe observarea comportamentului animalelor supuse extirparii in scop experimental, sau stimularii chimice sau electrice a diverselor zone ale SNC, banuite ca fiind implicate din punct de vedere organic in coordonarea functiilor psihice. Neurostiintele moderne sunt in zilele noastre in posesia unor mijloace tehnice de mare rafinament care permit o abordare experimentala extrem de specifica in demersurile de cercetare a organizarii structural-functionale a SNC. Astfel, metode ca EEG (electroencefalograma), RMN (rezonanta magnetica nucleara), CT (tomografia computerizata), PET (tomografia cu emisie de pozitroni) sunt folosite frecvent in laboratoarele de neurofiziologie.

Structurile nervoase implicate in coordonarea proceselor emotionale sunt trunchiul cerebral, sistemul limbic, hipotalamusul si scoarta cerebrala.

Caracterul simultan psihic, comportamental si organic al proceselor afective se explica prin participarea la coordonarea proceselor afective a unor structuri nervoase apartinand atat sistemului nervos central, cat si sistemului nervos periferic, precum si atat sistemului nervos somatic, cat si sistemului nervos vegetativ.

Participarea trunchiului cerebral la coordonarea proceselor afective se face prin rolul de producator de mediatori chimici pe care nucleii trunchiului il detin, precum si prin rolul de integrator senzorial pe care trunchiul cerebral il detine. Sistemul limbic este direct implicat prin prelucrarea informatiilor senzoriale somatice, auditive, vizuale, gustative, olfactive, precum si prin integrarea informatiilor endocrine. Rolul hipotalamusului este de integrator somatic, vegetativ si endocrin al emotionalitatii, avand in vedere pozitia sa cheie in controlul activitatii sistemului nervos vegetativ. Cortexul detine rolul de integrator final al proceselor emotionale, participarea cortexului fiind specifica in ceea ce priveste constientizarea trairilor afective.

Caracterul subiectiv al trairilor emotionale este posibil prin implicarea in coordonarea afectivitatii a celor doua sisteme antagoniste: sistemul pozitiv colinergic parasimpatic, raspunzator de aparitia starilor emotionale placute si sistemul negativ adrenergic simpatic, raspunzator de aparitia starilor emotionale neplacute.

Trunchiul cerebral

Trunchiul cerebral este implicat in fiziopatologia proceselor afective (de exemplu in anxietate) prin urmatorii nuclei: nucleul locus coeruleus, nucleii rafeului dorsal si nucleul paragigantocelular.

Nucleul pontin locus coeruleus este sursa principala de noradrenalina din SNC. Importanta lui locus coeruleus in fiziopatologia anxietatii este sustinuta in primul rand prin argumentul structural-functional ca acesta este locul de producere al noradrenalinei, care este un mediator chimic esential al sistemului simpatic, iar in al doilea rand prin observatii experimentale care arata efectele produse prin stimularea acestei zone a puntii. Astfel, stimularea activitatii nucleului locus coeruleus cu yohimbina (antagonist adrenergic) determina eliberarea de noradrenalina si intensificarea anxietatii, in timp ce diminuarea activitatii nucleului locus coeruleus cu clonidina (agonist adrenergic) determina efecte de tip anxiolitic (Hoehn-Saric, 1982). Si alti neurotransmitatori, ca de exemplu adrenalina, serotonina, encefalinele, GABA influenteaza activitatea noradrenergica a neuronilor din locus coeruleus. De asemenea, variate clase de principii farmacoterapeutice au efecte asupra acestui nucleu, motiv pentru care sunt folosite in farmacoterapia anxietatii: amfetaminele, benzodiazepinele, antidepresivele triciclice (Dobrescu, 1989).

Participarea nucleilor rafeului dorsal la fiziopatogeneza anxietatii se explica prin faptul ca acesti nuclei sunt locul de producere in SNC al serotoninei. Desi serotonina este doar in cantitate mica prezenta in SNC comparativ cu alte zone (celulele enterocromatofine ale sistemului gastrointestinal si mastocite, zone unde se afla 90% din serotonina din organism), efectele 5HT sunt extrem de importante in derularea metabolismului neuronal. Rolul serotoninei la nivelul SNC este acela de precursor al melatoninei, precum si rolul de neurotransmitator.

Locul central in controlul anxietatii la nivelul trunchiului cerebral este ocupat de nucleul paragigantocelular, considerat a fi principala statie de receptie a semnalelor senzoriale. Nucleul paragigantocelular are rolul de a integra informatiile interne si externe si de a coordona activitatea celorlalti nuclei ai trunchiului cerebral. Neuronii nucleului paragigantocelular contin receptori noradrenergici, serotonergici, colinergici si glutamatergici, fapt care demonstreaza implicarea acestei zone in modularea complexa a proceselor afective si in controlul anxietatii. De maxima importanta pentru intelegerea modului in care aceste procese se deruleaza este si conectarea acestor nuclei cu alte zone ale SNC cunoscute ca implicate in coordonarea proceselor afective: sistemul limbic si hipotalamusul. Integrarea ierarhica a nucleilor trunchiului cerebral in aceste circuite neuronale demonstreaza inca o data organizarea sistemica a structurilor SNC care coordoneaza procesele afective.

Sistemul limbic

Sistemul limbic este o zona anatomica situata la baza emisferelor cerebrale. Sistemul limbic cuprinde in componenta sa mai multe structuri, dintre care cele mai importante sunt nucleii amigdalieni si hipocampul. Sistemului limbic este implicat in coordonarea urmatoarelor functii si procese: procesele afective (comportamentele de teama si furie, controlul anxietatii), procesele motivationale, comportamentul alimentar, comportamentul sexual, ritmurile biologice.

Exista argumente experimentale care sustin rolul sistemului limbic in fiziopatologia anxietatii. Distrugerea experimentala la animale a nucleilor amigdalieni determina modificari comportamentale ale acestora, animalele devenind anormal de calme, nemanifestand furie agresivitate sau reactii de protectie fata de stimulii traumatici (Dorofteiu, 1992). Stimularea experimentala a nucleilor amigdalieni determina o senzatie de teama, anxietate, neliniste. (Dorofteiu, 1992). Studii mai recente, bazate pe tehnici de imagistica cerebrala au reusit sa demonstreze implicarea nucleilor amigdalieni in encodarea, consolidarea si reactualizarea memoriilor emotionale declarative.

Hipotalamusul

Hipotalamusul este considerat a fi zona din SNC cu cea mai mare importanta in mentinerea constantei mediului intern. Aferentele hipotalamusului provin din zonele corticale, zonele sistemului limbic, hipofiza, nucleii trunchiului cerebral, precum si de la receptorii senzoriali, care transmit informatii senzoriale vizuale, auditive, olfactive, gustative. Existenta neuronilor hipotalamici, cu rol de receptor in detectarea fluctuatiilor concentratiei unor substante metabolice, hormonilor, electrolitilor, presiunii osmotice si temperaturii sangelui demonstreaza rolul vital al hipotalamusului in asigurarea homeostaziei. Eferentele hipotalamusului se indreapta spre trunchiul cerebral, hipofiza, talamus si cortex.

Participarea hipotalamusului la fiziopatologia anxietatii a fost demonstrata cu mult timp in urma, intr-un experiment clasic in neurofiziologie. Karplus si Kriedl au realizat in 1909 stimularea unor zone diverse ale hipotalamusului, obtinand diferite tipuri de modificari comportamentale, in functie de zona stimulata (apud Dorofteiu, 1992). Astfel, stimularea zonei posterolaterale a hipotalamusului determina ceea ce autorii au numit furia falsa sau aparenta, comportament de tip anxios, caracterizat prin panica intensa, insotita de fenomene somatomotorii (comportament agresiv) si fenomene vegetative (tahipnee, tahicardie, hipertensiune arteriala, piloerectie, midriaza). Acest comportament este fara o cauza obiectiva. Intreruperea legaturii dintre hipotalamus si trunchiul cerebral printr-o sectiunare a zonei posterioare hipotalamusului cauzeaza intreruperea acestui comportament. De asemenea, indepartarea sau stimularea nucleilor amigdalieni moduleaza acest comportament. Aceste observatii experimentale arata rolul hipotalamusului in controlul anxietatii, precum si participarea sa la circuitele neuronale care implica nucleii trunchiului cerebral si nucleii amigdalieni. Comportamentul de tip furie falsa sau aparenta poate fi indus si prin decorticarea experimentala, stare in care este anulat controlul cortical al activitatii hipotalamusului, ceea ce demonstreaza rolul modulator al cortexului.

Neocortexul

Neocortexul participa in totalitate la coordonarea proceselor afective, dar segmentul anterior al lobului frontal (cortexul prefrontal) este in mod special implicat. Unele cercetari s-au concentrat asupra rolului zonelor cortexului prefrontal, in timp ce alte studii au demonstrat participarea globala a neocortexului la coordonarea proceselor afective.

Studiile EEG au demonstrat participarea globala a neocortexului in starile de anxietate (Noyes si Hoehn-Saric, 1998).

Zona cortexului orbitofrontal median este implicata in integrarea informatiilor senzoriale de la la zone subcorticale (nucleii trunchiului cerebral, nucleii amigdalieni, hipotalamus) cu cele de la ariile senzoriale corticale. Intre zonele cortexului prefrontal, nucleul locus coeruleus si zonele sistemului limbic exista influente reciproce. Ipoteza implicarii preponderente a cortexului drept in emotiile negative este sustinuta prin date experimentale obtinute prin EEG si tehnici de imagistica cerebrala.

Teme

Care sunt structurile SNC implicate in fiziopatologia proceselor afective?

In ce consta participarea hipotalamusului la coordonarea fiziologica a proceselor afective?

Care este rolul neocortexului in dinamica proceselor emotionale?