Aparitia si evolutia schiului alpin

APARITIA SI EVOLUTIA SCHIULUI ALPIN

Obiectivul cursului: Insusirea unor notiuni teoretice privind aparitia si evolutia schiului alpin

Schiul alpin este un sport relativ recent in peisajul sportiv, neavand mai mult de un secol de la aparitie, dar datorita atractivitatii sale deosebite se bucura de o audienta sporita atat la nivel de masa, cat si la cel de performanta.

„Nascut din schiul nordic” (despre care istoricii spun ca a aparut odata cu aparitia omului in regiunile nordice ale continentului nostru), schiul alpin isi gaseste rapid adepti, la inceput datorita entuziasmului austriacului Matyas Zdarski (considerat parintele acestui sport), cel care a infiintat prima scoala de schi alpin la Lilienfeld, in Austria (unde schiul alpin este considerat sport national). Specific tehnicii acestei scoli era folosirea unui singur baston, mai lung decat cele din zilele noastre.

Pe 19 martie 1905 Zdarski organizeaza o demonstratie practica a noii „tehnici alpine' la Lilienfeld, pe o panta a muntelui Mukencogel, la care i-au parte 24 de concurenti formati la scoala sa, iar spectacolul oferit a fost mult gustat de public. Organizatorul intocmeste un document al cursei, consemnand pentru fiecare concurent: varsta, greutatea si fotografia, apoi parcursul cu ansamblul celor 85 de porti, ca si derularea intrecerii. Acestui concurs ii urmeaza altele in 1906 si 1909.

Raspandirea schiului in Europa se datoreaza pe de o parte aceluiasi Zdarski, care viziteaza mai multe orase din diferite tari, printre care si Brasovul, in anul 1908, pentru a demonstra noua tehnica si asi face adepti, iar pe de alta parte, introducerii schiului in pregatirea unor subunitati ale armatelor austriece si franceze.

Intrarea in circuitul international al schiului alpin se datoreaza insa englezului Arnold Lunn, care stabileste primele regulamente pentru coborarea 'libera' si slalom si organizeaza, impreuna cu lord Roberts de Kandahar, primul concurs de coborare la Montana, in anul 1911 si primul concurs de slalom, dupa cele ale lui Zdarski, la Muren in anul 1922 (ambele localitati in Elvetia).

In 1927 Lunn face cunostinta cu Hannes Schneider si scoala sa de la Saint Anton din masivul Arlberg (Austria) si, spirit activ cu o viziune de perspectiva, intuieste viitorul schiului alpin. Ca atare, toate actiunile sale se vor indrepta spre crearea unei platforme, care sa insemne o activitate competitionala recunoscuta oficial, desfasurata pe o arie larga si care sa cuprinda mai multe natiuni.

Cu prilejul intalnirii Lunn - Schneider, cei doi hotarasc instituirea unui concurs de combinata alpina (coborare si slalom) sub denumirea Arlberg-Kandahar, si botezata asa in cinstea locului de desfasurare si in amintirea cupei oferite de lord Roberts la prima coborare de la Montana.

Acest concurs va cunoaste in timp un mare succes, fiind programat din 1931, alternativ, la St.Anton si Muren, iar mai apoi si la Chamonix (Franta). De remarcat ca aceasta competitie se desfasoara si in zilele noastre, fiind unul din principalele repere ale Cupei Mondiale.

Recunoasterea oficiala a noilor probe si a regulamentelor propuse de Lunn va avea loc la Congresul F.I.S. din 1930 de la Oslo (Norvegia), iar primul Campionat Mondial se va desfasura un an mai tarziu la Muren.

Intrat in circuitul marilor competitii, sustinut din ce in ce mai mult la cluburile de schi care se infiinteaza in toata Europa, schiul alpin va fi acceptat pentru prima data la Jocurile Olimpice 1936, la Garmisch Partenkirchen (Germania), cu proba de combinata alpina, masculin si feminin (primele J.O. de iarna avusesera loc in 1924 la Chamonix).

Spectaculozitatea probelor si audienta crescuta a schiului alpin fac ca la J.O. din 1948 de la Saint Moritz (Elvetia), pe langa combinata, slalomul si coborarea sa fie acceptate ca probe de sine statatoare.

Lupta pe planul sportiv se va transfera si in planul conceptiei tehnice, astfel incat apar trei importante scoli nationale care vor da, in diferite perioade „tonul in schi”, avand la baza aceleasi conceptii, dar diferentiate prin „stil”: „scoala franceza” impusa de Emil Allais, Paul Gignoux si Geoges Blanchon; „scoala austriaca” a lui Haschek si „scoala elvetiana” condusa de Eugene Mathias si Giovani Testa.

Influenta acestor scoli, perfectionarea materialului si echipamentului, diversificarea partiilor de concurs, au dus la progresul tehnic, ceea ce va atrage implicit aparitia unei noi probe in familia schiului alpin si anume slalomul urias (S.U.), conceput ca proba „de trecere” de la virajele de slalom (Sl.) la vitezele mari din coborare (C.). Aceasta proba, disputandu-se initial intr-o singura mansa, a fost introdusa in programul olimpic din 1952 la Oslo.

Avantul pe care-l cunoaste schiul, interesele si ambitiile pe care le starneste, fac ca tot mai multe tari si mai multe statiuni de iarna sa doreasca organizarea concursurilor de schi. Programarea la aceeasi data, dar in statiuni diferite, a competitiilor, a avut pentru inceput efectul dispersarii valorilor, iar sportivii si admiratorii nu au timp sa astepte Campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice pentru a-i stabili pe cei mai buni. Apare deci necesitatea infiintarii unui sistem competitional care sa adune la start pe cei mai buni specialisti ai probelor la momentul respectiv, iar acest sistem conceput de ziaristul sportiv francez Serge Lang se va numi „Cupa Mondiala”, care traverseaza intr-un sezon trei continente (America, Europa si Asia), stabilind anual, printr-un sistem de punctaj, liderii momentului pentru fiecare proba, ca si invingatorul la total, incununati cu „Globul de Cristal”.

Numarul mare de concurenti, stresul acumulat de-a lungul unui sezon, ii fac pe multi competitori sa renunte la a participa la toate probele si sa se axeze, in principal, pe cele care le confera cele mai multe sanse intr-o clasare meritorie. Apare astfel specializarea pe probe, pe de o parte slalomistii participanti la Sl. si S.U., iar pe de alta parte coboratorii, luand startul si la celelalte probe dar cu mai putin succes. Astfel, „coboratorii” celebrii, castigatori ai Globului de Cristal la proba lor, nu reusesc sa se impuna la total. Solutia pentru echilibrarea situatiei este inventarea unei noi probe, mai apropiata de coborare. Este anul 1983 cand apare Super „G”-ul, care isi va face debutul olimpic la Calgary, Canada in 1988.

Astazi, in schiul alpin se considera ca sunt doua probe tehnice (Sl. si S.U.) si doua probe de viteza (C. si S.G.). Si pentru ca echilibrul sa fie perfect, combinata alpina devine proba separata, disputata in formula initiala, prin cumularea rezultatelor dintr-o proba de Sl. si una de C. Dar pentru ca inventivitatea sportivilor si posibilitatea perfectionarii materialelor de concurs sunt nelimitate, viitorul in schiul alpin ne poate oferi si alte surprize.

Nu putem incheia aceasta scurta incursiune din istoria schiului fara sa amintim alte nume celebre care, la un anume moment, si-au adus contributia in progresul acestui sport si anume: austriacul Toni Seelos, care a pus pentru prima data la punct tehnica virajelor cu schiurile paralele, francezii Emil Allais si James Couttet care au perfectionat metoda lui Seelos, francezul Jean Vuarnet care a folosit pentru prima data schiuri metalice castigand coborarea olimpica de la Squaw Valley (America) in 1960, ca si sportivi care, prin propriul stil, au revolutionat tehnica acestui sport (fara a-i putea aminti pe toti): austriacul Toni Sailer, francezul Jean Claude Killy, suedezul Ingemar Stenmmark, italianul Alberto Tomba si nu in ultimul rand, austriacul Hermann Maier.