Aparitia dreptului international cu caracter penal penal

Aparitia dreptului international cu caracter penal penal

Amploarea deosebita a fenomenului infractional in societatea contemporana, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care intereseaza comunitatea internationala in ansamblu ori vizeaza interesele unui numar mare de state, ca si aparitia criminalitatii organizate ce depaseste granitele internationale prin retele infractionale ce actioneaza pe teritoriul mai multor state, stau la baza constituirii si dezvoltarii DIP, ca expresie a coordonarii eforturilor de interzicere si reprimare a faptelor antisociale daunatoare legalitatii si progresului intregii societati umane contemporane.

DIP este necesar pentru mentinerea pacii si securitatii intregii umanitati precum si pentru desfasurarea in conformitate cu normele dreptului si ale moralei a raporturilor dintre state, pentru existenta si perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii.

De la constituirea lor, relatiile dintre state erau guvernate de dreptul international public. Incepand cu secolul XX, cand sunt declansate diverse divergente, ciocniri si conflagratii intre state, cand apare un nou sistem social-economic, relatiile dintre statele lumii se intensifica intr-un asemenea grad incat dreptul umanitar nu le mai putea acoperi. In aceste conditii se cristalizeaza ideea unei noi ramuri internationale de drept: DIP. Drept baza a aparitiei DIP au servit prima conflagratie de proportii intre statele din Europa - primul razboi mondial -, cresterea fenomenului infractional ce aduce atingere valorilor internationale vizate de mai multe state, aparitia criminalitatii organizate, comiterea actelor de terorism, etc.

Asupra aparitiei si formularii DIP, parerile specialistilor in materie difera. Astfel, Stefan Glaser afirma ca DIP este o materie recenta ce nu s-a materializat decat dupa cel de-al doilea razboi mondial. Intr-o alta opinie, s-a retinut ca dezvoltarea unui DIP care sa impuna obligatii direct indivizilor si sa pedepseasca incalcarile acestora prin mecanisme internationale este relativ recenta, fiind situata la inceputul anilor 1990.

Germenii normelor de DIP apar in Antichitate. Asa, de exemplu, angajamentul partilor de a extrada dezertorii, fugarii si de a se ajuta reciproc impotriva dusmanilor interni si externi este gasit in Tratatul de pace, incheiat in anul 1280 i.H. intre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, si Hatusil al III-lea, regele hititilor. Acte scrise de acest tip s-au pastrat numai pe placi de lut - cel mai vechi dintre cele atestate dateaza cu sec. XXIV si XXIII i.H. si reflecta o intelegere dintre regele akadian Naram-Sin si regii Egiptului. Mult mai tarziu, Platon, Aristotel sau Sf. Augustin au vorbit despre legalitatea si ilegalitatea razboiului. Aceste discutii erau in esenta niste viziuni futuriste, si nicidecum reflectii asupra unui sistem legal existent.

Incepand cu Evul Mediu, sub influenta operei lui Thomas D'Aquino, relatiile dintre state sunt raportate la principiul solidaritatii crestine reglementate de legile bisericii (institutia Pacea lui Dumnezeu). Aceste legi constau in protectia acordata preotilor, femeilor si copiilor prin interzicerea impusa combatantilor prin a-i ataca ori prin incetarea luptelor in anumite zile sau perioade. Abaterile atrageau ca sanctiune excomunicarea.

Au mai fost si alte incercari sporadice in aceasta perioada de a aduce in fata justitiei indivizi care ar fi savarsit asa cum spunem in zilele noastre crime internationale. Spre exemplu la Napoli, in anul 1268, Conradin von Hohenstafen, Duce de Suabia, a fost judecat, condamnat si executat, pentru declansarea unui razboi injust. In anul 1474, Peter von Hagenbach a fost condamnat pentru crime impotriva "legilor lui Dumnezeu si ale omului", incluzand aici omor si viol, de un tribunal international compus din judecatori din Alsacia, Austria, Germania si Elvetia, pentru nelegiuirile comise in timpul ocupatiei sale in Breisach, in numele lui Charles, Duce de Burgundia.

In secolul al XVI-lea filosofii spanioli Vittoria si Suarez foloseau notiunea de razboi just ca fiind numai acela ce avea ca scop restabilirea dreptului incalcat de inamic. In afara de acestia, o pleiada de ganditori laici s-au preocupat de construirea unor principii noi inspirate de morala si de conceptul de justitie. Un astfel de ganditor este Hugo Grotius, fondatorul principiilor dreptului international public in opera sa De jure belli ac pacis aparuta in anul 1625. Acesta sustinea ca razboiul este legitim numai atunci cand constituie un act de aparare contra unei agresiuni sau cand reprima infractiunile aduse dreptului national. Grotius citeaza urmatoarele infractiuni comise in contra dreptului gintilor: cand popoarele se hranesc cu carne umana, cand neaga existenta lui Dumnezeu si se indeparteaza de orice religie.

Asadar, cand violarea dreptului gintilor constituie o infractiune ea trebuie pedepsita, iar daca un stat dezlantuie acte de violenta si teroare raspunzatoare de acestea nu este intreaga populatie ci doar seful statului (printul).

La sfarsitul sec. XVIII, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau si alti filosofi ai timpului au inaintat planuri pentru o pace perpetua, dar Jeremy Bentham a fost cel care a folosit pentru prima data termenul de "drept international penal".

DIP se contureaza la inceputul secolului al XIX-lea cand in dreptul intern al Statelor Unite sunt mentionate pentru prima oara reguli de drept penal privind pe beligeranti. In timpul razboiului de secesiune, Instructiunile din 1863 cuprindeau la art. 47: Crimele prevazute de legile penale ca: incendiile, omorurile, mutilarile, loviri si raniri, furtul cu mana inarmata, furtul in timpul noptii prin efractie, falsul, daca sunt comise de soldati americani pe teritoriul inamic contra locuitorilor de pe acest teritoriu, nu numai ca sunt pedepsiti cu aceleasi pedepse ca in Statele Unite, dar in cazurile in care nu atrag pedeapsa cu moartea, va fi aplicat maximul pedepsei.

In anul 1864 a fost semnata la Geneva Conventia Crucii Rosii Internationale, care a contribuit de asemnea la dezvoltarea dreptului international.

Dezvoltarea dreptului international penal este marcata si de ideea organizarii unei jurisdictii criminale internationale - idee ce apartine lui Gustav Moynier - pentru reprimarea crimelor contra dreptului gintilor.

Conferinta de la Haga din 1907, la care au participat reprezentanti ai 44 de state, are o importanta deosebita in dezvoltarea DIP. Aici s-au codificat legile si obiceiurile razboiului, introducandu-se mai multe interdictii care, desi lipsite de sanctiuni, au constituit un succes pentru afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza acestor documente.

Cateva dintre interdictiile Conventiei de la Haga din 1907 constau in: interzicerea de a folosi otrava sau armele otravite, de a ucide prin tradare indivizi apartinand natiunii sau armatei inamice, de a ucide sau rani un inamic lipsit de mijloace de aparare, da a folosi arme si proiectile sau materii de natura a cauza suferinte inutile, de a ataca sau bombarda orase, locuinte sau constructii ce nu sunt aparate. Aceeasi Conventie impune respectul onoarei si drepturilor de familie, vietii persoanelor si proprietatii private precum si convingerilor religioase.

O deosebita importanta asupra constituirii DIP au avut-o incercarile de a limita razboaiele si de a le umaniza. Prima formulare a principiului limitarii dreptului prioritar se intalneste in preambulul Declaratiei de la Sankt-Petersburg din 1868, in care se fixa ca scopul razboiului este depasit daca se folosesc "arme care ar agrava in mod inutil suferintele oamenilor scosi din lupta sau ar face moartea lor inevitabila".

Raspunderea pentru infractiunile comise in timpul primului razboi mondial a capatat o importanta reala dupa razboi, figurand in preliminariile Tratatului de la Versailles.

In consultatia data de profesorii Larnaude si G. de Lapradelle cu privire la responsabilitatea criminalilor de razboi si mai ales a imparatului Wilhelm al II-lea, sunt enumerate crimele de razboi comise de germani in timpul primului razboi mondial: folosirea de arme interzise, otravirea aerului si apei, aplicarea de rele tratamente prizonierilor, arestarea si masacrarea ostaticilor, distrugerea oraselor, navelor si navelor-spitale, afectarea legaturilor de familie distruse prin deportarea in masa a locuitorilor pasnici, torpilarea submarina a vapoarelor incarcate cu femei si copii, bomabardarea oraselor uneori neaparate cu avioane sau tunuri cu bataie lunga. Responsabilitatea personla pentru actele incriminate cade asupra tuturor oamenilor de stat germani, sefi civili si militari, in frunte cu Wilhelm al II-lea de Hohenzollern.

Prin aceeasi consultatie a fost propusa infiintarea unui Tribunal de justitie internationala, iar Tratatul de la Versailles a prevazut infiintarea acestuia pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea, fost imparat al Germaniei. El trebuia pus sub acuzatie publica de catre puterile aliate pentru ofensa suprema contra moralei internationale si autoritatii sacre a tratatelor. Aceasta ofensa consta in violarea neutralitatii Belgiei si Luxemburgului si a principiilor Conventiei de la Haga.

Clauzele Tratatului de la Versailles nu au fost insa aplicate deoarece guvernul olandez a refuzat extradarea fostului imparat german.

Nici dispozitiile ce obligau guvernul german a preda puterilor aliate pe ceilalti criminali de razboi nu au fost respectate. Numai ofiterii germani luati prizonieri au fost judecati de tribunalele militare franceze si engleze. Guvernul german a refuzat extradarea criminalilor de razboi, cu exceptia a 6 ofiteri.

Astfel, criminalii de razboi din primul razboi mondial au ramas nepedepsiti prin escamotarea tratatelor si a legilor razboiului. Totusi, dispozitiile Tratatului de la Versailles prezinta o deosebita importanta. Pentru prima oara apare notiunea de crima de razboi. Si tot pentru prima oara un sef de stat este facut raspunzator pentru politica sa de incalcare a dreptului gintilor.

Acest prim razboi mondial a fost un veritabil punct de plecare a unei intense activitati doctrinare in domeniul DIP. Pentru unii, declansarea Marelui Razboi a sunat dezghetul dreptului international. Asa cum am aratat si anterior, dupa primul razboi mondial, DIP s-a imbogatit cu noi reglementari cu privire la interdictiile si restrictiile din domeniul dreptului razboiului. Tot in acea perioada au fost adoptate noi Conventii privind reprimarea si sanctionarea infractiunilor internationale.

Dintre Conventiile internationale referitoare la reprimarea si colaborarea internationala pentru sanctionarea unor infractiuni cu caracter interstatal mentionam:

Conventia pentru suprimarea comertului cu femei si copii 1921;

Conventia pentru represiunea traficului de femei majore 1933;

Conventia asupra reprimarii raspandirii si traficului publicatiilor obscene 1923;

Conventia referitoare la sclavie 1926;

Conventia internationala pentru reprimarea falsului de moneda 1929;

Conventia asupra muncii fortate sau obligatorii 1930;

Conventia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor daunatoare 1936;

Conventia pentru prevenirea si reprimarea terorismului 1937.

Evenimentul cel mai important al epocii pentru dezvoltarea DIP a fost Pactul Briand-Kellogg (1928) prin care statele condamna recurgerea la razboi pentru transarea diferendelor internationale si se obliga sa renunte la razboi ca instrument de politica internationala, in relatiile lor mutuale.

Primele idei de instituire a DIP ca ramura de drept de sine statatoare au fost exprimate de juristul roman Vespasian V. Pella care a scris in 1935 Proiectul unui Cod penal mondial si care este precursorul unor masuri internationale pentru reprimarea actelor de terorism, el fiind considerat artizanul acestor conventii.

Intre timp, in lume luase amploare constituirea forurilor internationale (neguvernamentale si guvernamentale ) care, in virtutea drepturilor lor institutionale, monitorizau actiunile statelor. Mai mult decat atat, obiectivul multor foruri se axa pe actiunile de agresiune si de razboi, care erau considerate fapte ilicite si care lezau ordinea juridica internationala. Si acest fapt a condus la sporirea lucrarilor de constituire a DIP.

Exterminarea a milioane de oameni nevinovati a provocat reactia guvernelor aliate care au trecut la masuri in vederea pedepsirii celor vinovati. Astfel, in 1942 a fost creata Comisia interaliata pentru cercetarea crimelor de razboi. In acelasi an, guvernele in exil ale tarilor aliate ocupate de hitleristi (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Grecia, Cehoslovacia si Iugoslavia) au semnat la Londra Declaratia de la Saint James Palace. Declaratia proclama printre scopurile principale ale razboiului si pe acela de a aplica pedepse criminalilor de razboi, pe calea justitiei organizate. Pedeapsa trebuie aplicata tuturor vinovatilor de orice violente contra populatiei civile, violente care nu au avut nimic in comun cu conceptul actelor de razboi sau al crimelor politice.

In octombrie 1943 cele trei mari puteri aliate - Marea Britanie, S.U.A. si U.R.S.S. printr-un Act comun semnat la Moscova, declara ca sunt in posesia a numeroase probe de atrocitati, masacre si executii masive comise cu sange rece de fortele hitleriste in tarile ocupate. Dupa capitularea Germaniei puterea a fost preluata de catre cele patru tari aliate - Anglia, Franta, S.U.A. si U.R.S.S. Acestea au redactat si au semnat la Londra la 8 august 1945 actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de razboi ai puterilor europene ale Axei. Actului denumit Declaratia de la Londra i s-a anexat Statutul Tribunalului Militar International de la Nürnberg. De asemenea, a fost creat si Tribunalul Militar International de la Tokio, pentru judecarea principalilor criminali de razboi din Asia. Caracterul international al Tribunalului rezulta din faptul ca judecatorii din Extremul Orient desemnati de catre cele patru mari puteri, reprezentau justitia in numele tuturor tarilor aliate.

In competenta Tribunalelor intra judecarea principalilor criminali de razboi, care savarsisera atat crime de razboi cat si crime contra pacii si contra umanitatii. Pedepsele ce urmau sa fie aplicate erau lasate la latitudinea tribunalului, prevazandu-se ca tribunalul poate sa pronunte dupa convingerea sa orice pedeapsa pe care o considera justa, inclusiv pedeapsa cu moartea.

Legitimitatea acestor Tribunale a fost in parte contestata in epoca, reprosandu-li-se mai intai lipsa de legalitate, fiind vorba de o jurisdictie instituita ad-hoc de catre invingatori, apoi ca au fost compuse numai din reprezentanti ai puterilor victorioase, ceea ce le priva de un caracter international veritabil si ca baza lor legala in ce priveste dreptul aplicabil este precara.

Tribunalul Militar International de la Nürnberg a pronuntat prima sa sentinta in septembrie 1946 prin care 12 acuzati au fost condamnati la moarte, 2 acuzati la cate 20 de ani de inchisoare, un acuzat la 15 ani de inchisoare, un acuzat la 10 ani de inchisoare iar 3 acuzati au fost achitati.

La putin timp dupa verdictul de la Nürnberg Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat Rezolutia nr. 95 prin care aproba si confirma principiile de drept international recunoscute prin Statutul Tribunalului de la Nürnberg si de sentintele sale. Rezolutia avea un caracter declarativ, confirmand principii si norme de drept international deja existente, dar stabilind fara echivoc configuratia acestora si valoarea lor generala, ca parte a DIP. Asadar, erau recunoscute definitiv:

- principiul interzicerii razboiului de agresiune si al raspunderii pentru pornirea si ducerea unui asemenea razboi,

- raspunderea pentru crime de razboi si dreptul comunitatii internationale de a sanctiona in plan international sau in cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte.

De asemenea, se afirma necesitatea perfectionarii in continuare a legislatiei si jurisdictiei internationale care sa faca efectiva sanctionarea oricaror incalcari ale dreptului international in aceste domenii, ca si nevoia codificarii principiilor si normelor existente.

In baza acestei Rezolutii, Comisia de drept international a O.N.U. a definitivat in 1959 un proiect de Cod al crimelor contra pacii si securitatii omenirii, care nu a fost insa adoptat, fiind considerat insuficient de bine intocmit si necorespunzand cerintelor unui veritabil Cod criminal international. In conceptul de crime contra pacii si securitatii omenirii, intra:

- acte care in dreptul international se incadreaza in crima de agresiune armata,

- actele de stat prin care se incurajeaza terorismul international,

- actele de violare a tratatelor internationale prin care se aduc restrictii sau limitari ale armamentului,

- actele de coercitie economica sau politica indreptate impotriva unui stat cu scopul de a obtine avantaje de orice natura sau pentru a-i forta deciziile,

- actele de genocid, crimele impotriva umanitatii,

- actele comise cu violarea legilor si obiceiurilor razboiului.

Dreptul international postbelic a recunoscut o puternica dezvoltare sub aspectul reglementarilor cu incidente penale, ca rezultat al eforturilor ce reflecta preocuparile umanitatii de a inlocui forta prin drept, de a pune la baza relatiilor internationale colaborarea bazata pe principii ferme si a face eficienta legalitatea internationala. Astfel au fost adoptate numeroase Conventii prin care sunt reglementate probleme majore privind protectia internationala a unor valori importante ale umanitatii si lupta organizata impotriva criminalitatii internationale, dintre care cele mai importante sunt:

Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 11.11.1948 - este un document programatic pentru protectia fiintei umane intr-o epoca a afirmarii libertatii si demnitatii acesteia si ale carei principii au fost ulterior precizate in instrumente cu valoare de angajament juridic al statelor, respectiv Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale (1966)

Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid adoptata la 9.12.1948 constituie baza juridica a sanctionarii celei mai grave crime contra umanitatii;

Conventia pentru reprimarea traficului de fiinte umane si exploatarea prostituirii semenilor (1949)

Cele patru Conventii semnate la Geneva la 12.08.1949: Conventia pentru imbunatatirea soartei ranitilor si bolnavilor din fortele armate in campanie, Conventia pentru imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor din fortele armate in campanie, Conventia privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi si Conventia privitoare la protectia persoanelor civile in timp de razboi, constituie o veritabila codificare a dreptului umanitar aplicabil in perioada de conflict armat;

Conventia pentru protectia bunurilor culturale in caz de conflict armat, adoptata la Haga in 1954 este o codificare a regulilor de drept international in materie;

Conventia unica asupra stupefinatelor 1961;

Conventia pentru reprimarea capturarii ilicite a aeronavelor 1970;

Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei apartheid 1976;

Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si crimelor contra umanitatii adoptata in cadrul O.N.U. la 1968 este un instrument juridic pentru sanctionarea ferma si descurajarea savarsirii unor dintre celor mai grave crime indreptate imoptriva societatii umane in ansamblul sau, din care lipsesc insa crimele contra pacii;

Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. din 1974 prin care a fost adoptata definitia agresiunii, rezolutie ce a reprezentat un eveniment remarcabil in procesul de dezvoltare a dreptului international privind folosirea fortei;

Conventia cu privire la interzicerea perfectionarii productiei si stocarii armelor biolgice sau a toxinelor si la distrugerea lor (1972) constituie primul instrument juridic international prin care o intreaga categorie de arme de distrugere in masa este complet scoasa in afara legii;

Conventia cu privire la interzicerea utilizarii de tehnici de modificare a mediului in scopuri militare sau in orice alte scopuri ostile (1976) ofera baza juridica pentru scoaterea in afara legii internationale a razboiului ecologic, amenintare ce apasa asupra existentei civilizatiei umane si o potentiala crima impotriva intregii omeniri;

Conventia asupra interzicerii sau limitarii utilizarii unor arme clasice care pot fi considerate ca producand efecte traumatizante inutile sau ca lovind fara discriminare 1980 (Conventia este insotita de trei protocoale referitoare la categorii specifice de asemenea arme: schijele nelocalizabile, interzicerea sau limitarea de mine, capcane sau alte dispozitive si interzicerea sau limitarea utilizarii de arme incendiare);

Conventia cu privire la interzicerea perfectionarii prelucrarii, stocarii si utilizarii armelor chimice si la distrugerea acestora (1993).

Rezultatele obtinute in reglementarea unor importante probleme cu incidente directe in DIP, ca si diligentele care se depun in continuare pentru dezvoltarea unor asemenea reglementari, pentru amplificarea eforturilor in sensul colaborarii tot mai largi in reprimarea criminalitatii, sunt dovada ca in zilele noastre asistam la o larga afirmare a DIP, la conturarea principiilor, instrumentelor si metodelor sale, care sa-l faca eficient in lupta pentru sanctionarea incalcarilor aduse principiilor si normelor de drept si pentru respectarea legalitatii internationale pe timp de pace si in caz de conflict armat.