Regulile de urbanism

Regulile de urbanism

Pamantul, ca factor natural al existentei umane, a reprezentat dintotdeauna o bogatie inestimabila, chiar daca functiile sale au variat in timp, mai ales sub aspectul ponderii lor. Astfel, ca factor de productie, acesta a facut obiectul unor teorii pasionante, larg si indelung dezbatute, chiar pana in anii nostri, dar mai ales in gandirea economistilor clasici, de la Ricardo la Marx. Dupa aceasta inflorire a rolului economic al pamantului, ca resursa naturala, si a viziunilor fiziocrate, notiunea, in continutul si semnificatiile sale, s-a schimbat treptat, ajungand sa fie utilizata astazi mai ales in sens restrans de sol, care constituie un element esential si limitai pentru toate fiintele vii. Este si cazul legislatiei romanesti in vigoare, care utilizeaza notiunea de "teren" ca sinonim cu cel de "sol" si care se refera exclusiv la suprafata terestra, subsolul bucurandu-se de un regim juridic cu totul diferit.

Intr-o acceptiune generala, solul reprezinta stratul afanat, moale si friabil care se gaseste la suprafata scoartei pamantului si care, impreuna cu atmosfera invecinata, constituie mediul de viata al plantelor. Asadar, functia economica s-a transformat si diversificat, inclusiv din perspectiva protectiei solului ca parte componenta a ecosistemelor terestre.

Asemenea folosinte multiple si din ce in ce mai intense se confrunta insa cu realitatea caracterului limitat al acestei resurse naturale, care, prin apropriere umana, dobandeste o valoare economica. in acelasi timp, numeroasele utilizari ale solului pot sa fie, cel putin partial, incompatibile intre ele, generand astfel o serie de conflicte care au nevoie, pentru solutionare sau diminuare, de interventia dreptului. Iar aparitia si amplificarea problemelor vizand protectia mediului a adaugat si mai multe reguli de urbanism, ale caror principale efecte sunt acelea de complicare a condițiilor de autorizare in materia urbanismului.

1.1 Regim juridic general.

Dreptul de proprietate, inclusiv sub forma dreptului de proprietate asupra pamantului, isi gaseste expresia juridica in codurile civile moderne, multe inspirate din Codul civil napoleonian din 1804. Este si cazul Codului civil roman din 1865 care, in art. 480, prevede ca "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut. insa in limitele determinate de lege". Aceasta conceptie asupra proprietatii, care pune accentul pe absenta cvasitotala a limitelor de a se bucura de un bun, se regaseste, de altfel, in reglementarile de drept privat din majoritatea tarilor europene.

Dincolo de particularitatile impuse de evolutiile istorice, notiunea de proprietate cunoaste in prezent o serie de dezvoltari comune.

Astfel, semnificatiile sale sunt diferite, in raport cu cele doua mari domenii in care se aplica: dreptul privat care guverneaza esentialmente raporturile dintre particulari, si dreptul constitutional, care defineste garantiile relative la dreptul de proprietate si vizeaza relatiile dintre proprietari si stat.

In majoritatea statelor europene, notiunea de proprietate, vazuta sub unghiul dreptului privat, ramane inca marcata substantial de catre liberalismul care a dominat secolul al XlX-lea si care a determinat si definitia cuprinsa in art. 480 din Codul civil roman. Dupa cum se poate observa, in contextul raporturilor dintre particulari, proprietatea este interpretata in mod esential ca un drept absolut, care confera totalitatea prerogativelor care pot fi avute asupra unui bun, fara alta limita decat dreptul altuia de proprietate.

Cu totul alta este perceptia proprietatii din perspectiva raporturilor dintre particulari si stat. Cele mai multe ordini juridice nationale moderne fixeaza limite suplimentare garantiilor constitutionale relative la dreptul de proprietate. Asa, de exemplu, statul poate trece dincolo de dreptul de proprietate pentru "cauze de utilitate publica", respectiv, atunci cand exercitiul nelimitat al acestui drept prejudiciaza interesul general.

In fata amenintarii care poarta asupra bunurilor publice din partea posibilitatilor tehnice de exploatare a solurilor aparute la sfarsitul secolului XX se tinde din ce in ce mai mult sa se considere ca spatiul, solul si alte asemenea resurse naturale vitale fac parte din domeniul public si, in consecinta, trebuie sa fie protejate si conservate in interesul tuturor. Ca atare, statul are atat dreptul - in virtutea textelor legale aferente - cat si datoria - conform responsabilitatilor conferite de Constitutie - de a restrange intr-o anumita masura proprietatea privata, in scopul de a prezerva interesele colective, publice. Ca o concluzie, continutul dreptului de proprietate, adica prerogativele conferite proprietarilor, este determinat in fiecare stat de ordinea juridica in vigoare, asa cum precizeaza cea de-a doua parte din definitia Codului civil. Proprietatea pamantului si a solului, resurse vitale si nelimitate, a facut permanent obiectul unor aprinse controverse sociale, iar conditiile sale de exercitare sunt stabilite printr-un mare numar de reglementari.

Cu toate particularitatile desprinse din diverse motive, in urma unor evolutii relativ indelungate, servituțile de urbanism cunosc o larga recunoastere si garantare nationala si internationala. Caracteristicile acestora sunt, in principal, urmatoarele:

- modificarea importanta si durabila a valorilor funciare prin introducerea unei inegalitati intre cetateni in fata serviciului public;

- caracterul, prin natura sa, activ al servituții in masura in care aceasta se aplica la spatii inainte de a fi girate;

- justificarea, cel mai frecvent arbitrara, in masura in care rationalitatea este larg subiectiva (estetica, peisaj, mediu asa-zis "natural");

- caracterul spoliator, intrucat aceste servituți permit impunerea, fara indemnizare, a unor vatamari riveranilor la mari echipamente publice (statii de epurare, aeroporturi, zone industriale s.a.);

- absenta unei "gestiuni active'; daca proprietarul poate fi privat de esentialul ori de o parte a drepturilor sale, autoritatea publica este in imposibilitatea de a-1 obliga sa gestioneze in functie de constrangerile de urbanism;

- alegerea localizarii ori amplasarii echipamentului risca sa se realizeze, in fapt, in functie de interesele politice si partizane.

Delimitarea si redefinirea limitelor dintre interesul public si interesul privat, precum si realizarea politicilor privind protectia mediului vor depinde, in mare masura, de modul in care se va reusi sa se realizeze un echilibru intre cele doua categorii fundamentale de interese. Dreptul de proprietate si atributele sale, insotit de indatoririle corespunzatoare, trebuie sa fie clar definite, astfel incat proprietarii sa continue sa joace rolul traditional in conditiile in care sa-si stie protejat patrimoniul pe termen lung. In acest sens, o justa si prealabila indemnizare ar putea inlatura eventualele abuzuri si manipulari efectuate in spatele si in numele promovarii interesului public urbanistic. Ca atare, solutia ar consta in utilizarea unei game de instrumente juridice capabila sa ofere un echilibru intre efectele exproprierii publice, adesea inutila si intotdeauna costisitoare, si semnificatiile dreptului de proprietate care nu mai pot fi absolutizate si trebuie sa se supuna cerintelor imperativelor generale, intr-un echilibru optim.

1.1.1. Noțiune și caracteristici.

Prin reguli de urbanism se inteleg acele prescriptii a caror respectare se impune oricaror persoane fizice sau juridice care utilizeaza, sub o forma sau, alta spatiul urban.

Regula de urbanism vine sa limiteze dreptul de proprietate, mai precis prerogativele proprietarilor imobiliari, cat priveste gestiunea imobiliara a bunurilor lor. De aceea, sarcina pe care acestea o determina este calificata drept servitute de urbanism. Denumirea nu este perfecta, daca avem in vedere ca, in teoria clasica, servitutea este o sarcina care poarta asupra unui bun in profitul altuia, asupra unui "fond aservit" in profitul unui "fond dominant".

Intr-adevar, dreptul de servitute este definit ca fiind acel drept real, principal, indivizibil si perpetuu, care ia nastere asupra unui imobil (denumit fond aservit), in scopul folosirii unui alt imobil (denumit fond dominant), care are un alt proprietar. Dintre diferitele clasificari ale servitutilor retinem, mai intai, pe cea in servituti urbane si servituti rurale. Astfel, potrivit art. 621 din Codul civil, cand servitutea este stabilita in folosul cladirilor, ea este urbana, indiferent daca constructiile se afla la sat sau in oras, iar cand este stabilita in folosul pamantului este rurala.

Regulile (servitutile) de urbanism sunt mai degraba restrictii de ordin administrativ ale dreptului de proprietate, prescrise in vederea realizarii unui interes general, cel de amenajare urbana. De mai mult timp s-a acceptat existenta asa-ziselor servituti edilitare, "adica masurile luate de diferite legi si regulamente care au ca scop infrumusetarea si salubritatea oraselor, privitoare la alinierea caselor, la inaltimea cladirilor si numarul etajelor, la construirea, repararea sau daramarea cladirilor, la canalizare etc., masuri carora trebuie sa se conformeze toti proprietarii".

O alta categorie o constituie servituțile naturale (adica cele care "izvorasc din situatiunea naturala a locurilor") care cuprind: servituțile referitoare la ape, servituțile referitoare la granituirea proprietatilor ori cele referitoare la ingradirea proprietatii si, respectiv, servituțile legale (adica "servituțile stabilite de lege care au ca obiect utilitatea publica sau comunala ori cea a particularilor").

Acestea din urma sunt, la randul lor, divizate in servituți de interes public si servituți de interes privat.

Servituțile de interes public (utilitate publica sau comunala) fac obiectul dreptului administrativ si al altor ramuri de drept conexe acestuia, si de aceea art. 587 alin. (2) din Codul civil precizeaza ca ele "se determina de catre legile sau regulamentele particulare".

Aceasta distinctie era importanta in dreptul roman, astazi ea nu mai are nici o importanta, intrucat nu atrage nici o consecinta.

Analiza continutului Regulamentului general de urbanism RGU, aprobat prin H.G. nr. 525/1996, arata ca regulile de urbanism sunt formate din regulile de ocupare a terenurilor si regulile de amplasare a constructiilor si a amenajarilor aferente acestora. Din prima categorie fac parte regulile cu privire la pastrarea integritatii mediului si protejarea patrimoniului natural si construit și regulile cu privire la siguranta constructiilor si la apararea interesului public, iar din a doua, fac parte conditiile de amplasare si conformare a constructiilor.

1.1.2. Clasificare.

In functie de criteriul amplitudinii lor, regulile de urbanism se pot clasifica in: reguli generale, reguli locale si reguli speciale.

a) Regulile generale de urbanism.

Sunt stabilite de catre autoritatile centrale si au o valabilitate generala pentru intreaga tara.

Ele sunt de aplicatie directa si independenta de regulile operationale la nivel local, la care acestea din urma se adauga, in virtutea principiului cumulului.

Regulile generale sunt de doua categorii: reguli care fixeaza prescriptii de amenajare a teritoriului si de urbanism, si reguli care restrang dreptul de constructie.

Prescriptii de amenajare si urbanism.

Denumite in Regulamentul general de urbanism ca fiind "reguli de baza privind modul de ocupare a terenurilor", acestea cuprind reguli cu privire la pastrarea integritatii mediului si protejarea patrimoniului natural si construit ori vizand apararea interesului public. Ele vizeaza, de exemplu, autorizarea executarii lucrarilor de constructii si a amenajarilor constructiilor pe terenurile agricole din extravilan si intravilan, pe suprafetele impadurite, in zonele care contin resurse ale subsolului, resurse de apa si platforme meteorologice, zone cu valoare peisagistica si zone naturale protejate, zone construite protejate, pe terenuri care au fost rezervate pentru realizarea de lucrari de utilitate publica. Tot in aceasta categorie intra si "conditiile de amplasare a constructiilor" exprimate prin reguli precum cele privind retragerile minime obligatorii, cu privire Ia asigurarea acceselor obligatorii, cu privire Ia forma si dimensiunea terenului destinat construirii, procentul de ocupare a terenului, regulile de amplasare a parcajelor, spatiilor verzi si imprejmuirilor.

Atunci cand gestiunea amenajarii teritoriilor revine in mod exclusiv autoritatilor de stat centrale, de obicei, in plan departamental, prefectul este cel indreptatit sa arbitreze in diferendele care ar putea sa apara in acest domeniu intre reglementarile adoptate de colectivitatile locale si prescriptiile generale.

In ultimul timp insa, in majoritatea statelor s-au recunoscut atributii diferite in domeniul amenajarii teritoriale administratiilor locale, ceea ce ridica problema conformarii masurilor adoptate de acestea cu prescriptiile existente la nivel national.

Astfel, in Romania, prin Legea nr. 215/2001, aprobarea si asigurarea executarii programelor de organizare si dezvoltare urbanistica a localitatilor, precum si amenajarea teritoriilor s-a stabilit in competenta consiliilor locale.

Prescriptiile generale de amenajare si urbanism pot sa fie aplicate la nivelul intregului teritoriu sau la o anumita parte a acestuia (aplicare regionala).

Reglementarea dreptului de a construi.

Pentru a se evita o serie de contradictii si a se asigura un minim de regim legal comun, reglementarile in materie stabilesc unele dispozitii cu aplicabilitate generala, inclusiv in regiunile cu reguli locale bine dezvoltate. Este, prin excelenta, cazul celor ce afecteaza dreptul de construire, in sensul ca trebuie sa fie relevate atunci cand se solicita eliberarea unui certificat de urbanism. Sunt reguli limitativ prevazute si pot fi grupate in functie de obiectivul lor in:

- reguli vizand politica generala a constructiilor, și

- reguli privind asigurarea unui minim de "ordine estetica" la nivel national.

Unele dintre aceste reguli pot sa conditioneze recunoasterea dreptului de constructie, și implicit autorizarea de urbanism, de respectarea cerintelor legale privind protectia mediului sau de sanatate publica.

Regulamentul general de urbanism in vigoare cuprinde si reguli cu privire la siguranta constructiilor care, tot pe calea autorizarii executarii lucrarilor de constructii sau a amenajarilor, urmaresc atingerea acestui obiectiv in privinta expunerii la riscuri naturale, la riscuri tehnologice, constructii cu functiuni generatoare de riscuri tehnologice, asigurarea echiparii edilitare, compatibilitatii functiunilor etc, sau conditii de conformare a constructiilor (reguli cu privire la echiparea telinologico-edilitara, reguli cu privire la forma si dimensiunile constructiilor, inaltimea, aspectul exterior s.a.).

b) Regulile locale de urbanism.

Aceste reguli permit cel mai bine adaptarea exigentelor de urbanism, la necesitatile concrete ale teritoriului. Datorita amplorii lor, regulile locale de urbanism acopera toate aspectele utilizarii solului si sunt cuprinse mai ales in regulamentele locale de urbanism, adoptate de consiliile locale.

c) Regulile speciale de urbanism.

Adjectivul "special" califica regulile de urbanism care nu se aplica decat in cazurile particulare, cu un obiect bine determinat. Aceasta categorie de reguli nu este supusa unui regim juridic determinat. Este vorba, de exemplu, de planul de salvare a unor sectoare urbane cu o valoare istorico-arhitecturala deosebita, reguli minimale de urbanism in mediul rural si servituți speciale care afecteaza utilizarea terenurilor. De asemenea, intra in aceasta categorie si regulile de urbanism referitoare la conditiile de autorizare a executarii lucrarilor de constructii cu caracter militar.

Ca exemplu de planuri de salvare si punere in valoare a unor valori urbanistice reprezentative, amintim Legea franceza Mallraux din 4 august 1962.

Regulile minimale de urbanism aplicabile in spatiul rural se exprima prin unele prescriptii asemanatoare cu limitarile care guverneaza acordarea autorizatiei de construire in mediul rural.

Prin obiectul lor, aceste reguli minimale nu sunt reguli de urbanism propriu-zise, ci dispozitii disparate, relative la materii variate si care au incidenta asupra utilizarii terenurilor. Regulile nu-si gasesc izvoarele in actele normative sau in documentele de urbanism, in ciuda originii lor distincte, instituirea acestor servituti putand antrena, de multe ori, consecinte foarte apropiate de regulile de urbanism. Cazul cel mai cunoscut este cel al principiilor referitoare la mediu, care, desi stabilite prin acte separate, au un regim juridic propriu, coincizand adesea cu regulile de urbanism, mai ales in materia autorizațiilor de urbanism.

Toate aceste caracteristici fac necesara o coordonare intre regulile generale, regulile locale si regulile speciale de urbanism, lucru ce se intampla in mod deosebit cu ocazia eliberarii autorizațiilor de urbanism.

1.2. Conținutul regulilor de urbanism.

Si in domeniul adoptarii regulilor de urbanism exista o delimitare clara intre atributiile autoritatilor publice centrale si ale celor locale. Astfel, desi in domeniu opereaza o evidenta descentralizare si deconcentrare in privinta competentelor in materie, Guvernul isi conserva atributul de a stabili reguli de urbanism care se impun la nivelul intregului teritoriu national. Este vorba de aprobarea Regulamentului general de urbanism care reprezinta sistemul unitar de norme tehnice si juridice, care sta la baza elaborarii planurilor de amenajare a teritoriului, planurilor urbanistice, precum si a regulamentelor locale de urbanism. Documentul stabileste, sub raportul continutului, regulile de ocupare a terenurilor si de amplasare a constructiilor si a amenajarilor aferente acestora.

Consiliile locale elaboreaza si adopta, pe aceasta baza, planurile urbanistice generale si regulamentele locale de urbanism ale localitatilor, care cuprind norme obligatorii pentru autorizarea executarii lucrarilor de constructii.

Aceste documente detaliaza regulile generale de urbanism conform conditiilor specifice fiecarei localitati si caracteristicilor unitatilor teritoriale de referinta.

Regulile generale de urbanism se aplica și in proiectarea si executarea tuturor lucrarilor de constructii si amenajarilor cu caracter militar si special, care se autorizeaza in conditiile unor reglementari legale speciale. Pana la aprobarea planurilor urbanistice generale si a regulamentelor locale de urbanism, autorizarea executarii lucrarilor de constructii se va face numai in conditiile stabilite de Regulamentul general de urbanism. De mentionat ca, in intelesul Regulamentului general, destinatia unui teren sau a unei constructii semnifica modul de utilizare a acestora, conform functiunii prevazuta in reglementarile cuprinse in planurile de urbanism si amenajare a teritoriului.

Sub raportul continutului si scopului lor acestea pot fi reguli de baza privind modul de ocupare a terenurilor si reguli (conditii) de amplasare si conformare a constructiilor.

1.2.1. Reguli de baza privind modul de ocupare a terenurilor.

Este grupa care cuprinde, cel putin la nivel semantic, regulile propriu-zise de urbanism, subdivizata, la randu-i, in reguli cu privire la pastrarea integritatii mediului si protejarea patrimoniului natural si construit si reguli cu privire la siguranta constructiilor si la apararea interesului public.

1.2.1.1. Reguli cu privire la pastrarea integritații mediului și protejarea patrimoniului natural și construit.

Intra in aceasta categorie o serie de reguli de urbanism care vizeaza protejarea patrimoniului natural si a celui construit din perspectiva ocuparii terenurilor, grupate in functie de elementele de mediu implicate. Distingem astfel reguli privind ocuparea terenurilor agricole din extravilan si a celor din intravilan, a suprafetelor impadurite, a resurselor subsolului, resurselor de apa si a platformelor meteorologice, a zonelor cu valoare peisagistica si a zonelor naturale protejate, ca si a zonelor construite protejate. Sunt terenuri, in sens larg, a caror ocupare, din diverse considerente, prezinta o serie de inconveniente si cerinte specifice rezultate din nevoia armonizarii interesului general de protectie a mediului cu cele ale exploatarii construibile a acestora.

a) Reguli privind ocuparea terenurilor agricole din extravilan si a terenurilor agricole din intravilan - art. 4 din R.G.U.

Autorizarea executarii lucrarilor de constructii si amenajarilor pe terenurile agricole din extravilan este permisa pentru functiunile si in conditiile stabilite prin lege. Aceasta operațiune se efectueaza cu respectarea normelor stabilite de consiliile locale pentru ocuparea rationala a terenurilor si pentru realizarea urmatoarelor obiective:

- completarea zonelor centrale, potrivit conditiilor urbanistice specifice impuse de caracterul zonei, avand prioritate institutiile publice, precum si serviciile de interes general;

- valorificarea terenurilor din zonele echipate cu retele lehnico-edilitare;

- amplasarea constructiilor, amenajarilor si lucrarilor tehnico-edilitare aferente acestora in ansambluri compacte.

Prin autorizatia de construire, terenurile agricole din intravilan se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, conform legii.

b) Reguli privind ocuparea cu constructii a terenurilor impadurite - art. din R.G.U.

Ca regula generala, autorizarea executarii lucrarilor de constructii și amenajarilor pe terenuri cu destinatie forestiera este interzisa. Conform prevederilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 18/1991, sunt terenuri cu destinatie forestiera: terenurile impadurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, productie ori administrare silvica, terenurile destinate impaduririlor si cele neproductive - stancarii, abrupturi, bolovanisuri, rape, ravene, torenti - daca sunt cuprinse in amenajamentele silvice.

In mod exceptional, cu avizul organelor de specialitate ale administratiei publice, se pot autoriza numai constructiile necesare ingrijirii și intretinerii padurilor, exploatarilor silvice si culturilor forestiere. La amplasarea acestor constructii se va avea in vedere dezafectarea unei suprafete cat mai mici din cultura forestiera.

Tot in scop de protectie, cabanele si alte constructii si amenajari destinate turismului vor fi amplasate numai Ia liziera padurilor, cu avizele conforme ale Ministerului Mediului și Padurilor si Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului.

In sfarsit, delimitarea pe judete a terenurilor cu destinatie forestiera, stabilita in conditiile legii de catre organele de specialitate ale administratiei publice, se comunica consiliilor judetene prin ordin al ministrului Mediului și Padurilor

c) Reguli privind amplasarea constructiilor necesare exploatarii resurselor subsolului - art. 6 din R.G.U.

Aceste reguli disting intre constructiile necesare si cu caracter definitiv și cele industriale sau de alta natura, in legatura cu exploatarea si prelucrarea resurselor naturale.

Astfel, autorizarea executarii lucrarilor de constructii definitive, altele decat cele industriale, necesare exploatarii si prelucrarii resurselor in zone delimitate, conform legii, care contin resurse identificate ale subsolului, este interzisa.

La randul sau, autorizarea executarii lucrarilor de constructii industriale, necesare exploatarii si prelucrarii resurselor identificate ale subsolului, se face de catre consiliile judetene sau consiliile locale, dupacaz, cu avizul organelor de stat specializate.

In cazul identificarii de zone cu resurse in intravilanul localitatii, modalitatea exploatarii acestora va face obiectul unui studiu de impact aprobat si efectuat conform legislatiei specifice in materie.

Ca o masura preventiva si de proiectie, zonele care contin resurse identificate ale subsolului, delimitate potrivit legii, se comunica la consiliile judetene, prin ordin al presedintelui Agentiei Nationale pentru Resurse Minerale, pentru fiecare judet.

d) Reguli referitoare la amplasarea constructiilor in raport cu resursele de apa si platformele meteorologice - art. 7 din R.G.U.

Din cauza implicatiilor ecologico-sociale pe care Ie prezinta aceste zone, reglementarile in vigoare stabilesc urmatoarele reguli de amplasare a constructiilor in cadrul lor:

- autorizarea executarii lucrarilor de constructii de orice fel in albiile minore ale cursurilor de apa si ale cuvetelor lacurilor este interzisa, cu exceptia lucrarilor de constructii de poduri, lucrarilor de constructii necesare cailor ferate si drumurilor de traversare a albiilor cursurilor de apa, precum si a lucrarilor de gospodarire a apelor;

- autorizarea executarii lucrarilor de constructii sus menționate este permisa numai cu avizele primarului si autoritatilor de gospodarire a apelor si numai cu asigurarea masurilor de aparare a lucrarilor de constructii respective impotriva inundatiilor, a masurilor de prevenire a deteriorarii calitatii apelor de suprafata si subterane, de respectare a zonelor de protectie fata de malurile cursurilor de apa si fata de lucrarile de gospodarire si de captare a apelor;

- autorizarea executarii lucrarilor de constructii de orice fel in zona de protectie a platformelor meteorologice se face cu avizul prealabil al autoritatii competente pentru protectia mediului;

- zonele de protectie sanitara se delimiteaza de catre autoritatile administratiei publice judetene si a Municipiului Bucuresti, pe baza avizelor organelor de specialitate ale administratiei publice.

e) Autorizarea constructiilor in zonele cu valoare peisagistica si in zone naturale protejate - art. 8 din R.G.U.

Ca regula generala, autorizarea executarii lucrarilor de constructii si amenajarilor care, prin amplasament, functiune, volumetrie si aspect arhitectural - conformare si amplasare goluri, raport gol - plin, materiale utilizate, invelitoare, paleta cromatica etc. - depreciaza valoarea peisajului, este interzisa.

Totodata, autorizarea executarii lucrarilor de constructii in parcuri nationale, rezervatii naturale, precum si in celelalte zone protejate, de interes national, delimitate potrivit legii, se face cu avizul conform al organelor de specialitate ale administrației publice centrale responsabile in materiile mediului, padurilor si turismului.

In acelasi scop, consiliile judetene vor identifica si vor delimita, in functie de particularitatile specifice, acele zone naturale de interes local care necesita protectie pentru valoarea lor peisagistica si vor stabili conditiile de autorizare a executarii lucrarilor de constructii, avand in vedere pastrarea calitatii mediului natural si a echilibrului ecologic.

f) Autorizarea executarii lucrarilor de constructii in zonele construite protejate - art. 9 din R.G.U.

Zonele construite protejate sunt supuse unui regim juridic special de protectie si executare a lucrarilor de constructii, amenajare, modificare si desfiintare a acestora. In functie de nivelul de interes, regulile de autorizare a ocuparii solului in aceste perimetre, sunt urmatoarele:

- autorizarea executarii lucrarilor de constructii in zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes national, se realizeaza cu avizele conforme ale ministerelor cu responsabilitati in domeniile culturii si cultelor și al amenajarii teritoriului;

- autorizarea executarii lucrarilor de constructii in zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes local, declarate si delimitate prin hotarari ale consiliilor judetene, se realizeaza cu avizele conforme ale serviciilor publice deconcentrate din judet, subordonate autoritatilor centrale cu atributii in materiile culturii și cultelor si turismului;

- autorizarea executarii lucrarilor de constructii, care au ca obiectiv cercetarea, conservarea, restaurarea sau punerea in valoare a monumentelor istorice se face cu avizul conform al Ministerului Culturii și Patrimoniului Național

1.2.1.2. Reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apararea interesului public.

a) Autorizarea amplasarii constructiilor in zone de risc natural - art. 10 din R.G.U.

Autorizarea executarii lucrarilor de constructii sau a amenajarilor in zonele expuse la riscuri naturale, cu exceptia celor care au drept scop limitarea efectelor acestora, este interzisa.

In sensul reglementarilor legale in vigoare, prin riscuri naturale se intelege: alunecari de teren, nisipuri miscatoare, terenuri mlastinoase, scurgeri de torenti, eroziuni, avalanse de zapada, dislocari de stanci, zone inundabile si altele asemenea, delimitate pentru fiecare județ prin hotarare a consiliului judetean, cu avizul organelor de specialitate ale administratiei publice.

b) Amplasarea constructiilor in zone de riscuri tehnologice - art. 12 din R.G.U.

Autorizarea executarii lucrarilor de constructii in zonele expuse la riscuri tehnologice, precum si in zonele de servitute si/sau de protectie ale sistemelor de alimentare cu energie electrica, conductelor de gaze, apa, canalizare, cailor de comunicatie si altor asemenea lucrari de infrastructura, este interzisa.

In intelesul legii, riscurile tehnologice sunt cele determinate de procesele industriale sau agricole care prezinta pericol de incendii, explozii, radiatii, surpari de teren ori de poluare a aerului, apei sau solului.

Fac exceptie de la prevederile sus menționate, executarea lucrarilor de constructii si amenajarilor care au drept scop prevenirea riscurilor tehnologice sau limitarea efectelor acestora.

c) Reguli privind amplasarea constructiilor cu functiuni generatoare de riscuri tehnologice - art. 12 din R.G.U.

Autorizarea executarii lucrarilor de constructii care, prin natura si destinatia lor, pot genera riscuri tehnologice se face numai pe baza unui studiu de impact asupra mediului, elaborat si aprobat conform prevederilor legale.

Lista categoriilor lucrarilor de constructii generatoare de riscuri tehnologice se stabileste prin ordin comun al ministrilor cu atributii in domeniile industriei, agriculturii, mediului, sanatatii, transporturilor, apararii si internelor.

d) Asigurarea echiparii edilitare - art. 13 din R.G.U.

Autorizarea executarii lucrarilor de constructii care, prin dimensiunile si destinatia lor, presupun cheltuieli de echipare edilitara, ce depasesc posibilitatile financiare si tehnice ale administratiei publice locale ori ale investitorilor interesati sau care nu beneficiaza de fonduri de la bugetul de stat, este interzisa.

Autorizarea executarii lucrarilor de constructii poate fi conditionata de stabilirea, in prealabil, prin contract, a obligatiei efectuarii, in parte sau total, a lucrarilor de echipare edilitara aferente, de catre investitorii interesati.

e) Reguli privind compatibilizarea destinatiei constructiei cu functiunea dominanta a zonei de amplasament - art. 14 din R.G.U.

Ca regula de principiu, autorizarea executarii lucrarilor de constructii se realizeaza cu conditia asigurarii compatibilitatii dintre destinatia constructiei si functiunea dominanta a zonei, stabilita printr-o documentatie de urbanism, sau daca zona are o functiune dominanta traditionala caracterizata de tesut urban si conformare spatiala proprie.

In acest sens, in Anexa nr. 1 - "Amplasarea constructiilor, in functie de destinatia acestora, in cadrul localitatii" a Regulamentului general de urbanism, s-au instituit o serie de reguli referitoare la situarea constructiilor administrative (sediile autoritatilor publice centrale fiind amplasate in capitala Romaniei, zona centrala, sediile serviciilor publice descentralizate in teritoriu ale ministerelor si ale altor organe de specialitate ale administratiei publice centrale in municipiile resedinta de județ, in zona centrala sau pe principalele artere de circulatie, sediile de primarii in municipii, orase sau comune in zona centrala, sediile de partide politice in capitala Romaniei, in zona centrala sau pe principalele artere de circulatie, filialele, sediile de sindicate, culte, fundatii, organizatii neguvernamentale, agentii etc. in zona centrala a localitatilor sau pe principalele artere de circulatie s.a.), constructiile financiar-bancare, constructiile comerciale, constructiile de cult, constructiile de sanatate, constructiile si amenajarile sportive, constructiile de agrement, constructiile de turism si constructiile de locuinte.

f) Procentul de ocupare a terenurilor - art. 15 din R.G.U.

Autorizarea executarii lucrarilor de constructii se face cu conditia ca procentul de ocupare a terenurilor (POT) sa nu depaseasca limita superioara stabilita, in prezent, in Anexa nr. 2 a Regulamentului general de urbanism. Procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabileste in functie de destinatia zonei in care urmeaza sa fie amplasata constructia si de conditiile de amplasare in cadrul terenului.

Astfel, in raport cu primul criteriu, in zonele centrale procentul de ocupare este de 80%, in zonele comerciale de 85%, in zonele mixte de 70%, in zonele rurale de 30%, iar in zonele rezidentiale se fac urmatoarele distinctii: zona exclusiv rezidentiala cu locuinte P, P+1, P+2 de 35%, zona rezidentiala cu mai mult de 3 niveluri - 20%, zona predominant rezidentiala (locuinte cu dotari aferente) - 40%.

In privinta zonelor industriale, pentru cele existente, nu este prevazut un procent maxim de ocupare a terenului, dar pentru cele propuse, procentul maxim de ocupare a terenului se stabileste prin studiile de fezabilitate.

Pentru zonele de recreere nu este prevazut un grad maxim de ocupare a terenului.

In raport de conditiile de amplasare in cadrul terenului, in functie de destinatia constructiilor - pentru constructiile de cultura si alte constructii ce cuprind sali de reuniuni, constructiile de invatamant, constructiile de sanatate, constructiile si amenajarile sportive - este stabilita o serie de conditii/masuri de amplasare in cadrul teritorial repartizat. Asa, de exemplu, terenul ocupat de constructiile destinate invatamantului va trebui organizat in 4 zone, dimensionate in functie de capacitatea unitatii de invatamant: zona ocupata de constructie, zona curtii de recreatie, de regula asfaltata, zona terenurilor si instalatiilor sportive si zona verde, inclusiv gradina de flori.

g) Reguli privind lucrarile de utilitate publica - art. 16 din R.G.U.

Autorizarea executarii altor lucrari constructii pe terenuri care au fost rezervate, prin planurile de amenajare a teritoriului, pentru realizarea de lucrari de utilitate publica, este interzisa. Autorizarea executarii lucrarilor de utilitate publica se face pe baza documentatiei de urbanism sau de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.

Ca o aplicare concreta a acestor reguli, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 363/2006 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national - Sectiunea I "Retele de transportˮ, pe terenurile rezervate dezvoltarii rețelelor de transport stabilite prin documentatiile de amenajare a teritoriului este interzisa autorizarea executarii lucrarilor de constructii definitive, fara avizul conform al organului de specialitate al administratiei publice centrale, care stabileste politica in domeniul transporturilor