ISTORIA ADMINISTRATIEI PUBLICE ROMANESTI
NOTIUNI DE BAZA, AUTOTESTARE SI BIBLIOGRAFIE
pentru uzul studentilor la forma de invatamant la distanta
n cunoasterea si intelegerea de catre studenti a celor mai importante institutii ce au marcat dezvoltarea administratiei publice romanesti;
n intelegerea mecanismelor de aparitie, transformare si disparitie a institutiilor dreptului administrativ;
n descoperirea originalitatii evolutiei administratiei publice romanesti, a specificului vietii administrative romanesti.
1. In masura in care legam existenta unei administratii publice de existenta unui organism statal, oricat de rudimentar ar fi el, periplul nostru prin istoria administratiei publice romanesti nu poate incepe decat cu epoca de debut a secolului I a.Hr., perioada in care intalnim, pentru prima oara in spatiul nord danubian, un tip de organizare politica ce reuneste conditiile elementare ale unei structuri statale.
2. Statul dac a aparut in conditiile teritorializarii obstii satesti dacice si a institutionalizarii puterii politice sub forma unui aparat statal rudimentar ce-l avea in frunte pe rege. In conditiile constructiei sale rudimentare, este dificil sa vorbim despre existenta unor functii complexe ale statului dac. Menirea sa era de a asigura, in primul rand, o ordine interna, proces in cadrul caruia preotii aveau un rol deosebit. De asemenea, o functie importanta parea a fi aceea de organizare a cultului religios, proces in centrul caruia s-a aflat tot clerul. Dar cea mai importanta functie, avand in vedere conditiile vitrege ale epocii, era aceea de aparare externa. In scopul asigurarii acestor functii, in spatele carora se aflau indubitabil interesele aristocratiei dace, a fost instituit un sistem de impozite, ca dovada cea mai clara a existentei unui organism statal.
3. Desi aflat in faza incipienta a evolutiei sale, statul dac a cunoscut existenta unui aparat statal format dintr-o serie de organe menite sa realizeze mai sus amintitele functii. La nivelul administratiei publice centrale se situau regele, viceregele, Consiliul regelui, diplomatii si clerul.
4. Aparitia unui centru unic de putere politica statala a impus o organizare specifica a exercitarii acestei puteri la nivelul intregului teritoriu si asezarea acesteia in ecuatia central-local. Vastitatea teritoriului precum si interesele tanarului stat dac au impus existenta, la nivel teritorial, a unui aparat administrativ aflat in subordinea centrului, alcatuit din dregatori recrutati din randurile nobilimii si, in special, din persoanele credincioase aflate in jurul regelui. Nu avem foarte multe date despre organizarea administrativa la acest nivel, cu exceptia unui pasaj din Lexiconul lui Suidas (I, vo. Bootia, p. 480) ce arata ca "pe cand unii erau pusi peste cei ce munceau pamantul cu boii, altii -dintre cei din jurul regelui- erau randuiti sa se ingrijeasca de fortificatii". Pasajul nu ne spune foarte mult despre o eventuala impartire in unitati administrativ-teritoriale, dar arata cel putin existenta unei specializari a dregatorilor la nivel teritorial: existau dregatori civili si dregatori militari. Cantitatea redusa a informatiei nu ne permite, din pacate, sa cunoastem cu exactitate intensitatea raporturilor de subordonare dintre centru si dregatorii sai locali. De aceea, orice afirmatie cu privire la existenta unei monarhii dacice puternic centralizate pare, sub aspectul administratiei publice, hazardata. In ceea ce priveste posibilele unitatile administrativ-teritoriale, existau mai sus amintitele obsti teritoriale, asezate de regula la ses, dar despre a caror mod de administrare nu avem nici un fel de cunostinte. Alaturi de ele sunt atestate arheologic o serie de asezari oppidane, de tip targ.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) In ce conditii a aparut statul dac? (manual, pp. 3-4)
2) Cum a fost organizata administratia publica centrala a statului dac? (idem, pp. 5-6)
3) Cum a fost organizata administratia publica locala a statului dac? (idem, pp. 6-7)
II. ADMINISTRATIA PUBLICA IN DACIA ROMANA
1. Din perspectiva evolutiei organizarii politice pe teritoriul Romaniei de astazi, disparitia statului dac nu a insemnat, insa, si disparitia ideii de stat in spatiul carpato-danubian. Dimpotriva, structurile statale destul de primitive ale dacilor au fost inlocuite cu o structura statala, cea romana, mult superioara ca organizare si functionare, dispunand de aproximativ 6 secole de evolutie si experienta. Imediat dupa cucerire, Dacia a intrat in procesul de integrare administrativa, economica si militara, asa cum prevedeau normele dreptului public roman. Conform acestor norme, ea a fost organizata ca o provincie distincta, cu organe administrative, militare si fiscale proprii.
2. Sub aspectul decupajului teritorial, trebuie remarcat ca nu intreg teritoriul locuit de daci a intrat sub stapanirea Romei si, in acelasi timp, doar o parte a statului dac al lui Decebal a intrat in componenta noii provincii romane. O buna parte din acest teritoriu intrase, in urma primului razboi daco-roman, in componenta provinciei Moesia Inferior si a ramas atasat acesteia de-a lungul intregii domnii a lui Traian. De asemenea, teritoriul din nordul Transilvaniei si intreaga Moldova au ramas in continuare locuite de daci liberi. Provincia Dacia a cuprins, in consecinta, cea mai mare parte a Transilvaniei (cu exceptia coltului sud-estic-aproximativ judetele Sibiu si Brasov de astazi), Banatul si vestul Olteniei (aprox. actualele judete Mehedinti si Gorj). Atata timp cat a trait Traian, teritoriul mai sus amintit a reprezentat din punct de vedere administrativ o singura provincie. In epoca imparatului Hadrian, Dacia romana a fost impartita in Dacia Dacia Superior (120), Dacia Inferior (129) si Dacia Porolissensis (123-133). In epoca lui Marcus Aurelius Dacia a fost impartita in trei: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis reprezentand o suprastructura administrativ-teritoriala subdivizata in trei entitati dotate cu o conducere militara si financiara proprie.
3. Conform dreptului public roman, provinciile romane se imparteau in imperiale si senatoriale in functie de importanta lor economica si militara. Avand in vedere pozitia strategica (era situata la granita de nord-est a Imperiului) si importantele resurse economice, Dacia romana a fost, de-a lungul intregii sale existente, provincie imperiala. Acest statut a implicat situarea provinciei sub administrarea imparatului (si nu a Senatului). Organele administratiei publice centrale au fost guvernatorul -fie un legatus augusti, fie un simplu procurator prezidial- , adunarea provinciala alaturi de care se situau organele administratiei financiare, vamale si militare.
4. Toti colonistii adusi aici din intreaga lume romana, impreuna cu populatia autohtona au trait si au convietuit in cadrul a o serie de asezari civile si militare dintre care, o serie, existau dinaintea cuceririi iar altele au fost ridicate sub stapanirea romana. In general, in urma cresterii demografice impresionante si a integrarii Daciei in sistemul economic roman, se constata, pe de o parte, o inmultire considerabila a asezarilor umane si, in acelasi timp, o urbanizare treptata a vietii, ca dovada a transformarilor in planul ocupatiilor economice. In consecinta, putem vorbi pentru aceasta perioada despre doua tipuri de asezari umane cu caracter civil, constituind tot atatea tipuri de unitati administrativ-teritoriale in cadrul provinciei Dacia: orasele si asezarile rurale. Orasele erau de doua feluri: colonii si municipii. Asezarile rurale erau de mai multe tipuri: pagi, vici si canabe.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum s-a realizat decupajul teritorial al Daciei romane? (idem, pp. 9-10)
2) Care au fost organele administratiei publice centrale in Dacia romana? (idem, pp. 10-13)
3) Care au fost unitatile administrativ-teritoriale ale Daciei romane (idem, pp. 13-17)
1. In plan politic, retragerea aureliana a reprezentat disparitia statului de pe aceste teritorii. Populatia ramasa aici nu a mai avut forta necesara sa constituie un nou stat, lucru extrem de greu de realizat in conditiile numeroaselor navaliri barbare din secolele urmatoare. Spatiul carpato-danubian a ramas un spatiu deschis, lipsit de structuri politice complexe, de tip statal, in conditiile in care populatiile migratoare, organizate gentilico-tribal, nu au avut continuitatea necesara si nici nivelul de civilizatie necesar pentru a construi aici un stat. Bineinteles, retragerea aureliana nu a insemnat disparitia brusca a urmelor fostei structuri statale de pe acest teritoriu. Desi a disparut raportul administratie publica centrala - administratie publica locala, specific organizarii statale, elemente ale fostelor unitati administrativ-teritoriale romane, mai ales urbane, vor mai dainui o perioada. Viata urbana se ruralizeaza insa treptat. In secolul VII cand slavii se instalasera definitiv pe acest teritoriu, orasele de alta data erau deja abandonate iar numele lor dat uitarii. In aceste conditii, centrul de greutate al vietii socio-economice, politice si administrative se muta in cadrul comunitatilor rurale.
2. Asezarile rurale (obstile vicinale romanice) vor reprezenta pentru mult timp principala forma de organizare socio-economica si administrativa. Acestea erau comunitati vicinale, cu preocupari agro-pastorale in cadrul carora proprietatea comuna asupra pamantului arabil, pasunilor si padurilor era la loc de cinste. Lipsa caracterului statal al obstii vicinale si-a pus amprenta asupra modului in care a evoluat viata administrativa a acestei perioade. Desi teritoriul obstii are si acum o functie socio-politica, obstea vicinala se deosebeste fundamental de stat prin faptul ca, pe cand statul are o forta publica institutionalizata, cu organe de constrangere ce se situeaza deasupra societatii, obstea era lipsita de un asemenea aparat si pastra o forma arhaica de conducere realizata prin participarea tuturor membrilor sai. Cu toate acestea, nu putem vorbi despre inexistenta unor interese comune (publice) la nivelul obstii si nici, in consecinta, despre inexistenta unui fenomen de administratie publica, cu caracter nestatal, legat de satisfacerea acestor necesitati. Dimpotriva, realizarea functiilor socio-politice si economice ale obstii impuneau existenta unor structuri de conducere si administrare la nivelul acesteia: adunarea megiesilor, oamenii buni si batrani, juzii). Fiind o comunitate de munca, legata de un anume teritoriu stapanit in comun, interesele publice ale comunitatii erau legate in primul rand de munca acestui teritoriu si de repartizarea roadelor. In legatura cu acestea au aparut o serie de cutume care, in ansamblul lor, au format un drept administrativ rural (V. Hanga si L.P. Marcu) cu caracter cutumiar. In cadrul acestora predominau normele de conduita cutumiare legate de raporturile de munca si organizarea muncii.
3. Treptat, tipul de organizare amintit pentru secolele IV-VI incepe sa dispara, facand loc unui tip nou de organizare ce va pune bazele sistemului feudal. Diferentierile sociale si de avere au condus la o inversare a rolurilor politico-administrative in cadrul comunitatii. Fenomenul de destramare a obstii a insemnat o renuntare treptata la rolul major al organelor colective- Adunarea megiesilor, oamenii buni si batrani- si o crestere a atributiilor anumitor membri, acei "mai mari ai satelor", identificati mai intai cu jupanii. Preluand sarcinile sociale, juridice si militare in cadrul obstii, acestia devin, treptat, organe de dominatie inauntrul acesteia. Puterea politica detinuta de jupani, la un moment dat pe cale ereditara, va sta la baza aparitiei si consolidarii viitoarei puteri statale pe acest teritoriu.
4. Caracterul teritorial al obstii a permis aparitia unor uniuni de obsti (confederatii de obsti sau obsti de obsti), deoarece membrii lor nu se limitau la cercul restrans al rudelor de sange, ca in obstea gentilica. Acest lucru a marcat importantul eveniment al evolutiei de la structuri politice inferioare, de genul obstii vicinale, la structuri politice superioare, de tipul uniunilor de obsti, ce au continut, in germene, forma complexa a organizarii statale. Ca organ suprem de conducere, uniunea de obsti avea sfatul cel mare format din reprezentanti ai obstilor componente. Diferentierile sociale si de avere amintite au permis ca, treptat, puterea politica in cadrul uniunilor de obsti sa fie acaparata de o singura persoana. In cadrul unei asemenea structuri politice, puterea politica a revenit unor persoane investite cu puteri depline in vederea realizarii diverselor functii ale uniunii. Numiti jupani, mai apoi cnezi, voievozi, duci, ei devin sefii acelor "romanii populare" sau "democratii taranesti", cum le-a denumit Iorga. Acest fapt a marcat trecerea de la uniunea de obsti inteleasa ca o simpla alianta in cadrul careia fiecare obste isi pastra organizarea si conducerea proprii, la o forma de organizare politica superioara, cu caracter statal incipient, in cadrul careia obstea teritoriala va fi incadrata ca o simpla unitate administrativ-teritoriala. Noua stare de lucruri in plan politic si social a fost ilustrata pentru aceasta perioada de existenta, pe intreg teritoriul tarii, a o serie de fortificatii in care isi aveau resedinta acesti conducatori. Fortificatia reprezenta sediul politico-administrativ al unei formatiuni politice statale.
5. Cunoscute sub denumirea generica de "tari" (terrae), jupele, campulungurile, cnezatele si voievodatele se generalizeaza pe intreg teritoriul locuit de romani, ca urmare a transformarilor sociale, economice si politice ireversibile ce avusesera loc in cadrul obstilor satesti si a uniunilor de obsti. Inceput in epoca uniunilor de obsti, procesul de unificare teritoriala continua si se reflecta acum prin aparitia unor formatiuni politice de mari dimensiuni: voievodatele, ce cuprindeau mai multe cnezate corespunzand, fiecare, unei mai vechi uniuni de obsti. Avand in vedere dimensiunile teritoriale considerabile, puterea politica evident institutionalizata, raporturile socio-politice existente si calitatea lor de subiecti ai dreptului international, putem considera tarile de tip cnezat si, mai ales, cele de tip voievodat, ca fiind formatiuni statale aflate in faza incipienta de organizare. In fruntea acestuia diversele izvoare atesta existenta unor sefi civili si militari purtand diverse denumiri - cneaz (de vale), jupan, voievod, dux- ce detineau puterea politica si ale caror resedinte se situau, dupa tipicul vremii, in cetati fortificate. In jurul conducatorului exista un aparat, in continua dezvoltare, ce isi asuma, treptat, functii permanente in statul feudal -judecatoresti, militare si ecleziastice- si pentru a carui intretinere se impune asezarea unor dari si prestatii cu caracter social obligatoriu.
7. Aparitia vietii urbane medievale pe teritoriul Romaniei s-a datorat unor factori complexi, de natura economica, sociala, comerciala, demografica si politica ce au creat impreuna mediul propice trecerii de la viata rurala la viata urbana pe acest teritoriu. Aparitia vietii urbane medievale nu a fost un proces brusc ci unul lent, in cadrul caruia mult timp limita intre sat si oras nu a fost foarte evidenta. De aici si aparitia unor denumiri specifice in epoca, civitas, forum, oppidum menite sa surprinda cat mai corect continutul real al unor asemenea asezari. Se poate afirma ca o buna parte a oraselor romanesti au aparut inainte de intemeierea marilor state feudale, mai ales in jurul curtilor cneziale si voievodale, in stransa legatura cu activitatea administrativa, militara si economica desfasurata aici.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum a fost organizata din punct de vedere administrativ obstea vicinala romanica? (idem, pp. 19-21)
2) Cum s-a realizat trecerea de la ostea sateasca romaneasca la uniunile de obsti? (idem, pp. 21-23)
3) Ce erau tarile si care erau organele lor de conducere? (idem, pp. 23-24)
4) Cum a aparut viata urbana medievala? (idem, pp. 25-26)
1. Statul medieval romanesc (Moldova si Tara Romaneasca in sec. XIV-XVII) a fost o monarhie avand in frunte un domn recrutat printr-un (pagubos) sistem electivo-ereditar si dotat cu largi atributii. S-a realizat si la noi o trecere de la o monarhie faramitata -cu accente particulare- bazata pe contractul vasalic la o monarhie a starilor bazata pe un partaj al puterii statale intre domn si stari in cadrul caruia starile s-au manifestat mai putin ca elemente de control ale domniei cat ca partenere de guvernare acceptate de catre domnie. Sfatul domnesc, Adunarea de starii si marii dregatori au reprezentat, in aceste conditii, elemente de sprijin ale domniei in conducerea tarii. In conditiile sec. al XIV-lea romanesc, aparitia statelor feudale a insemnat dezvoltarea si diversificarea functiilor pe care respectivul stat le indeplinea. Cea mai importanta, cel putin in primele doua secole dupa intemeiere, a fost functia externa, de aparare, menita sa apere fiinta si identitatea constructiilor politice romanesti. Nu trebuie neglijata insa functia interna, diversificata si realizata in conditiile societatii feudale dominata de clasa nobiliara. Pus in slujba intereselor acesteia, statul feudal romanesc si-a asumat in mod firesc cele trei functii interne specifice oricarei organizari statale: trebuia sa mentina ordinea interna, sa judece si sa pedepseasca pe raufacatori si sa asigure strangerea darilor. Nu in ultimul rand, el trebuia sa asigure dezvoltarea institutionala a importantului element spiritual reprezentat de Biserica ortodoxa aflata, ca institutie a statului, intr-un raport tipic bizantin cu acesta.
In conditiile existentei unor functii interne tot mai numeroase si complexe, s-a impus crearea si dezvoltarea unui aparat statal menit sa asigure realizarea acestora. Putin dezvoltat imediat dupa intemeiere, fiind compus numai din organe strict necesare pentru existenta statului, acest aparat s-a diversificat si dezvoltat pe masura ce puterea centrala s-a intarit. Un rol important l-a jucat aparatul administrativ menit sa realizeze "interesele generale" ale societatii feudale. Tipic pentru existenta unui stat in curs de centralizare si pentru existenta unei singure puteri statale, a fost defalcarea aparatului administrativ intre centru si teritoriu, fapt ce a marcat aparitia unei ierarhii specifice si demarcarea treptata a rolurilor si atributiilor detinute de fiecare organ sau dregator. Administratia publica centrala in cadrul acestui aparat. era formata din totalitatea organelor dotate, printre altele, si cu atributii administrative (executive) si care, in conditiile socio-politice ale feudalismului romanesc, aveau dreptul de a decide in realizarea intereselor publice ce se confundau, la momentul respectiv, cu interesele clasei nobiliare. In centrul acestui aparat se afla domnul iar in jurul acestuia se gaseau o serie de organe -sfatul domnesc, adunarea de stari- si de dregatori aflati fie in slujba tarii, fie in slujba domnului.
3. Chiar si in stadiul rudimentar de organizare si indeplinind functii limitate, statele feudale romanesti aveau nevoie de un aparat in vederea realizarii acestora. In primul rand, la nivel central era nevoie de existenta a o serie de persoane care sa indeplineasca diversele insarcinari aparute atat in realizarea puterii statale propriu-zise cat si pe cele legate de fastul si prestigiul domnului si al curtii sale. Din aceste necesitati a rezultat si o prima specializare a dregatoriilor la nivel central. In acelasi timp, trebuie constatat ca dregatoriile centrale s-au dezvoltat si diversificat pe masura ce statul feudal s-a intarit si a devenit mai complex. Pastrand distinctia dintre dregatorii de stat si cei aflati in slujba curtii sau a domnului mai trebuie remarcat ca cei dintai pot fi grupati si ei in dregatori civili si dregatori militari. Intre acestia nu vom putea identifica dregatori implicati doar in administratia statului, in conditiile in care chiar si un dregator cu atributii principal judecatoresti sau militare ori legate de persoana domnului putea primi din partea acestuia o insarcinare care sa intre in domeniul propriu-zis al administrativului.
4. Aparitia marilor state feudale romanesti cu functiile lor specifice conditionate de existenta unei puteri centrale a determinat aparitia unui aparat complex care sa reprezinte si sa realizeze la nivel regional si local interesele statului feudal. Aflat in subordinea domniei si a marilor dregatori, acest aparat s-a regasit de la bun inceput pe intreg teritoriul tarii indeplinind diversele sarcini incredintate de la centru. Din punctul de vedere al competentei lor materiale, situatia era asemanatoare cu cea existenta la nivelul marilor dregatori: lipsa unei specializari in contextul confuziei totale de atributii. Pe langa reprezentantii domniei, mai trebuie amintit un aparat administrativ local apartinand unor comunitati locale, satesti si orasenesti, cu atributii proprii, specifice epocii feudale. Ca unitati administrativ teritoriale intalnim in aceasta epoca judetele (Tara Romaneasc) si tiniturile (Moldova), domeniul feudal, orasele si satele.
5. Evolutia politico-statala si administrativa a Voievodatului Transilvaniei (1176-1541) ca stat feudal a fost determinata de intrarea teritoriului intracarpatic sub stapanirea coroanei maghiare. Particularitatile acestei evolutii au aparut, pe de o parte, din conflictul dintre vechile institutii politico-juridice si culturale romanesti, preexistente cuceririi maghiare, si cele noi pe care regalitatea maghiara a incercat in continuu sa le transplanteze aici. Pe de alta parte, tendinta continua a voievozilor Transilvaniei de a asigura acesteia caracterul de regnum a dat un contur specific aparatului statal feudal existent aici. A rezultat, in final, un melanj institutional care a separat dezvoltarea institutionala si politica a Transilvaniei de cea a teritoriilor extracarpatice, manifestata in sfera de influenta slavo-bizantina. Administratia centrala a voievodatului s-a manifestat cand ca cea apartinand unui stat suveran cand ca una ce facea parte din ierarhia administrativa a regatului maghiar, dupa cum autonomia voievodatului a fost mai mult sau mai putin pronuntata. Ca si in cazul aparatului statal din exteriorul Carpatilor, si aici activitatea diverselor organe de stat se caracteriza printr-o confuzie de atributiuni. La acest nivel functionau voievodul, vicevoievodul, sfatul voievodal si congregatiile generale voievodale.
6. Organizarea administrativ-teritoriala in Transilvania voievodale a fost considerabil marcata de intentiile coroanei maghiare de a introduce pe acest teritoriu institutii noi, specifice feudalismului maghiar. Rezistenta vechilor institutii politico-administrative romanesti precum si demersul regalitatii maghiare de a coloniza aici o serie de populatii straine au condus, in final, la o diversitate considerabila in materie de organizare administrativa, departe de caracterul uniform al acesteia, existent in exteriorul Carpatilor si mai mult asemanatoare starii de lucruri din occident. Aici, prezenta numeroaselor autonomii administrative pe baze contractuale feudale a determinat aparitia unor forme multiple de entitati politico-administrative: comitatele maghiare, districtele romanesti, scaunele sasesti si secuiesti, orasele libere regale, obstile satesti romanesti.
7. Disparitia regatului maghiar (1526) a permis Transilvaniei sa se manifeste pe deplin ca un stat de sine statator. In ciuda faptului ca seful statului a purtat denumirea de principe (princeps, fejedelem), Transilvania -principat autonom aflat sub suzeranitate otomana (1541-1683)- nu apare in documentele epocii ca "principat" ci ca "tara" (regnum Transilvaniae). In conditiile noului statut juridic international si a noului raport de forte din interior, institutiile voievodatului au fost rstructurate si completate. Sub aspectul formei de guvernamant, Transilvania a fost in aceasta perioada o monarhie reprezentativa pe stari. Sub aspectul regimului politic, se poate vorbi aici, in adevaratul sens al cuvantului, despre existenta regimului nobiliar sau a regimului de stari. Faptul ca starile privilegiate ale Transilvaniei, intrunite in adunarile de stari, au limitat puterea principelui prin acte de genul chartelor sau pacta conventa a determinat, intr-adevar, un partaj de drept public al puterii statale.
8. Noul statut politico-juridic al Transilvaniei a permis organizarea si consolidarea unei institutii noi, Pricipatul, care a determinat desprinderea totala de vechile structuri monarhice ce-i ingradisera autonomia. In toata epoca Principatului autonom, Transilvania a avut o administratie proprie si institutii centrale complexe, functionand ca structuri ale unui stat suveran: principele, consiliul principelui si adunarea de stari.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care au fost caracteristicile administratiei publice feudale? (idem, p. 29)
2) Dregatoriile centrale: notiune, atributii, clasificare (idem, pp. 34-37)
3) Care a fost organizarea administrativ teritoriala a oraselor si targurilor in evul mediu dezvoltat romanesc? (idem, pp. 43-46)
4) Cum a fost organizata administratia publica locala in Transilvania voievodala? (idem, pp. 49-54)
5) Cum a fost organizata administratiapublica centrala in principatul autonom al Transilvaniei aflat sub suzeranitate oromana? (idem, pp. 55-57)
1. Un rol important in procesul de modernizare a administratiei publice romanesti l-a avut ocupatia austriaca din Oltenia dintre anii 1718-1739). Reforma administrativa pe care austriecii au introdus-o in Oltenia circumscrie o serie de principii moderne ale organizarii administratiei publice, incredintata acum unor functionari publici, pusi in slujba statului si mai putin in slujba interesului personal:
apare raspunderea pentru activitatea administrativa: la incheierea mandatului, dregatorii erau nevoiti sa-si justifice activitatea si gestiunea;
apare stricta statornicire prin instructiuni a competentei, atributiilor si indatoririlor dregatorilor;
apar pentru prima data activitati administrative moderne (construirea de drumuri) realizate inclusiv sub forma unor servicii publice (serviciul postal care asigura corespondenta scrisa intre Oltenia si Transilvania);
apare evidenta actului administrativ prin protocoale pastrate la Cancelaria Administratiei iar nu acasa la dregatori;
in 1719 se introduce salarizarea dregatorilor dar se mentin si vechile forme de retribuire precum scutirea de dari si participarea la venitul gloabelor si al activitatii judecatoresti;
apare o ierarhie administrativa in adevaratul sens al cuvantului in care dregatorii locali se afla sub autoritatea si controlul strict al administratiei centrale;
se da o lovitura mortala sistemului de privilegii feudale boieresti, ca o conditie indispensabila la crearea unei ierarhii administrative unitare si a unui sistem fiscal care sa o sustina financiar; la ultimul aspect a contribuit in mod fundamental realizarea pentru prima data a unei evidente demografice incluzand aici si postlusnicii de pe domeniile boieresti, sustrasi secole de-a randul controlului fiscal al centrului;
se reglementeaza riguros: sediul Administratiei, participarea la sedinte, ordinea de asezare si de votare, introducerea postulantilor, organizarea si activitatea cancelariei, orarul si repartitia zilelor saptamanii pe resorturi, vacantele dregatorilor;
apar primele semne ale separatiei judecatorescului de administrativ prin crearea unui ierarhii moderne de instante inzestrata cu competenta materiala si teritoriala distincta.
2. Epoca fanariota (1711-1821) se distinge, mai ales in domeniul administratiei publice, si prin evolutii pozitive. Autoritarismul domnilor fanarioti -in contrapondere cu regimul nobiliar ce caracterizase o buna parte a sec. XVI-XVII- ce se incadra in sfera absolutismului monarhic european, marcat uneori de accente iluministe (domniile lui Constantin Mavrocordat), a determinat aparitia unui centralism fara precedent in cele doua tari romane. Expresia directa a acestuia a fost conturarea unui aparat de stat incomparabil mai bine dezvoltat si mai bine organizat decat in secolele anterioare. Chiar daca acest aparat administrativ era construit pentru a servi exploatarii sistematice a resurselor tarii (suntem inca foarte departe de ideea unui aparat administrativ pus in slujba intereselor cetateanului) modul in care el a fost structurat, atributiile ce i s-au incredintat si modul concret in care acestea s-au realizat, ne indreptatesc sa vorbim despre aceasta perioada ca despre epoca aparitiei primilor germeni ai administratiei publice moderne pe teritoriul Romaniei. La construirea acesteia au contribuit atat interese de ordin imediat dar si formarea culturala europeana a unora dintre domnii implicati in reforma. De asemenea, diversificarea functiei interne a statului a avut partea ei de contributie la diversificarea aparatului administrativ si aparitia primelor servicii publice menite sa satisfaca interese de ordin general. Astfel, alaturi de traditionala asigurare a ordinii interne si de perceperea impozitelor, diversificarea intereselor publice a impus statului asumarea a noi functii. Realizarea lor a fost marcata de aparitia treptata, in forma incipienta, a unor servicii publice in sensul modern al cuvantului.
3. La nivelul administratiei publice centrale s-au manifestat domnul, sfatul domnesc, adunarea de stari, sfatul de obste. Conform obiceiului, dregatorii erau numiti si revocati de catre domn in baza increderii izvorate din rudenie, avere sau priceperea candidatului. Tot asa, numirea se facea la inceputul domniei precum si la inceputul fiecarui an cand toti dregatorii erau obligati sa depuna insemnele dregatoriei, urmand ca domnul sa-i confirme din nou sau sa-i schimbe. Numirea dregatorilor se facea, in ciuda identificarii dregatoriei cu boieria, dintre proprietarii de pamant neexistand, mai ales in clasele superioare de dregatori, dregatori care sa nu fie in acelasi timp si mari proprietari de pamant. Acest fapt a determinat ca marea majoritate a dregatoriilor centrale sa fie ocupate de catre boierii romani. Aspecte noi au venit in aceasta epoca, alaturi de cele deja mentionate, schimband complet peisajul aparatului central de stat: venalitatea slujbelor si grecizarea aparatului administrativ. Pe langa aspectele negative ce au creat importante distorsiuni in viata administrativa si tensiuni in societatea romaneasca, semnele modernizarii aparatului administrativ se fac totusi simtite: se introduce salarizarea dregatorilor si se fac demersuri pentru separarea administrativului de judecatoresc. Din pacate, raportat la numarul mare de propuneri de modernizare si imbunatatire a functionarii aparatului administrativ, rezultatele reformei au fost nesemnificative si adesea anulate de lupta acerba pentru inavutire.
4. Sub aspectul administratiei publice locale, organizarea de tip regional -in Tara de sus si Tara de jos- s-a aplicat si in Moldova. Pe langa traditionalele unitati administrativ teritoriale - judetele/tinuturile, orasele si satele - au aparut si subdiviziuni ale judetelor - plasile si plaiurile- si ale tinuturilor - ocoalele. In conditiile absolutismului monarhic, marea majoritate a oraselor au ajuns in proprietate privata. Apar, in schimb, la nivelul acestora, preocupari tot mai sustinute privind urbanismul.
5. In conditiile in care Transilvania devine, dupa 1691, o provincie a Imperiului austriac cu o autonomie tot mai restransa, administratia publica centrala a acesteia nu se mai raporteaza la institutiile existente la nivelul teritoriului transilvanean ci la institutiile specializate (cancelaria aulica a Transilvaniei) existente la nivelul centrului politico-administrativ si militar al Imperiului, Viena. Institutiile transilvanene se transforma in buna parte iar cele existente - guvernatorul, guberniul, generalul armatei transilvanene, tezaurarul etc.
6. In perioada in care dreptul public transilvanean a fost reglementat de Diploma Leopoldina din 1691, organizarea administrativa locala a ramas neschimbata. Pana la sfarsitul sec. al XVIII-lea, peisajul unitatilor administrativ-teritoriale si-a pastrat eterogenitatea cuprinzand, in continuare, comitatele maghiare, scaunele sasesti si secuiesti, districtele romanesti, orasele si satele specifice, toate bucurandu-se de organizarea si privilegiile traditionale. Si in materia recrutarii conducerii unitatilor administrativ-teritoriale, criteriul natiunii privilegiate si al religiei recunoscute au fost impuse de Diploma leopoldina. In ciuda intentiilor lui Iosif al II-lea de a reorganiza administratia publica locala pe baze rationale si uniforme, unitatile administrativ-teritoriale eterogene ale voievodatului s-au mentinut pana la 1849.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care au fost reformele administrative introduse de austrieci in Oltenia? (idem, pp. 62-63)
2) Care au fost consecintele venalitatii slujbelor in epoca fanariota? (idem, pp. 66-69)
3) Cum a evoluat administratia publica locala in epoca fanariota? (idem, pp. 70-73)
4) Cum s-a realizat modernizarea administratiei publice in epoca lui Iosif al II-lea? (idem, pp. 76-78)
VI. NASTEREA ADMINISTRATIEI PUBLICE MODERNE ROMANESTI
1. Dupa reinstaurarea domniilor pamantene, secolul de domnii fanariote cu imensele sale deficiente din functionarea administratiei publice nu putea fi ignorat. Starea jalnica a serviciilor publice, coruptia uriasa, abuzurile nesfarsite nu mai puteau fi tolerate, mai ales intr-o epoca in care tendintele modernizarii sub influenta liberalismului burghez apusean se faceau din ce in ce mai simtite printre membrii boierimii. Pe langa intensele framantari politice ce urmareau sa transforme boierimea in forta politica dominanta in stat, viata politico-sociala a anilor 1822-1828 se evidentiaza prin numeroasele proiecte de reforma venite atat din partea marii boierimi cat si din partea boierimii mici si mijlocii. Dincolo de caracterul de clasa al propunerilor, ce urmareau sa consolideze privilegii de tip feudal, marea lor majoritate nu puteau sa ocoleasca aspectele negative ale vietii administrative. Eradicarea acestora devenea astfel unul dintre cele mai importante obiective ale reformei. Propunerile de reforma au urmarit sa distruga nu doar aberatiile regimului fanariot dar si sa depaseasca definitiv elementele administratiei feudale care se faceau inca puternic resimtite. Printre doleantele reformistilor romani se regaseau desfiintarea veniturilor dregatoriilor si plata doar a salariilor, desfiintarea venalitatii functiilor si comprimarea aparatului administrativ feudal numericeste supraincarcat, repartizarea dregatoriilor doar pamantenilor cu excluderea expresa a grecilor, raspunderea ispravnicilor de judete pentru activitatea lor sau pentru faptele subordonatilor lor pe care-i numeau, inamovibilitatea micilor slujbasi, introducerea principiului legalitatii in activitatea dregatorilor si asezarea acestora in slujba norodului. Faptul ca aceste doleante s-au mentinut la simplul stadiu de propuneri o dovedeste faptul ca, in 1828 cand au ocupat din nou Principatele, rusii au gasit si reflectat in diverse rapoarte o stare de lucruri identica cu cea specifica epocii fanariote, daca nu mai cumplita. Interesati sa asigure aprovizionarea armatei ruse, aflata inca in conflict cu Poarta, in conditii cat mai eficiente, rusii au constatat cu stupoare scara larga pe care se practicau abuzurile in administratia Principatelor.
2. Cu toate ca mentinea absolutismul monarhic de tip oriental, in ciuda fatadei separatiei puterilor in stat (Anastasie Iordache), desi nu inlocuia o oranduire de stat veche cu alta noua ci retusa doar liniile generale de organizare existenta acordand privilegii fara a crea libertati (Tudor Draganu), desi aservea complet Principatele Rusiei, transformandu-le practic in gubernii, desi era o opera despotica, autoritara, aristocratica, antifranceza si pe deplin ruseasca (Pompiliu Eliade), Regulamentele Organice marcheaza momentul debutului primilor germeni ai administratiei publice moderne incununand reformele deschise de unii domni fanarioti si creand premisele viitoarelor reforme. De aceea, trebuie sa sustinem ca din punctul de vedere al administratiei publice, Regulamentele organice au mentinut vechi institutii romanesti, au dezvoltat si indreaptat institutii deja existente, introduse de unii domni fanarioti sub influenta ideilor apusene si, nu in ultimul rand, au introdus noi institutii ce vor constitui capatul de pod al "invaziei" doctrinei si legislatiei franceze si belgiene. Prevederile, uneori prea amanuntite, in materie de organizare a unor servicii publice centrale sau locale, incarcand adesea inutil un text de lege ce avea pretentia unei constitutii moderne, au fost extrem de benefice in materie de administratie publica punand capat, cel putin teoretic, haosului existent anterior. Aici aspectele retrograde din organizarea puterilor statului au fost compensate de principiile moderne de organizare si functionare a administratiei publice:
a) Principiul specializarii competentei: apar serviciile publice specializate cu o competenta strict determinata;
b) Principiul generalizarii competentei teritoriale ministeriale: competenta materiala a ministrilor se intinde asupra intregului teritoriu al tarii;
c) Principiul legalitatii: serviciile publice si functionarii lor isi desfasoara activitatea conform legii;
d) Principiul continuitatii serviciilor publice: acestea au un caracter permanent;
e) Principiul stabilitatii in functie a functionarilor publici: acestia nu mai sunt schimbati anual din functie;
f) Principiul punerii serviciilor publice in slujba interesului public (general sau local, dupa caz). Tot acum, datorita dezvoltarii considerabile a functiilor statale, are loc un proces de preluare a unor servicii publice din mainile particularilor (boieri, manastiri, Biserica) si asezarea lor in sarcina unor functionari publici statali;
g) Principiul salarizarii functionarilor: se generalizeaza sistemul lefurilor, care sporesc; la iesirea din functie, slujbasilor li se asigura o pensie;
h) Principiul separarii atributiilor administrative de cele judecatoresti;
i) Principiul raspunderii ministeriale, in sensul trecerii ministrilor, de la nici un fel de raspundere, la raspunderea pentru activitatea lor in fata domnului;
j) Principiul descentralizarii administrativ-teritoriale: orasele libere dobandesc personalitate juridica si organe proprii, alese.
3. Administratia publica in epoca regulamentara (1831-1858) a cunoscut o serie de aspecte pozitive: s-au infiintat si s-au organizat ministerele precum si sfatul administrativ ca un prim exercitiu de activitate guvernamentala moderna. Activitatea administrativa a fost destul de bogata, fiind organizate o serie de servicii publice noi iar altele imbunatatite si dezvoltate. S-au facut in continuu ameliorari edilitare in marile orase, s-a acordat o atentie deosebita dezvoltarii invatamantului, dezvoltarii sistemului sanitar-veterinar si carantinelor, construirii de poduri, iluminatului public, extinderii serviciilor de pompieri la toate orasele, modernizarii porturilor. Nu in ultimul rand, s-au dezvoltat serviciile de transport (trasurile) si comunicatii (postele). Anii de dupa adoptarea Regulamentelor au urmarit sa reglementeze cat mai amanuntit statutul functionarilor publici astfel incat vechea stare de lucruri negativa sa dispara. Abundenta reglementarilor si anchetelor urmarea sa evite cat mai mult posibil arbitrariul si abuzul in activitatea functionarilor publici si s-o incadreze in limitele legii. Evolutii pozitive s-au inregistrat si in mai buna organizare a atributiilor agentilor guvernamentali la nivel local precum si a organelor administratiilor orasenesti descentralizate.
4. Cu toate ca Regulamentele si masurile lui Kisseleff puneau la indemana celor doua Principate toate mecanismele si acordau toate sansele realizarii unor reforme administrative concrete la toate nivelele, contextul politic extern in care s-au dezvoltat, precum si vechile tabieturi au pus piedici serioase in calea unor transformari reale in administratia publica centrala si locala. Imixtiunea rusilor in administratia publica romaneasca a subjugat-o intereselor tariste iar vechile tare ale epocii fanariote au continuat sa constituie o piedica serioasa in calea programului de reforma.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce au vizat proiectele de reforma postfanariote? (idem, pp. 80-82)
2) Care au fost principiile ce au stat la baza organizarii administratiei publice regulamentare? (idem, pp. 93-94)
3) Cum a evoluat administratia publica regulamentara ? (idem, pp. 94-100)
4) Ce involutii s-au manifestat in administratia publica regulamentara? (idem, pp. 101-102)
VII. ADMINISTRATIA PUBLICA SI REVOLUTIA DE LA 1848
1. In contextul efervescentei reformiste de la 1848 pare fireasca preocuparea autorilor de programe si proiecte de constitutie pentru reformarea administratiei publice in general, dar si, fapt tot mai des intalnit, pentru o organizare proprie, moderna a administratiei publice locale. Propunerile de organizare a acesteia din urma au variat de la un Principat la altul, dar si de la un autor la altul, in functie de momentul redactarii lor, de cultura juridica a acestora, de clasa sociala de care apartineau si de influentele suferite din partea curentelor ideologice apusene. Indiferent ca doreau sau nu inlaturarea Regulamentelor, reformistii romani intampinau, in materia administratiei publice, cam acelasi tip de probleme. Inlaturarea mentalitatii corupte a functionarilor publici reprezenta si acum prioritatea numarul unu, atat pentru o corecta aplicare a Regulamentului Organic cat si in drumul spre construirea unei administratii statale moderne, functionale si stabile, fara de care orice nou demers reformator, de reorganizare a statului, ar fi fost sortit din start esecului. Nu intamplator, printre reformele epocii s-a cerut cu insistenta luarea prin lege a unor masuri care sa stopeze coruptia si abuzurile functionarilor publici. Se vehiculau, de asemenea, idei precum responsabilitatea ministeriala si a tuturor functionarilor publici pentru faptele lor in lucrarile slujbelor, atribuirea functiilor publice doar dupa merit, nu pe bani si nici pe baza originii sociale, desfiintarea rangurilor titulare ce nu aveau functii, stabilitatea in functie a functionarilor publici, stabilirea de lefuri fixe pentru functionari, cu desfiintarea celorlalte venituri ale dregatorilor, inlocuirea functionarilor doar pentru vini stabilite prin judecata, idee ce echivala cu inamovibilitatea moderna.
2. In materie de organizare a administratiei publice locale, mai toate proiectele de reforma ale anului revolutionar au pus accentul pe consacrarea descentralizarii administrativ-teritoriale la nivel comunal si judetean.
f3. In Transilvania, problematica administrativa a anului 1848 a pendulat intre revendicarile romanesti ce vizau independenta nationala a natiunii romane si nazuintele revolutionarilor maghiari de unire a Transilvaniei cu Ungaria. In cea de-a doua proclamatie de la Blaj (4/16 mai 1848) se cerea dreptul natiunii romane de a avea dregatori in toate ramurile administratiei, in aceeasi proportie cu celelalte natiuni, precum si utilizarea limbii romane in toate treburile atingatoare de natiunea romana atat in legislatie cat si in administratie. De asemenea, hotararii Dietei de la Cluj (29 mai) de a uni Transilvania cu Ungaria, revolutionarii romani i-au raspuns printr-o a treia proclamatie de la Blaj prin care respingeau cu fermitate acest act si-si afirmau fidelitatea fata de imparatul austriac si reprezentantul sau in provincie: inaltul general-comandant de la Sibiu. Nu se renunta insa la ideea reprezentarii proportionale a romanilor atat in Dieta transilvaneana cat si in Guvernul provizoriu ce se propunea a se infiinta.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care au fost propunerile de reforma ale anului 1848 in materie de administratie publica centrala? (idem, pp. 104-105)
2) Care au fost propunerile de reforma ale anului revolutionar 1848 in materie de administratie publica local? (idem, pp. 105-107)
3) Care au fost propunerile transilvanene de reforma administrativa la 1848? (idem, pp. 107-108)
1. Lucrarile divanurilor ad-hoc din 1857 au fost marcate de spiritul miscarii unioniste, de dorinta construirii unui stat national unitar modern bazat pe principiile liberalismului burghez dar si pe ideea pastrarii traditiei institutionale romanesti acolo unde era necesar. Problematica reformei administrative a stat permanent in atentia dezbaterilor, mai ales in Moldova, unde divanul ad-hoc si-a asumat sarcina sa propuna reforme concrete in diverse materii de interes general, iar comitetele divanului in materii legate direct de interesele fiecarei clase sociale in special. Propunerile romanesti. Acestea au facut mai mult obiectul discutiilor plenului divanului ad-hoc si vizau: a) Admisibilitatea tuturor romanilor in toate functiile de stat. Prin aceasta se urmarea sa se puna capat accesului exclusiv al clasei privilegiate boieresti la functiile statului, inclusiv in cele administrative; b) Separarea clara a puterilor legislativa si executiva, c) Independenta magistratilor de administratia propriu-zisa, d) Responsabilitatea ministeriala. Se dorea, astfel, inlaturarea efectelor prevederilor neclare ale Regulamentelor Organice in materie, prevederi ce condusesera la inexistenta unei raspunderi politico-juridice efective a ministrilor pentru activitatea lor. Concret, in vederea instaurarii unei monarhii constitutionale parlamentare, se cerea acordarea Parlamentului a dreptului de a trage la raspunderea pe ministri si renuntarea la simplul drept regulamentar acordat legislativului de a sesiza domnului eventualele abateri ale ministrilor sai. Propunerile Comisiei europene au vizat cateva aspecte organizatorice legate de ministerul de interne, justitie si instructie publica. In materie de administratie publica locala diversele subcomisii au propus consacrarea unei descentralizari administrativ-teritoriale la nivelul comunelor, oraselor si judetelor. Comisia europeana a acceptat consacrarea descentralizarii administrative doar la nivelul comunelor si municipiilor.
2. Conventia de la Paris (7/19 august 1858) consacra un executiv asemenator, in buna parte cu cel regulamentar. Un aspect mai bine reglementat a fost raspunderea ministeriala penala a ministrilor. Conventia nu facea precizari cu privire la numarul ministerelor si la principiile lor de organizare si functionare. In conformitate cu logica reformatorilor europeni, Regulamentele Organice urmau sa reglementeze in continuare aceaste institutii, luandu-se in considerare recomandarile Comisiei europene. Conventia nu reglementa expres nici un organism ministerial colegial de genul celui consacrat de Regulamentele organice. Existenta si functionarea unui Consiliu de Ministri este amintita doar in legatura si pe durata vacantei tronului. In materia administratiei publice locale, Conventia stabilea doar principiul dezvoltarii institutiilor municipale atat urbane cat si rurale lasand la latitudinea viitorului legiuitor amanuntele organizarii efective. In conformitate cu recomandarile Comisiei europene, Conventia nu reglementeaza departamentul (judetul) ca unitate de descentralizare administrativa.
3. Perioada imediat urmatoare semnarii Conventiei de la Paris trebuia dedicata, in ambele Principate, constructiei statale, in general, si a administratiei publice, in special, pe noile baze institutionale stabile prin actul constitutional din 1858 si in baza recomandarilor facute de Comisia europeana. Alegerea lui Cuza ca Domn al ambelor Principate a transformat insa prevederile Conventiei intr-un capat de pod spre realizarea dezideratului romanesc mult vehiculat in epoca: crearea statului national unitar roman. In consecinta, reformele ce au avut loc in perioada anilor 1859-1862 in materie de administratie publica au avut o dubla finalitate: crearea unei administratii publice moderne, demne de un stat care se dorea european si, pe de alta parte, crearea premiselor necesare unificarii depline a Principatelor. In aceste conditii, administrativul, un domeniu de reforma situat in afara conflictelor de interese partizane, putea sa devina placa turnanta a organizarii statale unitare. Dupa trecerea de la asociatia de state la statul unitar, in 1862, rolul administrativului s-a dovedit a fi nu mai putin important. Consolidarea existentei tanarului stat national roman si-a gasit in mecanismele tipice activitatii administrative cea mai importanta garantie a succesului. Procesul de unificare administrativa era favorizat, pe de o parte, de prevederile Conventiei ce permiteau realizarea, prin intermediul Comisiei centrale de la Focsani, a unei legislatii care sa unifice vamile, postele, telegraful, valoarea monedei precum si alte materii de interes public comune ambelor Principate. Pe de alta parte, evolutia relativ uniforma a administratiei celor doua state, mai ales in epoca regulamentara, simplifica in mare masura demersul unificator. Practic, unificarea administrativa nu s-a facut insa pe cale legislativa. Interesele de clasa ale gruparii conservatoare ce conditionau reformarea aparatului de stat de rezolvarea favorabila a chestiunii agrare, precum si desele dizolvari ale Adunarilor legiuitoare au determinat recurgerea la acte administrative pentru realizarea operei de unificare.
4. Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris din 7/19 august 1858 dadea concret viata noului regim autoritar. Executivului i se dadeau puteri suplimentare menite sa limiteze puterile legislativului si sa permita domnului sa legifereze singur atunci cand era necesar: domnul avea singur initiativa legilor, se permitea acestuia ca, pana la convocarea noii Adunari, sa dea, la propunerea Consiliului de Ministri si Consiliului de stat, decrete cu putere de lege si s-a dat in sarcina guvernului dreptul de a intocmi regulamentele celor doua Camere. De asemenea, se permitea guvernului sa faca acte de competenta puterii legiuitore atunci cand Parlamentul nu era in sesiune si erau necesare masuri de urgenta. Prin aceasta s-a pus capat scurtului exercitiu de regim parlamentar si la inversarea polaritatilor in relatia executiv-legislativ. Domnul, unic sef al puterii executive, isi pastra rolul activ in guvernare conferit de Conventie avad in subordinea sa politica guvernul. Organul statal-cheie in procesul de reforma juridica pe toate planurile, menit sa-l secondeze pe domn in activitatea acestuia, a fost Consiliul de stat.
In contextul amplului proces de restructurare pe baze moderne a statului, s-a acordat, in mod inevitabil, o importanta deosebita modului de recrutare precum si deontologiei functionarului public. In epoca exista constiinta nasterii cu numeroase malformatii a functionarului public roman modern al perioadei fanariote, precum si a evolutiei sale negative, in ciuda tentativelor numeroase de reforma. In acelasi timp exista, ulterior unirii, constiinta faptului ca, fara un corp functionaresc moral, disciplinat si capabil, toate reformele moderne ce se doreau a fi realizate erau sortite a ramane simple hartii in birourile diverselor esaloane administrative. In consecinta, pe langa efortul de a imbunatati mecanismele administrative propriu-zise, s-a depus un efort de a se renunta la functionarul public adesea analfabet, ajuns in functie datorita pozitiei sale sociale sau prin cumpararea postului si care se ocupa mai mult cu rezolvarea, prin abuz si violenta, a intereselor proprii decat de interesul public.
6. Administratia publica locala a fost organizata prin Legea pentru consiliile judetene si Legea comunala votate de Adunare in martie 1864. Concepute de guvernul Kogalniceanu, ele incercau sa faca dreptate celor cateva decenii de lupta pentru reforma in administratie, consacrand deja celebrul principiu al descentralizarii administrative. Redactate intr-o forma tehnico-juridica fara precedent, ele erau construite dupa modele frantuzesti si belgiene. De aici si aparitia unor institutii care, desi nu erau terminologic necunoscute administratiei publice romane a epocii, erau, in substanta lor, cu totul noi: prefect, subprefect, comuna, Consiliu comunal, Consiliu judetean, Comitet permanent, primar.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care au fost propunerile adunarilor ad-hoc in materie de administratie publica centrala? (idem, pp. 109-110)
2) Care au fost propunerile adunarile ad-hoc in materie de administratie publica locala? (idem, pp. 111-112)
3) Cum a organizat Conventia de la Paris puterea executiva? (idem, pp. 113-114)
4) Ce reforme a facut Ciza in materia administratiei publice centrale? (idem, pp. 116-121)
5) Ce reforme a facut Cuza in materia statututlui functionarilor publici? (idem, pp. 121-124)
6) Cum a reformat Cuza administratia publica locala? (idem, pp. 126-127)
7) Care a fost importanta reformelor lui Cuza pentru evolutia administratiei publice locale romanesti? (idem, pp. 127-128)
1. In aceasta epoca, dezvoltarea treptata a doctrinei romanesti de specialitate a permis clarificarea a o serie de concepte vehiculate in legatura cu organizarea administratiei publice. Printre acestea, sintagmei "administratie publica centrala" i se confereau mai multe sensuri, delimitate in functie de competenta conferita anumitor organe administrative.
2. Constitutia de la 1866 nu introducea noutati absolute in materia organizarii si functionarii administratiei publice centrale. Principii moderne ca separatia administratiei de judecatoresc, iresponsabilitatea monarhului, responsabilitatea ministeriala fusesera treptat consacrate inca din perioada Regulamentelor Organice iar influentele Constitutiei belgiene se manifestau inca din epoca pasoptista. Noua Constitutie a Romaniei venea insa cu o reglementare completa a acestora in cadrul unei structuri tehnico-legislative neintalnite in epoca lui Cuza. Pe de alta parte, in aceasta epoca a debutat si la noi un efort doctrinar, marcat de puternice influente apusene, de a explica si delimita toate aceste principii, efort fara de care intelegerea deplina a fenomenelor respective nu ar fi fost posibila. Executivul functiona in baza principiilor inviolabilitatii monarhului si responsabilitatii ministeriale. Un demers doctrinar al epocii a conturat cu claritate si sfera de delimitare a guvernarii si administrarii cu toate interconditionarile dintre ele.
3. Administratia publica centrala era realizata de catre monarh, consiliu de ministri, ministri, serviciile ministeriale, secretarii de stat etc. Nu a existat in epoca interesul pentru o organizare uniforma a serviciilor ministeriale si nici pentru reglementarea unui statut al functionarilor publici. Functionarismul a inflorit fiind incurajat in buna parte de interesele de partid.
4. In domeniul administratiei publice locale, aplicarea legislatiei lui Cuza demonstrase ca mai era mult de muncit in ceea ce priveste intelegerea si aplicarea corecta a proaspetelor reforme, neintelese, adesea, chiar de cei ce le-au creat. Continuitatea si discontinuitatea reformei au devenit, in consecinta, atat o problema a legiuitorului sfarsitului de sec. XIX, care a transformat principiile de organizare a administratiei publice locale in elementele de baza ale unor experiente de laborator, cat si o problema a teoreticienilor vremii grupati pro sau contra in jurul ideilor de traditie si continuitate. Din punctul de vedere al celor dintai, continuitatea se raporta la reformele lui Cuza, din punctul de vedere al celorlalti, la vechile traditii de organizare a administratiei publice romanesti. In perioada 1866-1918 construirea administratiei publice locale moderne a avut la baza ideea descentralizarii administrativ-teritoriale preluata ca principiu constitutional de Constitutia liberala de la 1866 si asumata obsesiv de mai toate programele politice ale partidelor aflate la guvernare. Toate acestea urmareau descentralizarea administrativa mai complecta si independenta comunala care sa atenueze centralismul administrativ excesiv al legislatiei lui Cuza. In ajutorul reformei au venit si doctrinarii dreptului administrativ tot mai prezenti in viata stiintifica si politica a Romaniei. In ciuda imperativului constitutional, reala descentralizare administrativa a ramas mai departe un simplu deziderat doctrinar si un instrument de lucru folosit din belsug doar de catre proiectele de organizare administrativa ale epocii. Centralismul administrativ a atins in aceasta epoca un grad extrem de inalt, facand adesea ca legislatia administrativa a lui Cuza sa para foarte liberala. Desi nu a facut obiectul reglementarii exprese a Constitutiei si nu fusese preluata conceptual de legislatia romaneasca de specialitate, desconcentrarea administrativa exista in epoca in elementele sale constitutive. Un inceput de desconcentrare realizase, dupa cum am vazut, intr-o forma destul de firava, si legislatia lui Cuza. Venise insa timpul pentru realizarea unei desconcentrari mai largi a atributiilor administratiei publice centrale, la nivel local. Si in ceea ce-i priveste pe functionarii publici locali, legile au fost foarte timide in incercarea de a contura un statut juridic diferentiat pentru acestia si n-au fost deloc preocupate sa le stabileasca exact drepturile si obligatiile care decurgeau din statutul lor profesional, lasandu-i, cel mai adesea, la bunul plac al autoritatilor superioare. Pe masura ce ne apropiem, insa, de sfarsitul secolului, mai ales dupa 1892, remarcam o preocupare tot mai activa din partea legiuitorului de a surprinde si stabili prin diverse legi administrative si de alta natura criterii clare de selectare, avansare si raspundere a functionarilor publici, in cadrul unui efort general de imbunatatire a functionarii administratiei publice locale.
5. Regimul parlamentar infiripat in perioada Conventiei de la Paris si lansat in toata plenitudinea sa la 1866, adusese o noutate in viata politica si administrativa a Romaniei: pluralismul politic. Dezvoltata pana la 1858 sub influenta neoabsolutismului regulamentar, administratia publica nu cunoscuse decat directia impusa de domnie. Pentru prima data ea era confruntata acum cu pluralismul intereselor de partid. Pe de o parte, influenta nefasta s-a realizat prin implicarea tuturor structurilor administratiei publice locale in jocurile electorale menite sa asigure noului partid adus la guvernare majoritatea parlamentara. Pe de alta parte, politicianismul s-a manifestat prin influenta exercitata asupra constituirii si functionarii organelor administratiei publice descentralizate.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce semnifacii avea conceptul de " administratie centrala" dupa 1866? (idem, pp. 130-131)
2) Care au fost principiile de organizare a administratiei publice centrale conform Constitutiei de la 1866? (idem, pp. 131-133)
3) Care este distinctia dintre guvernare si administrare? (idem, pp. 133-135)
4) Cum a evoluat functionarismul in epoca Vechiului Regat? (idem, pp. 139-141)
5) Cum a evoluat organizarea administratiei publice locale in epoca Vechiului Regat? (idem, pp. 141-146)
6) Cum s-a manifestat politicianismul in viata administratiei publice locale? (idem, pp. 146-147)
X ADMINISTRATIA PUBLICA IN TRANSIVANIA SI BANAT (1861-1918)
Epoca neoabsolutismului si centralismului administrativ austriac a luat sfarsit in 1861. Doua constitutii imperiale din octombrie 1860 si februarie 1861 stabileau noua organizare constitutionala a Imperiului, bazata pe recunoasterea individualitatii istorice si politice a natiunilor componente si edificata pe o organizare administrativa proprie, pe pastrarea legilor si asezamintelor traditionale. In aceste conditii, natiunilor transilvane li se oferea sansa reorganizarii politico-administrative autonome a fostului Principat. Din nefericire, lupta pentru aplicarea principiilor egalei indreptatiri politice a natiunii romane cu celelalte natiuni si a principiului proportionalitatii nu a avut rezultatele scontate in materie administrativa. Si asta deoarece celelalte natiuni "indreptatite" vedeau momentul 1860 ca o sansa pentru o restitutio in integrum a vechilor privilegii feudale.
2. Instaurarea dualismului austro-ungar in 1867 a schimbat complet evolutia administratiei publice transilvanene. Unirea cu Ungaria a reprezentat sfarsitul statutului traditional de autonomie al Transilvaniei iar caracterul de stat unitar al statului maghiar a determinat disparitia oricaror organe proprii autonome. In consecinta, in mai 1869, guberniul Transilvaniei era desfiintat. Prioritatile guvernului maghiar au constat in consolidarea cat mai rapida a noii structuri statale. In acest context, o uniformizare a organizarii administrativ teritoriale pe intreg teritoriul Ungariei era absolut necesara, cu atat mai mult in Transilvania unde se pastra diversitatea feudala a organizarii administrative locale.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum s-a organizat administratia publica in epoca liberalismului transilvanean? (idem, pp. 151-152)
2) Cum s-a organizat administratia publica in epoca dualismului austro-ungar? (idem, pp. 152-157)
1. Sfarsitul anului 1918 ne descopera o Romanie postbelica al carei teritoriu si populatie se dublasera, fapt care i-a conferit, in exterior, o pozitie de putere regionala. Odata trecuta euforia reintregirii neamului, a aparut, in plan extern si intern, necesitatea consolidarii tanarului stat unitar roman. Diversitatea legislatiilor existente in toate ramurile de drept in provinciile romanesti unite cu Vechiul Regat impunea un rapid proces de unificare a legislatiei, fara de care statutul de stat unitar al Romaniei ar fi fost pus sub semnul indoielii. Acest rol a revenit mai intai diverselor organisme de putere regionala si, mai apoi, Adunarii constituante care, in 1923, a elaborat noua Constitutie a Romaniei. Mai apoi, a fost sarcina parlamentelor intrunite in baza noii constitutii sa purceada la elaborarea, in cadrul fiecarei ramuri de drept, a unor legi de unificare. Sarcina nu era deloc usoara, avandu-se in vedere ca in Transilvania se aplica o legislatie maghiara, in Bucovina una austriaca, iar in Basarabia una ruseasca, toate straine de spiritul, mentalitatea si aspiratiile romanesti. Tocmai de aceea, pentru a nu se da nastere unor situatii inechitabile, unificarea nu putea fi decat opera unei actiuni bine gandite, esalonata pe o perioada de timp mai indelungat (T. Onisor). Aparitia legislatiei unificate mult asteptata a fost intarziata, pe de alta parte, si de indelungatele dispute privind metodele unificarii legislative, a caror aplicare trebuia sa tina seama de o serie de factori de ordin politic, istoric, etnic, pragmatic, precum si de specificul fiecarei ramuri de drept. Unificarea legislatiei administrative, mai ales a celei privind organizarea administrativa locala, era si ea necesara avand in vedere diferentele institutionale si functionale dintre administratiile publice ale diverselor provincii.
2. Constitutia din 1923 modificand-o pe cea de la 1866, consacra cea mai mare parte a cutumelor constitutionale create in cei peste 50 de ani de democratie parlamentara. O detaliere a prevederilor constitutionale si, in acelasi timp, o reglementare unitara a organizarii si functionarii ministerelor, se realiza prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929. In baza prevederilor constitutionale, legiuitorul liberal a edictat in 19 iunie 1923, Legea pentru Statutul functionarilor publici. Statutul functionarilor publici avea meritul de a reglementa pentru prima data un regim juridic unic pentru toti functionarii publici, cu exceptiile prevazute in art. 2 al legii. O problema la ordinea zile a continuat sa fie si dupa Marea Unire numarul mare al functionarilor publici existenti in administratia publica romaneasca atat la nivel central cat si la nivel local. Explicabila si normala in conditiile dublarii teritoriului si a numarului populatiei, aceasta crestere ridica semne de intrebare in momentul in care balanta dintre functionarii publici si numarul populatiei era complet disproportionata in comparatie cu proportiile altor state europene cu servicii publice mult mai numeroase si mai dezvoltate. S-au incercat, in consecinta, de-a lungul epocii sa se gaseasca in primul rand explicatii si in al doilea rand solutii, mai ales in conditiile economice ale anilor 1928-1932, cand recesiunea economica mondiala a lovit si Romania.
3. Menita sa fie primul act politico-juridic fundamental al tuturor romanilor reuniti in cadrul statului roman unitar construit la 1918, Constitutia adoptata in 1923 a deschis, in materia administratiei publice locale, cel putin la nivel principial, drumul mult disputatei si asteptatei reforme de unificare si uniformizare administrativa. In materia organizarii administratiei publice locale ea fixa ca unitati administrativ-teritoriale judetele si comunele. Se renunta, "pentru a inlesni mecanismul administrativ al judetelor" (dezbateri Senat) la stipularea expresa a plasei ca unitate administrativ teritoriala, practicata la 1866, permitand legiuitorului sa o mentina sau sa o desfiinteze prin prevederile al. 2 in care se arata ca numarul, intinderea si subdiviziunile teritoriale ale judetelor si comunelor urmau sa fie stabilite in legile de organizare administrativa. O corecta interpretare a acestor reglementari conducea, pe de alta parte, la concluzia interdictiei impuse de Constitutie de a se infiinta diviziuni teritoriale superioare judetelor. Prin aceasta se dadea un raspuns negativ numeroaselor cerinte si proiecte de reforma ce solicitau organizarea administrativ teritoriala a tarii pe baze regionale si se dadea un prim semnal asupra modului in care executivul intelegea sa realizeze viitoarea unificare administrativa a Romaniei. Descentralizarea administrativa era anuntata prin acordarea judetelor si comunelor a dreptului de a-si satisface interesele proprii prin consilii alese. Din punct de vedere tehnico-legislativ trebuie amintit ca legiuitorul interbelic a reglementat intr-unul si acelasi act normativ organizarea administratiei publice judetene si a celei comunale, lasand unei legi speciale doar organizarea administrativa a capitalei Bucuresti. Administratia publica judeteana si comunala a fost reglementata prin legile din 1925,1929 si 1936. Desconcentrarea administrativa este cel de-al doilea mare principiu de organizare a administratiei publice locale din aceasta perioada. Desi nu era consacrat constitutional si nu aparea expres prevazut nici in legile de organizare administrativa mai sus amintite, el era recunoscut de intreaga doctrina a perioadei si acceptat ca un element inerent oricarei organizari administrative locale moderne. Recunoasterea ei in epoca a fost strans legata de constientizarea inmultirii problemelor la nivel local si de nevoia de a asigura, la acest nivel, un control si o supravegere mai atente a intereselor de ordin general. De aceea, nu ne va surprinde sa constatam ca desconcentrarea administrativa va fi cu atat mai puternica cu cat descentralizarea administrativa va fi mai larga. Asta deoarece, in majoritatea cazurilor, teritoriul colectivitatilor locale autonome reprezentau si unitati administrativ-teritoriale de desconcentrare administrativa. Un alt principiu foarte des vehiculat in epoca a fost regionalizarea administrativa. Desi existasera proiecte de regionalizare administrativa fie sub forma unor unitati de descentralizarea administrativ-teritoriala fie sub forma unora de desconcentrare administrativa inca din perioada antebelica, legiuitorul liberal de la 1925 nu a cedat numeroaselor argumente pro-regionalizare aduse de doctrina. Obsesia unitatii statale si confuzia mai mult sau mai putin voita intre regionalizare administrativa si regionalizare politica au inclinat balanta in favoarea dusmanilor regiunii. Desi deschis spre regionalizare, nici legiuitorul taranist de la 1929 nu a reusit sa consacre regiunea ca unitate de descentralizare administrativ-teritoriala. Prevederile constitutiei de la 1923 nu permiteau infiintarea unor astfel de unitati superioare judetelor. Tot ceea ce s-a putut realiza au fost asa numitele directorate ministeriale cu unitati de desconcentrare administrativa la nivelul carora judetele urmau sa formeze in mod obligatoriu asociatii dotate cu personalitate juridica. Perioada interbelica a fost marcata si de o crestere treptata a interesului legiuitorului roman pentru reglementarea precisa nu doar a modului de recrutare (alegere sau numire) a organelor politice, mai ales unipersonale, ale administratiei publice locale, descentralizate sau desconcentrate, cat si de impunerea unor criterii stricte de selectionare a persoanelor ce candidau pentru una sau alta din aceste functii. Se urmarea prin aceasta, daca nu neaparat eliminarea arbitrariului politic in propulsarea anumitor persoane in functii -deoarece o buna parte dintre aceste functii, in mod firesc, erau la indemana partidului de guvernamant-, cel putin asigurarea ocuparii acestora de catre persoane cat de cat demne de o asemenea pozitie, care prin cultura si cunostintele lor sa asigure prestigiul administratiei, care sa reuseasca sa-si realizeze corect si complet atributiile si sa puna in practica stufoasele legi de organizare administrativa votate de guvern. Se urmarea prin aceasta evitarea numeroaselor situatiilor din epoca antebelica in care o serie de persoane ajungeau in functii de primar fara a sti sa scrie sau sa citeasca sau in functia de prefect fara sa aiba decat cateva clase la activ.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum s-a realizat unificarea administrativa in materie de administratie publica in perioada interbelica? (idem, pp. 159-161)
2) Care erau prevederile Statututlui functionarilor publici din 1923? (idem, pp. 162-164)
3) Care au fost pricipiile de organizare a administratiei publice locale in perioada interbelica? (idem, pp. 165-169)
1. "Noua asezare constitutionala (de la 1938), ceruta de nevoile imperioase ale tarii, se sprijina pe dreptul si datoria regelui de a salva, prin orice mijloace, fiinta si unitatea statului nostru". Noul regim avea nevoie, in consecinta, de un rege inzestrat cu atributii largi si active de guvernare si administrare. Aceasta filosofie constitutionala nu-si mai putea asuma nici principiul monarhiei constitutionale si nici pe cel al pasivitatii regale (regele domneste dar nu guverneaza). De aceea, Constitutia nu mai prevedea limitarea atributiilor regelui la cele prevazute expres, permitand acestuia sa faca orice acte dorea pentru realizarea scopurilor propuse. Tot asa, regele, proclamat Cap al statului, primea exercitiul activ al puterii executive. Prin aceasta nu se facea altceva decat sa se consacre constitutional rolul activ traditional al regelui roman, atat in guvernare cat si in administrare. Cu toate acestea, Constitutia proclama in continuare principiul inviolabilitatii regelui. Prin efectul contrasemnarii actelor sale de catre ministri, responsabilitatea respectivelor acte trecea asupra acestora. Pentru a nu se introduce elementele monarhiei absolute, monarhul era supus legilor, deci responsabil, dar responsabilitatea sa trebuia preluata de agentii sai. In consecinta, dotat cu un rol activ, regele putea face bine sau rau fara a raspunde de actele sale.
2. Ideea conform careia "regele si domnea si guverna", la transformat pe regele Carol al II-lea in seful activ al administratiei publice centrale. Lucrand impreuna, ministrii si subsecretarii de stat se intruneau in Consiliul de ministri prezidat de presedintele Consiliului de ministri. Regele avea si acum dreptul de a desemna persoana care, in calitate de prim-ministru, era insarcinata sa formeze guvernul. Aceasta era recrutata acum doar dintre acolitii sau persoanele agreate de rege si ramanea in functie atata vreme cat realiza politica regala. Sub indrumarea regelui si ca reprezentant al acestuia, Consiliul de Ministri realiza atat activitatea de guvernare cat si pe cea de administrare. Aici se stabileau principiile de conducere ale intereselor generale, politica generala a guvernului cat si directivele generale pentru fiecare departament. Departe de a oferi insa tarii sansa reabilitarii si refacerii dupa asa zisul regim parlamentar dezastruos, activismul si interventionismul salvator regal au degenerat intr-un perpetuu cult al personalitatii la adapostul caruia regele si acolitii sai au profitat pentru a-si realiza interesele personale.
3. Legea administrativa din 14 august 1938 reflecta deplin regimul politic ce a edictat-o, organizand administratia publica locala dupa canoanele unui centralism riguros, menit sa ofere guvernului un control deplin asupra colectivitatilor locale, in scopul promovarii intereselor permanente ale patriei. In ceea ce priveste principiile vehiculate de legiuitor, in mod surprinzator, s-au putut intalni aici aproape toate criteriile de realizare a unei administratii moderne si eficiente. In primul rand, organizarea administratiei publice locale s-a facut in acel spirit antipartidic ce a caracterizat intreaga perioada. Aparitia la 20 februarie 1938 a noii constitutii care lasa la indemana legiuitorului organizarea administrativa a teritoriului a permis aparitia regiunii administrative. Legea din 1938 infiinta tinutul ca regiune administrativa cu caracter mixt: el functiona atat ca unitate de desconcentrare administrativa, menita sa satisfaca interesele generale ale statului in stransa legatura cu cele ale colectivitatilor locale. In materie de descentralizare administrativa, doua obiective esentiale au ghidat activitatea de legiferare: transformarea satului sau comunei in singurele realitati organice de viata locala si, in al doilea rand, infiintarea de organisme administrative mai mari decat judetele, cu posibilitati de viata mai mari si mai complete. Pe langa incercarea, destul de putin reusita, de a reglementa o descentralizare administrativa, legiuitorul a urmarit, organizarea la nivel local a unei administratii desconcentrate complexe. Pentru prima oara intr-o lege romaneasca, s-a folosit expres conceptul de desconcentrare administrativa pentru a desemna atat serviciile exterioare ale ministerelor cat si reprezentantii guvernului la nivel local.
4. Dincolo de toate progresele, aceasta epoca a marcat inceputul decaderii si in final eliminarii sistemului administratiei publice locale introdus la 1864. Chiar daca se vehicula si acum ideea de descentralizare administrativa, conditiile noului regim politic au determinat o alterare masiva a acestui vechi deziderat. Renuntarea la sistemul alegerii organelor unipersonale si transformarea lor in organe primordiale in realizarea intereselor locale au consacrat un centralism administrativ fara precedent. Ceea ce nu intelesesera legiuitorii acestei perioade e ca descentralizarea administrativa avea doua fatete: una functionala si alta organizatorica. Daca pana la 1938 s-a realizat mai mult fateta organizatorica, cea functionala avand de suferit, e adevarat din cauza partidelor politice, dupa 1938, desi s-a realizat fateta functionala, cea organizatorica a fost neglijata. Degeaba s-au mentinut initial consiliile comunale. In legea din 1938, art. 194,2, s-a prevazut ca pana la alcatuirea noilor consilii, atributiile prevazute in aceasta lege vor fi exercitate de rezidentii regali si primari. Din pacate prevederile legii privind consiliile comunale au ramas litera moarta deoarece in contextul evenimentelor politice interne si externe nu s-au mai convocat alegeri pentru consiliile comunale, atributiile acestora fiind exercitate de primari.
5. Dupa septembrie 1940, consacrarea legislativa a lui Mihai I ca un rege ca « nici nu domneste, nici nu guverneaza » a transferat intreaga putere executiva lui I. Antonescu. Prin atributiile detinute, Conducatorul devenea atat sef al Guvernamantului cat si sef al Administratiei. Consiliul de Ministri era format din totalitatea ministrilor si subsecretarilor de stat si functiona sub presedentia Conducatorului statului. Eliberati de sarcina de a mai decide politica tarii si fiind doar simpli executanti ai directiilor politice stabilite de Conducator, ministrii si subsecretarii de stat se puteau dedica in exclusivitate activitatii administrative in calitatea lor de sefi ai unor departamente ministeriale sau, in cazul subsecretarilor de stat, ai anumitor servicii publice. Activitatea lor administrativa era complet subordonata vointei Conducatorului care, de regula, dispunea masurile ce trebuiau luate intr-un departament sau altul. Statutul functionarilor publici a fost reglementat in aceasta perioada de noul Cod al functionarilor publici. Promulgat la 8 iunie 1940, Codul era menit, in opinia legiuitorului, sa aduca ordine in ierarhia functionarilor publici din diversele servicii administrative si sa armonizeze salariile acestora.
6. Dupa abdicarea lui Carol al doilea, viata administratiei publice locale s-a desfasurat in contextul intern al preluarii puterii de catre generalul Ion Antonescu si cel extern al derularii celui de-al 2-lea razboi mondial. La fel ca mai toate regimurile anterioare, regimul Antonescu si-a definit o politica proprie in materia organizarii si functionarii administratiei publice locale construita pe baza a o serie de principii. Se urmarea, in consecinta, realizarea organizarii administratiei publice locale pe baze realiste, condamnandu-se fetisismul legii practicat pe scara larga in epoca pluripartidismului, promovarea administratiei ca actiune cu functionari profesionisti, capabili sa puna in practica reforma administrativa. Principiul conducerii unitare a administratiei publice viza instaurarea unui control strans al centrului asupra administratiei publice locale si acordarea de atributii deliberative organelor unipersonale in detrimentul celor colegiale. Desi punea un accent deosebit pe organele unipersonale, regimul Antonescu nu incuraja totusi individualismul si arbitrariul in viata administrativa locala. Dimpotriva, in scopul evitarii egocentrismului administrativ, au fost create la nivelul fiecarei unitati administrative, comune, plasi, judete, consilii de colaborare pe langa organele unipersonale, in scopul de a asigura coordonarea si colaborarea dintre organele administratiei publice locale. In scopul accelerarii activitatii administrative s-a pus un accent deosebit pe simplificarea si rationalizarea formalitatilor birocratice. Desconcentrarea administrativa a stat si ea la loc de cinste prin revalorificarea unitatilor traditionale de desconcentrare administrativa, ca urmare a desfiintarii tinutului: judetul, plasa si comuna. In materie de descentralizare administrativa, s-a renuntat la unitatile de descentralizare administrativa impuse prin legea din 1938 si s-a revenit la cele traditionale, specifice perioadei interbelice. Judetul a redobandit personalitate juridica iar prefectul a redevenit si sef al administratiei judetene. Descentralizarea administrativa primea insa o lovitura mortala: consiliile judetene au fost desfiintate, prefectul urmand sa exercite si atributiile lor iar consiliile comunale, desi reglementate de lege nu s-au mai constituit in conditiile razboiului. Atributiile lor au fost exercitate concret de catre primari. Acestia din urma au fost numiti in totalitate fapt care se potrivea mai bine cu principiul conducerii unice promovat in epoca. Lovita in insasi elementele ei de rezistenta, descentralizarea administrativa era condamnata, inevitabil, la disparitie.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum a fost organizata administratia publica centrala in epoca dictaturii regale? (idem, pp. 171-172)
2) Cum a fost organizata administratia publica locala in epoca dictaturii regale (idem, pp. 172-174)
3) Cum a fost organizata administratia publica centrala in epoca dictaturii antonesciene? (idem, pp. 176-179)
4) Cum a fost organizata administratia publica locala in epoca dictaturii antonesciene? (idem, pp. 179-180)
Bibliografie minimala:
Manuel Gutan, Istoria administratiei publice romanesti, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2005
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
