Asigurarea securitatii si sanatatii in munca

Asigurarea securitatii si sanatatii in munca

1. Cadrul juridic

Traditional, se considera ca in contractul individual de munca, chiar daca nu ar fi prevazuta expres, exista o clauza de asigurare a sanatatii si securitatii salariatului, respectiv clauza „sain et sauf”.

In evolutia sa ulterioara, legislatia muncii a preluat direct preocuparea pentru asigurarea sanatatii si securitatii salariatului.

In prezent, legea[1] impune, prin norme imperative, obligatiile angajatorului, drepturile si obligatiile salariatului, ca ;i ale altor subiecte de drept.

La nivel european, materia securitatii si sanatatii in munca cuprinde cele mai numeroase directive (15 pana in prezent[2]):

una generala; si

celelalte, pe categorii de persoane sau pe categorii de domenii de activitate (de munca).

Corespunzator acestei viziuni de la nivel european, in contextul legislativ intern este aplicabila Legea nr. 319/2006 cu privire la securitatea si sanatatea in munca si un numar mare de hotarari ale Guvernului[3] (corespunzatoare directivelor de la nivelul Uniunii Europene).

2. Regulile directoare (conceptuale) ale reglementarii sanatatii si securitatii in munca sunt urmatoarele:

A. Intreaga materie a asigurarii sanatatii si securitatii in munca pentru salariati este reglementata prin norme legale imperative ca exceptie de la principiile generale in aceasta materie, sfera negocierii individuale este extrem de restransa. Explicatia consta in faptul ca asigurarea securitatii si sanatatii in munca constituie si o problema de interes general, public, a statului insusi.

B. Sfera persoanelor care sunt protejate prin normele din aceasta materie este mai larga decat cea a salariatilor. Aceasta cuprinde, practic, pe toti cei care, intr-o forma sau alta, lucreaza in cadrul unui angajator, inclusiv elevii si studentii aflati in perioada de practica, dar si voluntarii. De aceea, legea utilizeaza, de regula, notiunea de „lucrator”.

C. Orice angajator – ca persoana juridica sau ca persoana fizica - este obligat sa respecte normele legale privind securitatea si sanatatea in munca. In acest scop,  angajatorul dispune de urmatoarele instrumente esentiale:

- Instructiunile proprii referitoare la asigurarea securitatii si sanatatii in munca, elaborate pe baza si in aplicarea normelor legale. Contractul colectiv de munca, chiar daca legea nu prevede expres, poate sa cuprinda si norme referitoare la acest domeniu.

- Comitetul pentru sanatate si securitate in munca existent, de regula, in cadrul unitatilor cu participarea bipartita (angajatori si salariati) si a medicului de medicina muncii. Se constituie la nivelul fiecarui angajator – persoana juridica, din sectorul public, privat si cooperatist, inclusiv cu capital strain, care desfasoara activitati pe teritoriul Romaniei – avand incadrati mai mult de 50 de salariati, cu scopul de a asigura implicarea salariatilor in elaborarea si aplicarea deciziilor in domeniul protectiei muncii.

Ca exceptie, potrivit art. 180 alin. 2 din Codul muncii, in cazul in care conditiile de munca sunt grele, vatamatoare sau periculoase, inspectorul de munca poate cere infiintarea acestui comitet si pentru angajatorii la care sunt incadrati mai putin de 50 de salariati. Daca nu se impune constituirea Comitetului de securitate si sanatate in munca, atributiile specifice ale acestuia se indeplinesc de lucratorul/lucratorii desemnat/desemnati de catre angajator sa se ocupe de problemele de securitate si sanatate in munca (art. 180 alin. 5 din Codul muncii).

D. Raspunderea legala pentru aplicarea masurilor de securitate si sanatate in munca revine angajatorului. Faptul ca acesta incredinteaza aplicarea acestor masuri unei societati specializate (din afara), pe baze contractuale, nu elimina, potrivit legii, raspunderea sa. Tot astfel, faptul ca si salariatul are obligatia de a respecta masurile in cauza nu inlatura raspunderea angajatorului daca acestea sunt insuficiente.

In scopul materializarii acestei raspunderi legale, angajatorul are urmatoarele obligatii principale:

sa evalueze riscurile existente la fiecare loc de munca;

sa-l informeze pe salariat cu privire la aceste riscuri;

sa-l instruiasca pe salariat care sunt si cum anume sa respecte normele de sanatate si securitate in munca;

sa obtina, anterior inceperii activitatii, autorizatia legala referitoare la asigurarea masurilor de sanatate si securitate in munca;

sa adopte aceste masuri si sa le aplice efectiv (masuri antifonice, de incalzire, de iluminat etc.);

sa acorde salariatului echipamentul individual de protectie ale carui costuri se acopera din fondurile angajatorului; se poate acorda si echipament de lucru, cerut de angajator, dar care nu are rol de protectie a muncii;

sa acorde alimentatia de protectie impotriva bolilor profesionale si, in acelasi context, materialele igienico-sanitare;

sa adopte masurile de prim-ajutor, de stingere a incendiilor, de evacuare a personalului in caz de pericol.

Salariatul are urmatoarele obligatii principale:

sa respecte normele de sanatate si securitate in munca;

sa comunice imediat angajatorului, prin superiorul ierarhic, orice accident de munca sau boala profesionala;

sa comunice imediat orice situatie pe care, din motive intemeiate, o considera un pericol pentru el sau colegii lui.

Neindeplinirea de catre salariat a obligatiilor evidentiate mai sus atrage sanctionarea disciplinara.

E. Angajatorul urmareste, potrivit legii, ca, prin masurile de sanatate si securitate in munca, sa nu se produca un accident de munca sau o boala profesionala.

Accidentul de munca este definit ca acel eveniment – brusc, neasteptat – care produce incapacitate de munca. Incapacitatea trebuie sa fie de cel putin 3 zile ori sa fi produs invaliditate sau deces. Accidentul de munca poate fi individual sau colectiv.

Un aspect esential al reglementarii actuale este acela ca legea stabileste, pe larg, situatiile in care se produce un accident de munca. Astfel, spre exemplu, in conceptul de accident de munca includ si accidentul produs pe traseu, spre locul de munca sau invers, cu specificarea „pe traseul normal”; cazul in care persoana este accidentata in exercitiul unor atributii de interes public (obstesti) care nu au, deci, legatura cu atributiile sale de munca etc.

Boala profesionala nu intervine datorita unui eveniment brusc, neasteptat – precum accidentul de munca – ci, dimpotriva, din cauza factorilor nocivi de la locul de munca (noxe chimice, fizice, de zgomot, iluminare insuficienta) care produc, treptat, o anumita afectiune (fizica sau psihica).

Atat accidentul de munca cat si boala profesionala se cerceteaza si se constata intotdeauna, cel putin cu participarea angajatorului sau, dupa caz, a organelor teritoriale ale inspectiei muncii si a medicului de medicina muncii (in cazul bolilor profesionale).

Daca fapta care a produs accidentul de munca intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni (reglementata de Legea nr. 319/2006) se impune participarea si a organelor de cercetare penala.

Accidentul de munca sau boala profesionala antreneaza - in intervalul in care salariatul nu poate munci - plata unui ajutor din fondurile de asigurari sociale, si, posibil, o completare din partea angajatorului, pana la concurenta salariului persoanei in cauza.

3. Raspunderea juridica pentru incalcarea normelor privind sanatatea si securitatea in munca poate sa imbrace urmatoarele forme:

- raspunderea disciplinara, fie a salariatului care, avand functie de conducere, nu a luat masurile obligatorii, fie a salariatului, care, in procesul muncii, a incalcat normele de sanatate si securitate in munca;

- raspunderea patrimoniala atunci cand, prin fapta unuia dintre salariati, s-a incalcat disciplina muncii, dar s-a produs si un prejudiciu material angajatorului;

- raspunderea contraventionala cand fapta salariatului cu functie de conducere sau de executie constituie, potrivit legii, contraventie sau, mai precis, si contraventie;

- raspunderea penala pentru faptele incriminate de Legea nr. 319/2006, respectiv:

neluarea vreuneia dintre masurile legale de securitate si sanatate in munca de catre persoana care avea indatorirea de a lua aceste masuri daca se creeaza un pericol grav si eminent de producere a unui accident de munca sau de imbolnavire profesionala;

nerespectarea de catre orice persoana a obligatiilor si a masurilor stabilite cu privire la securitatea si sanatatea in munca, daca prin acesta se creeaza un pericol grav si iminent de producere a unui accident de munca sau de imbolnavire profesionala.