TRATAMENTUL PSIHOPEDAGOGIC AL COPILULUI CU SECHELE POSTENCEFALITICE (STUDIU DE CAZ)

TRATAMENTUL PSIHOPEDAGOGIC AL COPILULUI CU SECHELE POSTENCEFALITICE (STUDIU DE CAZ)

Experienta unica pe care am avut-o in activitatea de terapie cu un copil afectat de o encefalopatie infantila sechelara, m-a determinat sa impartasesc celor interesati cateva aspecte legate de activitatea recuperatorie.Aceasta, cu atat mai mult cu cat integrarea copiilor cu cerinte educationale speciale in invatamantul de masa ridica adeseori probleme de abordare psihopedagogica multor educatori.

Acest caz mi-a solicitat toate resursele umane si intreaga experienta psihopedagogica. Gravitatea si complexitatea problematicii cu care m-am confruntat, ca si rezultatele obtinute au facut din el un reper pentru activitatea mea. Reusitele au tinut de abordarea integrala a personalitatii copilului inca de la inceput, de o investigare atenta si un program complex de terapie cu efecte holiste, ca si de cooperarea cu alti specialisti, pe care i-am solicitat pe parcursul celor doi ani de activitate intensiva cu copilul.

Un alt aspect important a fost faptul ca, pe parcursul celui de-al doilea an de terapie, am preluat copilul in propria-mi familie pentru a putea lucra permanent pentru recuperarea lui. Fara un asemenea insemnat volum de munca, fara o adaptare permanenta si creativ-intuitiva a modului de lucru si a terapiilor folosite la necesitatile fiecarui moment si fara o implicare afectiva totala n-ar fi fost posibila recuperarea copilului intr-o asemenea masura.

Sunt foarte putine cazurile in care un specialist a acceptat un asemenea program de lucru pentru recuperarea unui copil cu cerinte educationale speciale. De aceea, sper ca experienta mea sa starneasca ceva mai mult entuziasm si speranta si sa stimuleze eforturile indreptate spre ajutorarea si recuperarea unei categorii de copii care, in cea mai mare parte, sunt victime ale traumatismelor, toxicozelor sau erorilor medicale si educationale de tot felul.

Pe plan mondial doi la o mie de copii sub cinci ani prezinta sechele in urma unei encefalopatii acute, etiologia fiind extrem de diversa. Majoritatea sunt trimisi acasa de medic cu eticheta "IRECUPERABIL". Aceasta determina, cel mai adesea, abandonul acestor copii fie la bunici, ca in cazul abordat de mine, fie in caminele spital.

Sigur ca nu in toate cazurile de encefalopatie infantila sechelara se poate spera un asemenea grad de recuperare. Dar cand parintii raman alaturi de copil si continua sa-l stimuleze cu sprijinul unor specialisti in domeniu, progresele devin evidente. As mentiona numai cazul unui copil orb-surdo-mut descoperit in jurul varstei de treisprezece ani intr-o stare de semi-salbaticie, in casa unor batrani saraci, de catre o doamna psiholog. Aceasta l-a preluat in familia sa si a muncit cu el timp de multi ani. Se numeste Vasile Adamescu si mi-a fost coleg de facultate. Este unul dintre cazurile care au uimit lumea medicala, revolutionand optica asupra posibilitatilor de recuperare ale psihicului uman. O cercetare mai atenta a modului cum disfunctiile produse pe un substrat lezional cerebral au fost surmontate in asemenea cazuri ar putea aduce multe date noi in intelegerea psihicului uman. Constantin Paunescu, in cartea sa "Debilitatea mintala si procesul invatarii", afirma ca "invatarea nu mai poate fi considerata o functie a tesutului nervos, ci un proces al intregului sistem al persoanei." In lumina unei asemenea abordari, prognosticul drastic formulat de medicul incapabil sa vada vreo sansa de recuperare acolo unde exista un substratul lezional, se dovedeste un act cu grave repercursiuni asupra viitorului copilului. Aceste repercursiuni incep cu dezarmarea parintilor in fata problematicii complexe a copilului si se soldeaza cu abandonul sau izolarea sociala a acestuia.

CE SUNT ENCEFALOPATIILE INFANTILE SECHELARE

Encefalopatiile infantile sechelare sunt descrise in "Dictionarul Enciclopedic de Psihiatrie" (C. Gorgos) ca "afectiuni cerebrale cu caracter congenital sau dobandit - (fie la nastere, fie in prima copilarie),- care determina oprirea din dezvoltare a creierului copilului. Un numar relativ ridicat de factori nocivi exogeni, care actioneaza asupra sistemului nervos central antenatal (al embrionului fatului), perinatal sau postnatal, deci inainte de maturatie pot antrena, in functie de intensitatea si extensia leziunilor, tulburari neuropsihice de o mare diversitate. Leziunile sistemului nervos central au fie un caracter functional tranzitor, cu restitutie ulterioara integrala, fie un caracter structural, distructiv, ireversibil, generand, in ultima instanta cicatrici, sechele definitive. Acest ultim aspect, (leziunea centrala cicatriceala), constituie factorul esential definitoriu al sindromului denumit encefalopatie infantila sechelara, din cadrul caruia trebuie excluse afectiunile evolutive care il provoaca (encefalitele, intoxicatiile, etc.), bolile eredodegenerative si tumorile cerebrale"(C. Gorgos - Dictionar de psihiatrie ).

Etiologia encefalopatiilor este, deci, extrem de diversa si spatiul acestei lucrari nu ne ingaduie s-o prezentam in intregime. Dintre factorii etiologici cu actiune postnatala, as mentiona, totusi, traumatismele cranio-cerebrale, bolile infecto-contagioase, agentii toxici, deshidratarea acuta si vaccinurile (incriminate si in cazul nostru). In cartea sa, "Un nou model de vindecare pe cale naturala", Dr. George Vithoulkas atragea atentia ca asupra eficientei acestora din urma au inceput, deja, sa se ridice mari semne de intrebare. Semnalul de alarma a fost tras de studiile statistice care aratau scaderea starii de sanatate a populatiei, in pofida sumelor imense investite in campaniile de vaccinare cu scop profilactic. O analiza mai atenta a datelor statistice reale (si nu a celor fabricate de guverne si companiile farmaceutice!), spune autorul, a revelat un fapt surprinzator: in majoritatea cazurilor de epidemii, pana sa se descopere vaccinul, sau alt tip de chimioterapie adecvata mortalitatea scazuse deja sub pragul ingrijorator. Totusi campania de imunizare prin vaccinare a continuat de fiecare data. Erau in joc sumele importante investite in cercetare de catre companiile farmaceutice: produsul a fost scos pe piata, deci cineva trebuia sa plateasca. Mai grav este, insa, ca un procent insemnat din populatia vaccinata a platit cu viata, sau cu sechele pe viata, confirmand in acest fel riscurile vaccinarii estimate de producatorii farmaceutici.

La fel de grav este faptul ca, de indata ce vine pe lume, copilul este supus unui bombardament medicamentos cu tot felul de antibiotice, antipiretice, sulfamide sau, mai nou, - unei avalanse de medicamente de import, necunoscute, superficial testate, sau de testat in Romania, deci promovate printr-o reclama asidua. In nici-o tara civilizata medicamentele (pe drept denumite si droguri!) nu sunt atat de usor de procurat fara reteta ca la noi. Pentru orice raceli simple, alergii, otalgii, stari febrile, etc. parintii isi drogheaza copiii cu antibiotice,sau chiar cu neuroleptice usor de procurat si administrat dupa ureche. Consecinta este pe de o parte slabirea drastica a sistemului imunitar si pe de alta - cresterea rezistentei a microorganismelor patogene la tratamentul medicamentos. Aceasta face antibioticul pe cat de ineficient in combaterea bolilor, pe atat de eficient in perturbarea homeostaziei organismului. Cazul pe care il avem in discutie este semnificativ in acest sens.

ISTORICUL BOLII

Din fisa medicala a copilului retinem: copil nascut la termen, normal din toate punctele de vedere. Numai ca, incepand cu varsta de 3 luni, fie ca este vorba de "tuse productiva", bronsita, otita, conjunctivita sau febra, medicatia administrata sistematic pana la 10 luni consta in ampicilina, eritromicina si antipiretice. Ineficienta tratamentului, ca si scaderea drastica a imunitatii copilului se deduce din repetarea frecventa a puseelor virotice. "Efectele" sunt semnificative: la 10 luni, copilul este internat intr-un spital din Bucuresti cu pneumonie virala suprainfectata. Dupa externare, copilul este trimis la tara. Aici este imediat vaccinat antipolio -fara a se lua in considerare sensibilitatea organismului aflat in convalescenta si rezistenta imunitara compromisa prin administrarea exagerata de antibiotice. Consecinta este invazia infectioasa rapida a sistemului nervos central, insotita de febra peste partuzeci de grade. In cateva ore, din copilul vioi, vorbaret, care mergea in picioare, va ramane o masa amorfa, convulsionata sub efectele febrei specifice encefalitei. Cosmarul parintilor va culmina cand medicul ii va anunta ca trebuie sa se obisnuiasca, deja, cu pierderea acestui copil care este IRECUPERABIL! Aceasta regretabila greaseala a medicului grabit sa dea verdicte pe viata este inca frecventa si comporta consecinte ireparabile asupra unor fiinte care in asemenea clipe ar avea nevoie mai mult ca oricand de speranta. A pierde orice speranta inseamna a pierde principalul motor al eforturilor de recuperare. Este pacat ca multi medici -adesea chiar cei vinovati de grave erori medicale generatoare de infirmitati pe viata - continua sa ignore progresele ce sfideaza prognozele lor negative: atunci cand, in ciuda teribilului verdict parintii continua sa lupte pentru copilul lor, aceste progrese nu intarzie sa apara.

SIMPTOMATOLOGIE CLINICA

Pe fondul leziunilor postencefalitice multiple, copilul C.A. dezvolta simptomatologia specifica: diminuarea activitatii motorii, si reflexelor osteotendioase, cianoza cu paloare si tulburari de termoreglare, hipotonie, scaderea reflexului de sugere, somnolenta diminuarea reflexelor specifice de aparare, diminuarea miscarilor spontane, etc. Se instaleaza, de asemenea, o usoara hidrocefalie.

In plan psihomotric copilul afectat de tetraplegie pierde capacitatea de coordonare si armonizare a miscarilor, deprinderea mersului si toate celelalte achizitii specifice varstei. De asemenea, prezinta manifestari convulsive, stari spastice, contractia totala a musculaturii in somn, tulburari de sensibilitate extera- si proprioceptiva, tulburari trofice. La acestea se adauga treptat tulburari de tip diskinetic, dispraxie, scaderea acuitatii vizuale cu nistagmus, torticolis, cifoscolioza, contractura membrelor inferioare (semnul foarfecii in ortostatism), contractura membrelor superioare inclestate in fata cu pierderea reflexului miscarii bratelor, diminuarea mobilitatii faciale, bradilalie, bradichinezie. La nivel psihoafectiv se instaleaza un puternic dezechilibru emotional si o reactivitete intensa la stimuli de toate tipurile. De asemenea, copilul este marcat de somnolenta, tristete, apatie, diminuarea atentiei, reactii intarziate, imobilism, lipsa initiativei, etc.

La un an si cinci luni, in fisa medicala se consemneaza: "retard motor si in vorbire", iar la aproape trei ani -"retard mental si diplegie spastica". Ulterior diagnosticul confirmat de clinica de neurologie si consemnat in fisa copilului este "encefalopatie infantila sechelara". La tomografie se remarca, in afara leziunilor cerebralesi o usoara hidrocefalie.

INFLUENTA FACTORILOR ATITUDINALI SI DE MEDIU

1.Lipsa mamei ca factor perturbator al dezvoltarii psihomotorii si maturizarii afective a copilului.

Copilul care prezenta un asemenea impresionant tablou simptomatologic, ar fi avut nevoie de afectiunea si prezenta materna permanenta, ca si de asistenta specializata inca din primul moment critic. In realitate, insa, tabloul se imbogateste cu un nou factor de stres : absenta mamei care, dupa nasterea celui de-al doilea copil si dupa pierderea increderii in eficienta eforturilor recuperatorii, decide ca este mai bine sa lase copilul in grija unei strabunici ..

In primii trei ani, tatal isi pastreaza speranta in recuperarea copilului si cu ajutorul unui medic pasionat continua eforturile de reactivare a capacitatilor psihomotorii ale copilului la sectia recuperatorie a spitalului "Marie Curie"din Bucuresti. Copilul reinvata acolo intr-o oarecre masura mersul si primele cuvinte. Dar prognosticul drastic formulat de medic o dezarmeaza pe mama care renunta repede la eforturile recuperatorii si se orienteaza spre conceperea unui alt copil. Aparitia celui de-al doilea copil va concentra intreaga atentie a parintilor in jurul lui, iar fratiorul cu probleme va fi trimis la tara pana la varsta scolara. Lipsa indelungata a mamei adauga celorlalte probleme blocajul afectiv izvorat din sentimentul de abandon. Puternic resimtit de copil, acesta va actiona ca o frana in calea dezvoltarii sale psihomotorii.

2. Limitarea spatiului de investigare si lipsa exercitiului

Plasarea copilului in poalele unei strabunici batrane si bolnave, limiteaza drastic spatiul de miscare si investigare al copilului. Acesta este supus unui tratament supraprotector izvorat din comoditate si ignoranta si tinut intr-un colt asemenea unui bibelou, pe care nu-i voie sa-l atingi, pentru ca se sparge.

Privat de joc, de exercitiu fizic, lingvistic, numeric si socio-afectiv corespunzator varstei si nevoilor sale speciale, lipsit de asistenta de specialitate necesara, la varsta scolara copilul prezinta: limitarea vocabularului la cuvinte strict uzuale, lipsa notiunii de numar, lipsa initiativei si saracie imaginativa in joc, probleme de memorie si de concentrare a atentiei, probleme de gandire logica si inteligenta practica, instabilitate psihomotori, tulburari de schema corporala si de orientare spatio-temporala, accentuarea dificultatilor fizice descrise, lipsa de coordonare fina si indemanare in manevrarea obiectelor (la 9 ani nu reuseste sa se imbrace si sa se incalte singur), probleme de comportament socio-afectiv (complexe de inferioritate, atitudini sociale inadecvate, etc.)

3. Comparatia negativa cu fratele mai mi,c sau cu alti copii si afirmatiile permanent negative la adresa posibilitatilor copilului

Impactul acestui tratament "educational", la care inca mai sunt supusi copiii, in general, in familie, este dezastruos: in loc sa le stimuleze dezvoltarea capacitatilor psiho-fizice, practice, relationale, asa cum se asteapta adultii, el genereaza sau amplifica multe tulburari in sfera psiho-afectiva: neincrederea in fortele proprii, sentimentul de neputinta, complexe de inferioritate, inhibitie, teama, mitomanie, depresie, tendinta agresive, tendinte distructive si autodistructive, inadecvarea emotiilor afective, dificultati de socializare si integrare in grupul de copii, etc.

4. Stresul scolar

Fara o pregatire prescolara si cu un asemenea bagaj de disfunctii, copilul este admis mai intai in scoala de masa. Dar programa scolara il supune unui program total paralel cu nevoile sale, la care nu poate sa faca fata. Afirmatia lui Alfred Binet: "Invatamantul public inseamna haina de gata si nu haina pe masura" ramane si azi la fel de actuala. Incapacitatea copilului de a se adapta cerintelor scolare ii amplifica problemele afective si de comunicare. Comportamentul lui reactiv se manifesta indeosebi prin accentuarea tendintelor distructive si autodistructive: ruperea caietelor, agresivitate, refuz de a frecventa scoala, plans, voma, muscara degetului aratator, etc..

In aceasta situatie, dupa un an, copilul este transferat la o scoala speciala din Bucuresti. Dar chiar si scoala speciala este adaptata marii diversitati a copiilor cu cerinte educationale speciale numai pe hartie. In realitate a devenit prea blazata ca sa-si respecte menirea. In plus, izolarea, marginalizarea sociala a copilului inchis in perimetrul scolii pentru "anormali" ii amplifica angoasa.

Asa se face ca pana la noua ani si jumatate copilul invatase doar sa deseneze cateva litere, fara a le putea identifica si sa numere mecanic pana la zece, fara a avea notiunea de numar. Nu este de mirare, de vreme ce activitatea elevilor in clasa se reducea, in general, la a copia de pe tabla un text , cateva numere sau exercitii gata rezolvate,( ca sa vada parintii ca se lucreaza din greu cu copilul!), sau la a dormita cu capul pe banca. In plus, copilul in discutie nefiind capabil sa-si mentina suficient echilibrul in ortostatism, in loc sa beneficieze de un regim special de gimnastica recuperatorie, a fost pur si simplu exclus de la orele de educatie fizica el nu putea face fata competitiei cu ceilalti elevi nici macar la nivelul scolii ajutatoare. In consecinta, aceasta l-a exclus de pe lista prioritatilor sale, desi chiar prin profilul sau, avea obligatia sa-i asigure conditii pentru recuperare.

Nu este de mirare ca, in cartea deja citata, George Vithoulkas spunea :"Educatia, asa cum se face astazi, este dezechilibranta. Esueaza deoarece este bazata pe dezvoltarea inteligentei si a fortei fizice, care exclude laturile emotionale si spirituale ale fiintei umane. De asemenea, pune accentul pe competitie si pe ambitie, nu pe dragoste, capacitatea de a ierta si intelepciunea prezenta in profunzimile fiecaruia dintre noi".

Copilul C. A. este, intr-o anumita masura, o victima a acestui mod de a vedea lucrurile chiar si in familie, unde nu poate face fata competitiei permanente cu fratele mai mic, dar mai ager. Eforturile psihoterapeutice au scos la iveala rani adanci provocate de aceasta greseala a adultilor nepregatiti sa inteleaga personalitatea si ritmul diferit de dezvoltare al unui copil cu cerinte educationale speciale.

COMPLEXITATEA DEMERSULUI RECUPERATOR

La 9 ani si jumatate C. A. mi-a fost prezentat pentru tratamentul logopedic al dislaliei, dislexiei, disgrafiei si acalculiei. Cand a intrat pe poarta m-am cutremurat: copilul nu putea merge decat sprijinit, nu rezista decat cu greu in ortostatism, prezenta torticolis, picior eqvin, strabism, urechile si nasul erau pline de secretii uscate, iar mainile erau inodate in fata in gestul specific celor ce prezinta asemenea sechele.

Datele rezultate din primele investigatii psihologice asupra copilului, din istoricul bolii si din relatarile parintilor au dus la concluzia ca abordarea limitata doar la demersul logopedic nu ar schimba prea mult situatia. Tabloul tulburarilor invaluite in haloul blocajului afectiv era atat de vast, incat cerea neintarziat un plan de recuperare complex care sa vizeze intreaga personalitate a copilului. Acest plan a cuprins o mare diversitate de obiective, care s-au schimbat ori s-au completat pe masura largirii posibilitatilor copilului.

In esenta, am urmarit activarea tuturor functiilor sanatoase ale copilului, pentru a le folosi ca puncte de sprijin in ameliorarea tulburarile patogenetice. Astfel s-au conturat o serie de obiective cu caracter integrator:

In plan afectiv: detensionarea psiho-fizica (copilul prezenta hipertonie in somn), eliminarea blocajului afectiv, desensibilizarea si deconditionarea negativa, conditionarea pozitiva, remodelarea comportamentului afectiv si relatiilor interpersonale, stingerea complexelor de inferioritate, cultivarea increderii in fortele proprii, antrenarea starilor afective pozitive

In plan intelectual: stimularea proceselor psihice, limbajul, memoria, atentia, vointa, judecata logica, gandirea constructiva, inteligenta practica. Exercitiile erau destinate recuperarii logopedice, dezvoltarii operatiilor gandirii, formarii notiunii de numar si trezirii interesului pentru activitatea matematica, imbogatirii vocabularului, resturarii proceselor cognitive, stimularea activitatii de invatare, formarea deprinderii de a respecta un program de lucru si de a lucra ordonat, etc.

In plan psiho-motric: restructurarea si reorganizarea schemei corporale, identificarea si discriminarea formelor si culorilor, restructurarii si dezvoltarii procesului de organizare si orientare spatio-temporala; de asemenea, am urmarit dezvoltarea structurilor si conduitelor perceptiv-motrice corecte, cu eliminarea automatismelor gresite, restructurarea si dezvoltarea complexului mimico-gesticular, remodelarea fizica prin activitati recuperatorii specifice, relaxarea psihomotorie, ameliorarea nistagmusului, dezvoltarea mobilitatii aparatului fonoarticulator, corectarea si antrenarea mersului, dexteritatii manuale, miscarii pe langa corp a bratelor.

In plan psiho-social: dezvoltarea autocontrolului reactiilor afective; antrenarea comportamentelor interpersonale corecte; dezvoltarea capacitatii de socializare si integrare in grup; stimularea empatiei; eliminarea egocentrismului si agresivitatii; stimularea increderii si respectului fata de sine si de ceilalti, insusirea regulilor de comportament civilizat eliminarea sentimentului de teama in comunicare; eliminarea tendintelor mitomane, etc.

In plan spiritual: stimularea credintei, si aprofundarea notiunilor morale, etc.

Multitudinea obiectivelor a impus o interventie recuperatorie deosebit de complexa, axata pe:

Necesitatea unui program permanent de lucru cu copilul:

In primul an am incercat implicarea mai mare a parintilor pentru a asigura continuitatea activitatii de recuperare si in familie. Din pacate, programul incarcat al acestora nu a permis o implicare suficienta. De aceea, la inceput am preluat copilul in familia mea in week-end-uri (indeosebi pentru a rezolva problema hipertoniei generalizate pe care acesta o prezenta in somn). In al doilea an, insa, l-am preluat si integrat in familia mea pentru a-i putea asigura o asistenta permanenta. Mai mult, desi aveam alta ocupatie in acel moment, am acceptat sa lucrez si la scoala speciala in care l-am inscris pe copil pentru a fi mai aproape de resedinta mea, si am preluat clasa in care urma sa invete copilul. Astfel ii puteam asigura permanent asistenta specializata in maniera holista, ceasta fiind conditia ideala de eficienta recuperatorie.

Asistenta si sprijinul altor profesionisti:

Pe parcursul celor doi ani am conlucrat cu specialisti care ar trebui, deja, sa faca parte din orice echipa de recuperare medico-pedagogica a copiilor cu cerinte educationale speciale: medic neurolog, oftalmolog, ortoped, internist, acupuncturist, specialisti in tratamente naturiste. De asemenea, am colaborat cu preotul din parohie, care a stabilit un program special de asistenta spirituala pentru copil.

Aplicarea unor terapii naturale, cu efecte holiste, care sa reechilibreze fizic si psihic copilului si sa ajute reluarea pe cat posibil a functiilor la toate nivelele. Acest lucru a permis sa excludem tratamentul cu antibiotice si sa-l reducem treptat pe cel specific, de lunga durata.

Regimul igieno-dietetic, fitoterapia, apiterapia

Am recurs la o alimentatie vitaminizanta, bogata in fosfor, fier, lecitina, calciu si alte oligo-elemente deficitare. Legumele si fructele proaspete, sucurile obtinute din acestea, pestele, graul incoltit, polenolecitina, propolisul, apilarnilul, ceaiul de urzica, alimentele si uleiul sfintite, au contribuit din plin la reluarea functiilor normale ale organismului.

Baile, masajul, gimnastica, aromoterapia

Baile de seara cu sare sau plante medicinale, insotite de o rugaciune speciala, au contribuit la relaxarea psihica si fizica din ce in ce mai profunda, asigurand conditii de eficienta maxima pentru sugestia pozitiva - (metoda Couè, folosita in scopul reechilibrarii emotionale, recladirii respectului de sine si capacitatii de a-si controla echilibrul si precizia in miscare) -si masaj . Masajul general, presupunctura si reflexoterapia cu uleiuri speciale de plante -(levantica, rozmarin, portocal, maslin, folosite si pentru aromoterapie) - s-au dovedit foarte eficiente nu numai in recuperarea capacitatilor motrice, in armonizarea fizica generala, dar si pentru eliminarea starii de rigiditate si cosmarelor din timpul somnului. Dimineata am stimulat in continuare prin gimnastica eliberarea energiilor blocate in articulatii, elasticizarea tendoanelor si marirea gradului de mobilitate a acestora, refacerea musculaturii atrofiate prin lipsa exercitiului, decontractarea musculara, mobilizarea degetelor contorsionate si revenirea acestora la aspectul normal, alungirea muschilor scurtati prin pozitii vicioase si reluarea activitatii acestora. Aceste metode au contribuit, de asemenea, la activarea circulatiei ca si la reechilibrarea functiilor vegetative, la obtinerea unei atitudini generale din ce in ce mai relaxate in activitate, la marirea gradului de mobilitate generala si mentinerea echilibrului psiho-fizic, la inlaturarea tendintelor autoagresive si mentinerea bunei dispozitii si inviorarea psiho-mentala.

Kinetoterapia

Multitudinea disfunctiilor si atitudinilor vicioase a impus cu necesitate un program de exercitii fizice speciale pentru fiecare segment afectat: deformari ale coloanei vertebrale, cu inversarea curburilor fiziologice (cifoscolioza, torticolis, bazin rasucit, solduri asimetrice,etc.), deformari ale mainilor si picioarelor afectate de tetrapareza, - degetelor deformate, genunchi asimetrici, in flexie, picioare usor inegale, cu atrofii, scurtari, sau alungiri musculare datorate pozitiilor vicioase permanentizate, picior equin, plat, mers forfecat, asimetric, digitigrad, fara miscarea automata a bratelor, pozitie vicioasa in ortostatism, atitudine globala plan-rigida, imprecizia miscarilor in plan sagital, cu limitarea mobilitatii trunchiului si articulatiilor, cu echilibru fragil, etc. In alegerea exercitiilor am respectat principiul gradarii efortului de la simplu la complex pentru fiecare segment si pentru fiecare act terapeutic recuperator.

De la situatia in care copilul putea fi aruncat la pamant cu un singur deget si nu reusea nici macar sa-si intinda mainile paralel in fata, pana la cea in care a reusit sa joace volei sau fotbal, sa sara de pe un gard, ori sa mearga pe strada normal, fara a mai avea nevoie de tot trotuarul pentru a inainta in plan sagital, a fost nevoie de mai bine de un an de munca. Eforturile au fost sustinute prin jocuri de miscare, dans si plimbari in aer liber.

Desi am frecventat la inceput o sala de gimnastica medicala, principala munca de recuperare s-a desfasurat in curtea casei mele din Bucuresti. Dimensiunile acestei lucrari nu-mi permit sa expun pe larg a etapele si tehnicile folosite. Dar pentru cei care isi inchipuie ca nu au conditii suficiente ca sa inceapa o asemenea activitate cu copiii deficienti voi da cateva exemple de modalitati simple in care am depasit greutati ce pareau insurmontabile.

Pentru a obtine pozitia corecta a corpului in ortostatism, am exploatat placerea copilului de a spala vase sau a se juca la chiuveta din bucatarie. Conditia a fost sa-si mentina pozitia verticala cat mai corect, ajutandu-se de contactul abdomenului cu mobilierul. Deoarece una din cele mai importante probleme tinea de dificultatea autocontrolului in scopul inlaturarii vechilor atitudini reflexe, la inceput a fost nevoie sa-l supraveghez si sa-l corectez permanent. Trebuie sa precizez ca am realizat acest lucru pe fondul unei colaborari deosebit de pozitive, copilul nesimtindu-se niciodata presat de observatiile sau interventiile mele. Treptat, el a interiorizat comenzile exterioare si a reusit sa-si controleze singur pozitia verticala in orice situatie. Aceasta presupunea grija de a se sprijini pe toata talpa, intinderea genunchilor, pozitionarea corecta a trunchiului (altminteri aplecat in fata) si bazinului ( translatat spre stanga), pozitia corecta a capului gatului, umerilor, etc.

Mobilitatea articulara a fost obtinuta cu greu. Chiar si dupa ce reusise executia unor genoflexiuni cu sprijin, exercitiul independent parea imposibil de realizat. Principala cauza era desigur, lipsa de incredere a copilului in propriile posibilitati. Frica a fost invinsa intr-o zi, cand l-am surprins invartindu-se in jurul unui vas mare cu dulceata, asezat pe hol pentru a se raci. M-am asezat imediat langa vas si l-am invitat sa ma imite, pentru a gusta din dulceata. Pentru a-l ajuta, i-m sugerat sa atinga cu un deget marginea vasului. Dorinta a invins teama si in cateva secunde l-am vazut executand cat se poate de corect prima "genoflexiune" fara sprijin. A doua zi executa singur, deja, cateva genoflexiuni, pentru ca in urmatoarele zile sa ajunga usor la 20-30 de pe zi.

Foarte dificil de corectat a fost mersul dezordonat, forfecat -(cand mergea la plimbare nu-i ajungea trotuarul),- digitigrad,- acest ultim aspect provocand caderea periodica a unghiei de la degetul mare. Pentru eliminarea miscarilor Pentru reducerea miscarilor spiralate imprecise, involuntare, era nevoie de ceva mai mult decat de o indrumare verbala. De aceea, primele exercitii au fost executate pe o linie trasata cu creta de-a lungul unei alei in curtea casei mele. Cu un ghiozdan greu in spate, pentru a ajuta la corectarea si mentinerea pozitiei corecte a spatelui, copilul a mers, mai intai cu sprijinul meu, apoi singur multe ore pe zi, in reprize de maxim 10-15 minute). Redobandirea capacitatii de coordonare si armonizare a miscarii picioarelor in mers, ca si mersul corect pe toata talpa au necesitat multe luni de exercitii. Copilul a trecut mai intai de la mersul digitigrad la cel pe calcaie, ceea ce a creat alte probleme de echilibru. Treptat, insa, mersul s-a normalizat pana la dobandirea curajului de a realiza actiuni complexe: alergare, joc de volei, fotbal, etc. Teama de a urca pe o scara sau un spalier a fost invinsa intr-o zi cand, din dorinta de a culege cateva cirese din pom, copilul s-a urcat cu sprijin pe garduletul de sub cires. Curand a invatat sa urce si sa sara singur de pe gard, ceea ce parintilor li s-a parut un miracol.

Cel mai greu a fost obtinuta, insa, miscarea automata, ritmica, a bratelor, exersata indelung in cursul unor lungi plimbari pe strada sau in parc. Incununarea efortului a venit dupa mai bine de un an de munca perseverenta, cand intr-o seara, am inconjurat impreuna, in pas alergator, lacul Herastrau (cativa kilometri buni!). Realizarea a fost puternic resimtita de copil, care a castigat incredere in sine, devenind imediat mai deschis, mai curajos, mai prompt in atitudinile si initiativele sale.

Meloterapia si dansul

Aleasa cu grija, corespunzator scopului educational si recuperator, muzica a contribuit din plin la relaxarea fizica la activarea functiilor psiho-motorii sau la depasirea blocajelor psiho-afective atat de greu de inlaturat intr-un astfel de caz. Daca ne gandim ca cea mai mare parte a esecurilor, care perturba imaginea de sine a copilului in directia negativismului, a neputintei actionale generalizate sunt consecinte ale blocajelor afective, -cu care conlucreaza apoi in cerc vicios, - realizam necesitatea de a situa depasirea acestor blocaje in prim-planul eforturilor noastre recuperatorii.

Asociata cu dansul, muzica a avut un rol important in corectarea disritmiilor de tot felul, dar si in mentinerea unei atmosfere pozitive, incurajatoare, de buna dispozitie si optimism ca si la dezvoltarea in plan relational si intelectual a personalitatii copilului. Iata de ce am exploatat din plin extraordinara bucurie a copilului de a asculta si a se misca pe muzica. La inceput l-am sustinut, apoi am marit treptat gradul de independenta, modelandu-i miscarea si invatandu-l sa-si controleze si sincronizeze gesturile prin dans. Pentru a-i mari rezistenta si echilibrul, am complicat treptat miscarile si am folosit impingerea usoara, prin surprindere a corpului, stimulandu-l sa opuna rezistenta si sa-si mentina echilibrul, reconstruindu-si astfel capacitatile de vigilenta, autocontrol si armonizare naturala a miscarilor. In felul acesta a crescut, totodata, echilibrul intre starea de incordare si relaxare. In dans a invatat multe din miscarile de gimnastica ce pareau imposibile: sa sara intr-un picior, sa execute genoflexiuni, rotiri ale trunchiului, miscari ale bratelor al caror reflex fusese pierdut, etc. Totodata, dansul i-a oferit ocazia sa-si descarce exploziile de energie greu de stapanit uneori. In felul acesta a reusit sa-si cunoasca si sa-si stapaneasca mai bine posibilitatile, sa se simta mai puternic si sa scape de multe inhibitii. Prin dans l-am stimulat sa aiba un ritm mai vioi in executia miscarilor si in vorbire si bineinteles, sa-si dezvolte multe capacitati psihice: atentie, memorie, imaginatie, vointa, inteligenta practica, etc.

Jocul

Valentele formativ-educative si integratoare ale jocului sunt practic inepuizabile. Jocul antreneaza deopotriva trupul, mintea si sufletul, inlatura blocajul afectiv si teama, dezvolta initiativa, creativitatea si toate procesele psihice, antreneaza operatiile gandirii,il motiveaza si il integreaza pe copil inmod natural in grupul social, pregatindu-l sa raspunda solicitarilor vietii mai bine decat orice scoala. Iata de ce, de fiecare data cand m-am lovit de o problema ce parea insurmontabila am cautat ideea unui joc adecvat, care sa-l deblocheze antrenandu-l intr-o forma subtila pentru depasirea barierelor psiho-fizice. In cresterea mobilitatii articulare, in mentinerea echilibrului, in coordonarea generala, in dezvoltarea abilitatilor manuale, am obtinut progrese vizibile sarind coarda, jucand impreuna sotron, "sfoara", volei, fotbal, . Din ce in ce mai organizat, cu o minge usoara - jocul a fost in acelasi timp o mare bucurie si o mare realizare pentru copil, contribuind la miracolul recastigarii dexteritii manuale, la destinderea degetelor si celorlalte articulatii contorsionate, anchilozate de lipsa exercitiului motric.

De asemenea, jocul a contribuit in mare masura la socializarea copilului. Prin joc copilul si-a invins teama de a se integra in grupul de copii si a participa la jocurile organizate de ei. Introducerea lui intr-un grup pregatit sa-l accepte, mai intai in familia mea, apoi in familiile prietenilor mei si in final , in alte conjuncturi publice, (spectacole, plimbari in parc, activitati in echipa cu alti copii, etc.), a avut efecte rapide in deconflictualizarea si adaptarea copilului la viata de grup.

Pentru inlaturarea blocajului afectiv am folosit cu succes interpretarea de roluri si jocul cu masca. Astfel, asumandu-si rolul profesorului, copilul a depasit mai usor dificultatile de a raspunde la intrebari si la exercitiile matematice, datorate blocajului generat de ideea profunda de neputinta asimilata in imaginea de sine. Teama si nesiguranta in formularea raspunsurilor dispareau de indata atunci cand copilul se afla in spatele unei masti.

Pentru dezvoltarea abilitatilor manuale am folosit jocul de constructii cu piese din ce in ce mai mici, modelajul, cusutul, incheierea nasturilor, fermoarelor, sireturilor, alte operatii specifice activitatilor de igiena personala si de imbracare-dezbracare.

Pentru exersarea comportamentelor sociale, imbogatirea vocabularului, trezirea interesului pentru notiunile matematice,- aproape absente si dezvoltarea operatiilor gandirii, am folosit jocuri cu tema: "de-a magazinul", "de-a scoala", "de-a doctorul", etc.

Acupunctura

In al doilea an de lucru cu C. A. am adaugat terapiilor folosite, in reprize de cate zece sedinte, acupunctra. Pentru sprijinul acordat sunt recunoscatoare medicilor de la Centrul de Acupunctura Bucuresti. Efectele generale reechilibrante, energizante, precum si cele specifice, au ajutat mult la redresarea psiho-fizica a copilului, care a reactionat surprinzator de bine la tratament.

Desenul si cromoterapia

Desenul a ajutat mult la insusirea cunostintelor legate de forma, marime, culoare, multime, dar si la dezvoltarea motricitatii manuale fine si altor capacitati intelectuale. Combinarea diferitelor forme si culori pentru a desena obiecte, sau recunoasterea acestora in obiectele lumii exterioare, au contribuit la dezvoltarea proceselor psihice si a operatiilor gandirii. Dar desenul si-a adus aportul si la dezvoltarea simtului estetic, a imaginatiei, simtului proportiilor, etc. Desenul a contribuit si la dezvoltarea abilitatilor manuale, copilul ajungand treptat sa-si controleze pozitia degetului aratator, care ramanea mereu suspendat in aer in timp ce manevra obiectele de scris.

Exercitiul logopedic si matematic

Corectarea dislaliei, disgrafiei, dislexiei si discalculiei s-a produs, deci, in contextul unei activitati complexe, cu scop recuperator in toate planurile, pogresele inregistrate intr-un plan generand salturi calitative in lant, in intreaga sfera a personalitatii copilului. Diminuarea blocajului afectiv a marit gradul de relaxare psihica, permitand o mai buna mobilizare a resurselor psihice in procesul invatarii. Acesta a insemnat o mai buna concentrare a atentiei, reflectata in sporirea capacitatii de a intelege, evalua si memora, de coordonare, organizare si rezistenta la efortul intelectual.

Toate achizitiile de baza in domeniul limbajului si operatiilor matematice se structureaza insa, pe datele perceptiv motrice de organizare, orientare si structurare spatio-temporala. De aceea munca logopedica a vizat si corectarea tulburarilor de schema corporala si orientare spatio-temporala, reflectate in plan logopedic prin confuzia intre litere (d-p; p-q; v-u; etc.) scriere in oglinda, inversiuni in interiorul cuvantului, (le-el), inversiuni ale cifrelor (6-9, 12-21, etc.).

Nu voi intra in detalii legate de tehnicile logopedice folosite si dificultatile intampinate, deoarece spatiul acestei lucrari nu-mi permite. Voi spune doar ca intr-un an de lucru cu copilul, a reusit sa-si insuseasca scris-cititul., sa-si imbogateasca vocabularul si sa-si dezvolte capacitatea de pronuntie corecta la un nivel suficient ca sa recupereze cunostintele din cei doi ani scolari pierduti.

Un efort destul de mare a necesitat insusirea cunostintelor legate de forma, marime, culoare, multime. Varietatea materialului ajutator folosit, ca si perseverenta stimularilor a dat, insa, roadele asteptate.

In formarea notiunii de numar si insusirea operatiilor matematice, un rol important l-a avut trezirea si mentinerea interesului pentru matematica si stimularea operatiilor gandirii prin jocuri adecvate posibilitatilor copilului. Prioritate a avut preocuparea ca eforturile lui sa fie intotdeauna incununat de succes. Progresele s-au facut cu pasi foarte mici, dar treptat copilul a reusit sa-si insuseasca notiunea de numar si modalitatile elementare de calcul. Probleme mai greu de surmontat a ridicat dezvoltarea capacitatii de a judeca situtiile problema si problemele matematice, procesul de maturizare a operatiilor gandirii fiind mult intarziat si de lipsa de stimulare in primii opt-noua ani de viata.

Modul in care copilul a raspuns eforturilor de invatare a fost impresionant. Incepand cu gimnastica fono-articulatorie si terminand cu exercitiile de scris-citit, calcul aritmetic si gimnastica recuperatorie, el a dovedit o surprinzatoare constientizare a faptului ca munceste pentru revenirea sa la normalitate, pentru afirmarea sa ca om. Progresele inregistrate in sfera limbajului si matematicii au devenit puncte de sprijin importante pentru reabilitarea eului sau si pozitivarea imaginii de sine, pentru construirea increderii in fortele proprii, ca si pentru descatusarea resurselor sale in toate sferele personalitatii.

Psihoterapia ca suport al intregii activitati recuperatorii

Am lasat la sfarsit prezentarea eforturilor psihoterapeutice, deoarece ele au constituit fondul intregii activitati cu copilul, insotind orice alt demers recuperator sau educational. In cartea deja citata, C. Pauneascu arata: "Deficientul mintal este traumatizat datorita faptului ca deficienta sa primara - oricare ar fi ea - capata valente patologice in constiinta sa. () De aici starea de tensiune intrapsihica permanenta, care genereaza procesul traumatizant". In aceste conditii rolul psihoterapiei este, cum se afirma in Dictionarul enciclopedic de psihiatrie. "sa elimine sau sa anuleze vointa de a suferi a pacientului, favorizand in mod secundar vointa lui de a se bucura, a se domina si a se stapani" Pe aceste coordonate deconflictualizante si valorizatoare s-au structurat toate celelalte eforturi recuperatorii. Voi incerca, in limita acestui spatiu restrans, sa ma opresc asupra principalelor probleme de ordin psiho-afectiv si motivational care au facut obiectul interventiilor psihoterapeutice:

Inlaturarea blocajului afectiv si obtinerea controlului emotional

Tulburarea homeostaziei activitatii electrice a creierului pe fondul leziunilor cerebrale specifice s-a tradus in comportamentul copilului prin stari de stupoare, agitatie psihica hipersensibilitate fizica si emotionala, lentoare (bradilalie, bradikinezie), sau intermitenta, , ceea ce impiedica mentinerea timp indelungat a starii de vigilenta, concentrarea atentiei si comunicarea fluenta. Necunoasterea sau ignorarea acestor particularitati neurofiziologice duce adesea la greseli grave de abordare a copilului atat in familie, cat si in scoala. De pilda, pentru mentinerea starii de vigilenta necesara invatarii se uzeaza, de accentuarea stimularii peste pragul admisibil (ridicarea vocii, etc.), sau de stimularea negativa (pedeapsa). Dar aceasta abordare are efecte contrare celor asteptate inducand inhibitia de protectie, care se reflecta printr-un puternic blocaj afectiv. In nerabdarea lui de a obtine rezultate rapide, tatal copilului facea exact acest tip de greseli: ridica, uneori, nivelul cerintelor sale peste posibilitatile de moment ale copilului, sau nu-i acorda timp suficient sa raspunda. Intrebarile lui repetate din ce in ce mai tare, percepute de copil ca o amenintare, induceau rapid inhibitia. Rezultatul - copilul arbora o mina perplexa, cu maxilarele inclestate si ochii mariti de spaima, pe care n-o mai parasea vreme indelungata. Sub imperiul unei asemenea abordari, nu este de mirare ca toate posibilitatile copilului se retrag intre zidurile blocajului afectiv, atat de greu de inlaturat. A fost nevoie de multa blandete, atentie si rabdare, de multe eforturi pentru a-l incuraja prin crearea permanenta a conditiilor de succes (conditionare pozitiva) si de multe exercitii de relaxare pentru a smulge personalitatea copilului din hatisul unor astfel de blocaje si a-l repune pe traiectoria lui fireasca.

Un alt aspect important este acela ca structurile afectiv-emotionale ramase la forme primare faceau dificil de prevazut si controlat reactiile afective in conditii de stres. De aceea, am depus eforturi importante pentru obtinerea unui control mai bun al starilor emotionale de catre copil. Eliminarea tendintelor anterioare inceperii tratamentului de autopedepsire in cazul nereusitelor scolare (manifestate prin ruperea caietelor, voma, inhibitie, muscarea mainii etc.), sau a reactiilor inadecvate in cazul trairilor pozitive intense, (acelasi obicei de a-si musca degetul aratator, manifestari zgomotoase, imbratisarea celor dragi cu o forta necontrolata, etc.), au necesitat un climat afectiv intens pozitivat, o buna comunicare cu copilul si o tehnica speciala de inducere a autocontrolului permanent asupra starilor emotionale.

Aspecte motivationale si de constiinta

Personalitatea copilului cu debilitate mintala se constituie pe o structura axiologica slaba, care face ca factorul afectogen sa functioneze ca o puternica frana, marind disonanta cu mediul si amplificand conflictele interioare. De aceea, in munca de recuperare este necesar ca fiecare informatie, fiecare demers sa contina, pe cat posibil, o incarcatura emotionala pozitiva, valorizatoare. Aceasta pozitivare a mesajului trebuie sustinuta de o buna comunicare empatica, pe sentimentul succesului, pe constientizarea pas cu pas a progreeslor inregistrate, care-l poate ridica pe copil in ochii celorlalti si implicit, in proprii sai ochi. Aceasta constientizare se produce si in cazul copilului cu debilitate mintala, chiar daca multi considera ca sfera intereselor sale se reduce numai la necesitatile biologice. Din experienta mea am putut deduce ca nevoia exagerata de hrana si mangaiere a acestor copii este mai curand o modalitate compensatoare la puternica traire negativa a sentimentului de inutilitate, de neacceptare, de respingere, resimtit in contactul cu lumea. Copilul clasificat dupa criterii etiologice adesea false si bulversante, imbracat in "camasa de forta" a prejudecatilor unei societati retrograde, care nu-i mai permit sa se miste liber si-l exclude din perimetrul "normalitatii" ei, se simte abandonat intr-un spatiu al nimanui, in care se gasesc cu greu resurse compensatorii. Singurele puse la indemana de natura sunt cele instinctuale: hrana si sexul. De aceea acesti copii devin adesea bulimici, mai ales in mediul institutional, au uneori preocupari sexuale deviate si premature, sunt mitomani, sau afectati de puternicul blocaj afectiv.

Ideea ca doar stimularea alimentara imediata ar putea sustine interesul lor pentru invatare nu face decat sa ne departeze de scopul final, care nu este invatarea de gesturi sau notiuni noi prin"dresaj" ci integrarea normala a copilului in mediul social pe coordonatele afective si valorice normale. Dar acest scop este cateodata, mai prezent in profunzimile sufletesti ale copilului considerat debil mintal, decat in mintea normala a profesorilor sai! De fapt,acest copil are o nevoie acuta sa simta ca este "in randul lumii", ca este intreg si ca poate sa faca bine ceva si ca munca lui are valoare pentru ceilalti. Nici un moment din activitatea mea nu a fost atat de incarcat emotional ca acela in care, la ceva vreme dupa ce am inceput sa lucram impreuna, copilul a izbucnit in plans, spunand cu o disperare care ar fi topit pana si cel mai implacabil scepticism in privinta posibilitatilor sale de constientizare si vointei sale de cooperare: "Vreau sa ma fac si eu bine! Vreau sa fiu ca fratele meu!". Pentru ca apoi sa ma stranga in brate cu toate fortele lui si sa-mi spuna: "Tanti Maria, eu va iubesc, pentru ca ma invatati!" Poate cineva sa conteste faptul ca prin aceste izbucniri copilul a dovedit nu numai gradul in care atitudinea negativa a celor din jur l-a afectat, ci si constientizarea valoarii efortului de a invata, ca si dorinta vie de a se bucura intr-o buna zi de acelasi tratament social ca si fratele saunormal? Si poate cineva sa creada ca fara o asemenea puternica speranta "de a se face bine" copilul ar fi rezistat la eforturile impresionante impuse de exercitiul recuperator de lunga durata? Surmontarea numeroaselor dificultatilor intampinate in munca de recuperare n-ar fi fost posibila fara un asemenea profund substrat motivational.

Dificultatile de autocontrol generate de perturbarea feed-back-ului natural, pe fondul tulburarii hoemostaziei creierului, au facut dificila stingerea vechilor obisnuinte defectuos sistematizate si inlocuirea lor cu automatisme corecte. Din acest motiv, de pilda, obiceiul copilului de a-si musca degetul aratator pana la lezarea lui in contextul unor trairi emotionale puternice, a fost inlocuit mai intai cu altul inofensiv: acela de a-si saruta degetul in momentele de criza. In acest mod stingerea obiceiului traumatizant a fost obtinuta mai usor.

Dar nu la fel de usor a fost obtinuta spargerea automatismului legat de pozitia vicioasa a mainilor strans inclestate in fata in timpul mersului si inlocuirea lui cu miscarea ritmica fireasca a bratelor pe langa corp, menita sa contribuie atat la mentinerea echilibrului, cat si la armonizarea miscarilor in mers. Exercitiile corective de lunga durata au trebuit sustinute de o motivatie mult mai puternica decat cea pe care o putea oferi clasica masinuta sau ciocolata. Sigur ca pe fondul acestei motivatii profunde "de a se face bine", - a se observa modul in care copilul si-a insusit ideea gresita a adultilor ca este bolnav!- trezirea si mentinerea interesului pentru activitatile recuperatorii s-a produs mult mai usor. Totodata, nevoia exprimata a copilului de a sti, de a comunica, de a lucra, a crescut pe masura largirii campului sau informational si inmultirii contactelor sale sociale (prin vizite, plimbari, discutii, vizionari ale unor emisiuni televizate, lecturi, contacte cu alti copii pregatiti sa-l accepte, etc). Toate acestea i-au crescut vizibil nivelul de aspiratie si au largit sfera situatiilor concrete stimulatoare.

Sigur ca nivelul de aspiratie al copilului se dezvolta in limitele varstei si dotarii sale naturale. Nu ne vom astepta ca deficientul mintal sa prezinte interes pentru activitati care presupun o dezvoltare superioara a operatiilor logice, a capacitatilor de abstractizare, sau esentializarea informtiei. Dar exista o aspiratie general umana: aceea de a raspunde multumitor solicitarilor vietii. "In fond, spune C. Paunescu, nu intreaga cunoastere umana trebuie sa se finalizeze la nivelul clasificarilor logice, al categoriilor. Un mare numar de indivizi normali raman la forme de comportament adaptativ - situative concrete, necesare rezolvarii problemelor fundamentale ale existentei bio-sociale, la nivelul utilitatii, cu un aport minim la formele de perfectionare si integrare sociala". Bine asistat, debilul mintal poate sa atinga usor acest nivel si sa-si deruleze viata in limitele firesti. Perseverenta, rabdarea si ingeniozitatea sunt, insa, esentiale in munca de recuperare. Copilul cazut in abisul sentimentului de neputinta trebuie sa urce treapta cu treapta scara mobila pe care psihologul o construieste clipa de clipa, pe masura posibilitatilor sale. Fiecare treapta pe care au urcat-o copiii care mi-au fost incredintati spre recuperare s-a constituit din mici succese sprijinite pe estimarea corecta a capacitatilor lor in fiecare moment si adecvarea sarcinilor, astfel incat sa fie asigurate permanent conditii de succes. Iar deblocarea si amplificarea acestor capacitati a presupus abilitatea de a da sarcinilor o incarcatura emotionala pozitiva mai ales prin joc si activitati atractive. Exersarea agilitatii manuale in contextul pregatirii unui cadou pentru cei dragi, de pilda, are cu totul alta rezonanta in sufletul copilului decat acelasi exercitiu desfasurat in atmosfera rigida a orei de consultatie. Iar placerea de a sorta fructele si legumele pentru conservele de iarna poate masca usor efortul de a invata relatiile dintre multimi adaugandu-i valente emotionale pozitive.

CONCLUZII

Dupa cei doi ani de activitate recuperatorie, marea majoritate a obiectivelor propuse fusesera atinse in limitele posibilitatilor reale ale copilului. Acesta scria si citea cursiv, isi imbogatise vocabularul, invatase operatiile matematice simple, recuperand totodata cunostintelor din anii scolari anteriori. De asemenea, isi recastigase in mare masura abilitatile motorii: mersul normalizat, cu miscarea fireasca a bratelor pe langa corp, dexteritate manuala buna, precizia si echilibrul in miscare, astfel incat putea participa la jocuri sportive (volei, fotbal, sarituri usoare, alergare, coarda etc.). Copilul reusea sa se imbrace si sa se dezbrace singur, avea initiativa si putea finaliza o activitate practica sau intelectuala fara supraveghere permanenta. Mai mult, isi recastigase capacitatea de orientare, echilibrul psiho-fizic si emotional si increderea in sine intr-o asemenea masura, incat reusea sa mearga singur la scoala, in conditiile in care avea de traversat o artera foarte aglomerata a Bucurestiului (bineinteles sub discreta mea supraveghere).

In aceste conditii, copilul s-a putut intoarce in familie, unde parintii au continuat activitatea cu el conform recomandarilor mele supervizati periodic de mine. In anul urmator am colaborat cu cadrele didactice dintr-o scoala mai apropiata de domiciliul parintilor, care au preluat copilul de indata ce acesta a fost vizibil recuperat psihofizic si intelectual, pentru a gasi impreuna solutii la dificultatile de integrare in noua clasa si de fixare a achizitiilor dobandite in cei doi ani de psihoterapie.

Din cele prezentate pana acum se poate deduce ca in ciuda numarului mare de disfunctii generate de o boala atat de grava cum este encefalita, exista sanse de ameliorare si recuperare, chiar si acolo unde acest lucru pare imposibil pentru medicina clasica. Deficientul mintal spune C. Paunescu, "Nu este lipsit de inteligenta, nici nu are mai putina decat normalul. El are "o altfel de inteligenta". Stimulul traumatic a obligat personalitatea lui sa se deplaseze printr-un "salt cuantic", cum spune G. Vithoulkas, pe coordonatele unui "nou model" sistemic. Un model dificil de investigat si evaluat atata vreme cat "singura viata mintala pe care o poate observa direct psihologul este a sa proprie." (E. Claparede). In aceste conditii, granita dintre normalitate si debilitate mintala este greu de stabilit. Iar folosirea criteriului etiologic sau a coeficientului de inteligenta pentru clasificarea acestor copii este dificila mai ales in situatia unor tulburari de dezvoltare cu caracter tranzitoriu. Ca atare, valentele personalitatii copilului cu disfunctii sunt greu de apreciat la masa unei comisii de triere "pentru handicapati".

Modul mecanicist de a percepe personalitatea umana prin prisma unei deificiente (fie ea si majora), ca irecuperabila si de a o plasa la periferia societatii este cu atat mai condamnabil cu cat numarul copiilor afectati de tulburari psiho-fizice secundare unei maladii grave este in crestere. In topul acestor maladii, encefalopatiile infantile sechelare de diverse etilogii ocupa un loc important. Cunoasterea acestor detalii ar trebui sa trezeasca in fiecare dintre noi un plus de sensibilitate la problemele semenilor nostri, care sa-i ajute pe parinti sa ramana alaturi de copiii cu disfunctii, iar pe acestia din urma sa se reintegreze social mai usor. Optica deplorabila cultivata actualmente de societatea noastra face ca multor parinti sa le fie rusine sa-si insoteasca sau sa-si prezinte public astfel de copii, mai ales cand acestia au crescut si sansele recuperarii lor s-au redus. Aceasta este o forma paradoxala de abandon in propria familie, pe care copilul o resimte deosebit de puternic. De aceea se impune o mai buna mediatizare a problematicii acestor copii si deopotriva, asistarea psihoterapeutica a familiilor pentru depasirea acestor dificultati de raportare la situatia-problema. O problema care ne priveste pe noi toti, de vreme ce adesea este generata de grave erori medicale si umane, cum sunt abuzurile si intoxicatiile medicamentoase, traumatismele, iradierea sarcinii, toxiinfectiile alimentare,etc.

Societatea este datoare sa accepte ca acesti copii sunt parte din ea si sa le intinda o mana realmente protectoare, iar nu una care sa-i izoleze si mai mult sub masca scolii integratoare. Daca pana mai ieri priveam cu ingrijorare la separarea tot mai accentuata dintre scoala normala si cea speciala, astazi asistam uimiti la un proces de integrare de-a-ndoaselea: mai intai introducem copiii cu cerinte educationale speciale in scoala de masa si apoi privim neputinciosi la incurcatura in care se afla un "corp didactic" care nu numai ca nu este pregatit psihopedagogic sa faca fata exigentelor invatamantului integrat, individualizat, pozitiv , sa respecte ritmul propriu al fiecarui copil, si sa renunte la paguboasa tactica a competitiei deformatoare de caractere, dar priveste la noii elevi ca la o jignire la adresa superioritatii si perfectiunii sale umane si intelectuale!

De vina poate fi elitismul exagerat al scolii in care s-au format asemenea dascali inflexibili, dar si marginalizarea de pana acum a copiilor cu nevoi speciale. Asa se face ca scoala de masa ii primeste astazi in randurile ei ca pe niste extraterestri. In realitate, noi suntem cei ce trebuie sa coboram in mijlocul realitatii care-i cuprinde si pe ei din inaltimile pe care ne-a cocotat iluzia intangibilitatii si superioritatii noastre intelectuale. Copiii cu nevoi speciale fac parte din aceasta realitate intr-un mod cat se poate de firesc si au dreptul la viata sociala, la munca si la iubire din partea noastra.

Cazul pe care l-am descris confirma opinia lui C. Paunescu potrivit careia debilitatea mintala poate ramane ireversibila, dar personalitatea este educabila." In asemenea conditii. o interventie educationala si psihoterapeutica cat mai timpurie, in maniera holista, interdisciplinara, deschisa, poate aduce rezultete surprinzatoare. Multe alte cazuri, - unele chiar acum in tratament - continua sa imi confirme posibilitatea reactivarii sau recreeri prin exercitiu a unor centri cerebrali care, mai ales acolo unde exista leziuni, pareau atrofiati. Daca luam in considerare infima proportie in care chiar si un geniu isi foloseste creierul, resursele compensatorii par nelimitate. Ele izvorasc, cu siguranta si din miraculoasa dimensiune cognitiva a spiritului uman, capabila sa socheze multi sceptici. Asadar, indiferent daca putem explica sau nu ce si cum se intampla avem datoria sa speram si sa credem pana la capat in puterea de regenerare a fiintei umane si in forta iubirii de a pune in miscare mecanisme compensatorii nebanuite: consider ca 90% am ajutat acest copil cu credinta in Dumnezeu, cu afectiunea pe care i-am aratat-o, cu increderea si devotamentul cu care m-am implicat in recuperarea lui si, poate, abia 10% cu abilitatile mele profesionale.

Copilul pe care l-am prezentat este acum un adolescent impresionant, inalt, dezinvolt. simpatic care a absolvit deja, scoala de cofetari pe ale carei scari l-am vazut intr+o zi coborand in pas alergator. Sper ca in curand sa gust din primul tort pe care il va face singur. Este cea mai frumoasa rasplata pe care o poti primi pentru un asemenea efort.

BIBLIOGRFIE

Weihs, Thomas J. - Copilul cu nevoi speciale, Elemente de peragogie curativa, ed. Triade,Cluj-Napoca, 1998.

Paunescu, C. - Deficienta mintala si procesul invatarii, EDP, Bucuresti, 1976.

Paunescu, C., Musu, I. - Recuperarea medico-pedagogica a copilului handicapat mintal, Ed. Medicala, 1990.

Campeanu, E., Serban, -Neurologie clinica, vol. I-III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1980.

Gorgos, C -Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Ed. Medicala Bucuresti, 1987.

Walon, H. - Evolutia psihologica a copilului, EDP, Bucuresti, 1975.

Gilly, M., - Elev bun, elev slab, EDP, 1976.

Kulcsar, Tiberiu - Factorii psihologici ai reusitei scolare, EDP,1978.

Claparede, Ed. - Psihologia copilului si pedagogie experimentala, EDP, 1975.

Pestalozzi, H.J. - Cum isi educa Gertruda copiii, EDP, 1977.

Coleman, V. -Puterea trupului, Ed. Polimark, 1995.

Maria Montessori - Descoperirea copilului, EDP Bucuresti, 1978

Piaget, Jean  - Construirea realului la copil, EDP, Buc., 1976

Binet, Alfred  - Ideile moderne despre copii, EDP, Buc., 1975

Ghergut, Alois - Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale. Strategii diferentiate si incluzive in educatie, Polirom, Iasi, 2006

Verza, Florin E. - Introducere in psihopedagogia speciala si asistenta sociala, Ed. Fundatiei Humanitas, Bucuresti, 2002.