Calitatile personale ale anchetatorului din punct de vedere psihologic

Calitatile personale ale anchetatorului din punct de vedere psihologic

In lumea juristilor se apreciaza - hiperbolizat desigur - ca un anche­tator ideal trebuie sa aiba "intelepciunea regelui Solomon, rabdarea lui Hristos, logica lui Aristotel si inventivitatea lui Edison'. Totusi, exigentele normal legale si morale ca si cele de competenta care se formuleaza fata de un anchetator, responsabil de aplicarea legii si de protectia societatii in fata recrudescentei criminalitatii, justifica chiar si o asemenea exagerare. Exigentele legale cer anchetatorului cunoasterea profunda si nuantata a, dispozitiilor legii penale si procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului, la care trebuie sa se raporteze in permanenta. De asemenea, a modului in care legislatia procesuala, indeosebi cea din materia probelor, permite abordarea procedeelor de tactica si metodica in efectuarea anche­tei judiciare.

Exigentele morale, intr-o perspectiva mai larga, vizeaza raportarea reala si sincera a anchetatorului la valorile umane si anume: adevar, drep­tate, justitie, buna-credinta. Din acest punct de vedere anchetatorul va trebui sa cunoasca in ce constau si cat au fost de lezate valorile si intere­sele legitime ale omului in colectivitatea semenilor sai, in lumina dreptu­rilor si obligatiilor sale. Atitudinea generala a anchetatorului se raporteaza la suma de valori si norme morale unanim acceptate, care se sprijina si vin in intampinarea literei si spiritului legii.

Exigentele de competenta au in vedere pregatirea moderna de specia­litate, experienta pozitiva, si, nu in ultimul rand, abilitatea anchetatorului de a utiliza, in conditiile pe care i le permite legea, tehnologia judiciara integrata stiintei criminalisticii, de a solicita contributia expertizelor de specialitate pe care le reclama cauzele judiciare. Armonizarea, intr-o sin­teza echilibrata, a cerintelor generale ce fundamenteaza statutul deontolo­gic al anchetatorului va permite acestuia sa aplice legea conform gradului inalt de responsabilitate pe care il cere profesia lui.

Interesante prevederi in sensul consideratiilor mentionate sunt cu­prinse in "Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii', adoptat de Adunarea Generala a ONU, in decembrie 1979 din care citam:

"Art. 1. - Persoanele raspunzatoare de aplicarea legii trebuie sa se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivi­tatea si protejand orice persoana impotriva actelor ilegale, conform inaltu­lui grad de responsabilitate pe care li-l cere profesia lor'.

"Art. 2. - in indeplinirea sarcinilor pe care le au, cei raspunzatori de aplicarea legii trebuie sa respecte si sa protejeze demnitatea umana, sa apere drepturile fundamentale ale oricarei persoane'.

"Art. 5. - Nici o persoana raspunzatoare de aplicarea legilor nu poate aplica, provoca ori tolera un act de tortura sau orice alta pedeapsa ori tratament crud(a), inuman(a) sau degradant(a), nici nu poate invoca un ordin al superiorilor sai ori imprejurari exceptionale, cum ar fi: starea de razboi, o amenintare contra securitatii nationale, instabilitatea politica interna sau price alta stare de exceptie, pentru a justifica tortura ori alte pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante'.

Revista Internationala de Politie Criminala, comentand aceste preve­deri, subliniaza: "Persoanele responsabile de aplicarea legilor ce se con­formeaza dispozitiilor prezentului Cod merita respectul, sprijinul moral activ si concursul colectivitatii in care isi exercita functiile, pe cel al ser­viciului de care apartin, precum si al colegilor lor'.

1. Calitati psiho-intelectuale si moral afective ale anchetatorului

Intre calitatile, ce structureaza profilul psiho-intelectual si moral-afectiv al anchetatorului, psihologia judiciara se opreste in mod constant asupra gandirii, memoriei, integritatii senzoriale, echilibrului psihologic si mai putin sau deloc asupra capacitatii de a judeca diferite roluri si a bunei-credinte.

1.1 Gandirea

Gandirea este un proces psihic de integrare a informatiei la nivel conceptual prin care subiectul cunoasterii individuale "devine capabil sa depaseasca limitele hic et nune ale perceptiei si sa patrunda mai adanc, nu atat constatativ, cat mai ales comprehensiv - explicativ, in esenta realitatii'[1], in cazul anchetatorului, gandirea sa orientata spre esenta realitatii judicia­re, a evenimentului judiciar, caci numai aceasta esenta poate fundamenta o solutie judiciara, trebuie sa se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare si sa se bazeze pe un dezvoltat spirit critic autoreflexiv. De regula, faptele relatate in ancheta judiciara par intotdeauna reale, verosimile, dar se intampla ca unele din afirmatii sa fie, mai ales la nivelul amanuntelor, contradictorii sau neplauzibile.

De aceea, pentru sesizarea inadvertentelor, a decelarii aspectelor rea­le de cele imaginare sau a semnificativului de nerelevant, anchetatorul trebuie sa actioneze cu perspicacitate si cu o mare putere de discernamant.

In felul acesta gandirea, ca proces psihic cognitiv, distinct de celelalte procese psihice cognitive, va putea sa asigure:

a) calitatea informatiei judiciare;

b) integritatea informatiei in raport cu realitatea externa din care aceasta a fost extrasa (evenimentul judiciar);

c) informatia sa fie codificata intr-un limbaj care sa exprime in mod fidel esenta evenimentului judiciar.

1.2. Memoria

"In cadrul sistemului psihic, memoria ocupa un loc dis­tinct si are o individualitate specifica. Ea reprezinta un subsistem, ale carui elemente le constituie continuturile informationale elaborate in cursul comunicatiei anterioare a individului cu mediul extern si a carui dinamica rezida in transformarile de tip integrativ sau instrumental executiv, efec­tuate de grupuri speciale de operatori asupra acestor continuturi. Altfel spus, intr-o prima aproximare, produsul memoriei este ceea ce se obtine in urma operatiilor de stocare si conservare a informatiei despre starile sur­selor externe si despre actiunile si trairile subiective in raport cu ele. in structura memoriei nu vom gasi obiecte si evenimente ca stare, ci mesaje informationale de tipul codurilor imagine, codurilor simbolic-conceptuale sau codurilor "tensiunilor' sau "relaxarilor' variabilelor motivational afec­tive. Caracteristica principala a acestor mesaje consta in faptul ca ele dau "dimensiunea istorica' a sistemului psihic si a sistemului personalitatii in ansamblu, legand in timp si dupa principiul opus directiei de scurgere a timpului - cel al reversibilitatii sau recursivitatii - starile si comportamen­tele anterioare de cele actuale' .

In activitatea de stabilire, pe baza de probe, a starii de fapt, ancheta­torul opereaza reversibil si recursiv. Pe de alta parte, in procesul de corobo­rare si verificare a probelor, anchetatorul stocheaza informatiile si "mentine continuitatea fluxului informational in cadrul sistemelor analizatorilor un timp suficient pentru: codificare - recodificare, prelucrare si interpretare'.

Anchetatorului ii este necesara memoria de lunga durata, adica acea memorie care prezinta "principalul rezervor de pastrare a experientei acu­mulate in cursul activitatii anterioare'. "Memoria de lunga durata nu cuprinde numai informatie pur constatativa despre evenimentele percepute sau traite, ci si evaluarile, interpretarile ei prin prisma unor criterii si etaloane de esenta socio-culturala, stiintifica, filosofica, etica, estetica etc.'.

Este limpede ca, intrucat ancheta judiciara debuteaza, la nivelul fiecarui partener al relatiilor interpersonale, in mod oral, anchetatorului ii este nece­sara si memoria de scurta durata pentru a reusi sa consemneze si in scris relatarile partenerilor relatiei, operatiune care este ulterioara convorbirii.

1.3 Integritatea senzoriala

Integritatea senzoriala are in vedere conditia fiziologica normala a analizatorilor anchetatorului, cunoscut fiind ca "valorile functiei sensibilitatii sunt supuse unor oscilatii ca urmare a fenomenelor de adaptare, depresie, oboseala, involutie, sau a celor de sensibilizare, contrast, invatare evolutie)'. Integritatea senzoriala a anchetatorului constituie fundamental psihofiziologic al corectitudinii si exactitatii redactarii documentelor de ancheta ce constituie suportul material al mijloacelor de proba. De aceea, anchetatorul trebuie sa posede o stare corespunzatoare a sanatatii si sa dispuna de o mare capacitate de efort voluntar. Integritatea senzoriala defineste in ultima analiza personalitatea anchetatorului, permitandu-i aces­tuia un comportament profesional echilibrat pe fondul psihofiziologic ge­neral pozitiv.

1.4. Echilibrul emotional

Echilibrul emotional vizeaza componenta afectiva a psihicului an­chetatorului. Procesele afective iau nastere prin "corelare informationala, din perspectiva sarcinilor de reglare sau a starii echilibrului optim, a cursului evenimentelor externe cu cel al evenimentelor din planul intern al subiectului'.

Complexitatea si durabilitatea contactelor comunicationale specifice activitatilor de ancheta judiciara implica intotdeauna actiunea mai puterni­ca sau mai slaba a unui factor de noutate, declansand mecanismul psihic al afectivitatii ce se poate exterioriza prin manifestari incompatibile cu profesiunea de anchetator cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivi­tatea etc. Asemenea manifestari trebuie contracarate prin autocontrolul pe care si-l impune anchetatorul si exercitiul perseverent al rabdarii, tolerantei, disponibilitatii de a asculta si stapanirii de sine.

Daca anchetatorul nu va reusi sa-si asigure "o suprafata psihica per­fect plana' si, prin manifestarile sale negative, va apare in fata interlocu­torului ca un om impresionabil, nervos, agresiv, framantat de problemele proprii, atunci cadrul general al desfasurarii anchetei va deveni precar, sansele de realizare a scopurilor propuse diminuandu-se.

Echilibrul emotional al anchetatorului este conditionat si de lipsa oricarei prejudecati sau a dusmaniei fata de persoana anchetata. Importante garantii juridice pentru eliminarea prejudecatilor sunt stabilite in art. 267 din Codul penal care, incriminand tortura, mentioneaza in mod expres "pentru orice alt motiv bazat pe o forma de discriminare oricare ar fi ea'. De asemenea, in art. 2 din Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii este stabilita obligatia juridica a acestora "sa respecte si sa protejeze demnitatea umana, sa apere drepturile fundamentale ale ori­carei persoane'. Este, credem, in afara oricarei discutii ca dispozitiile documentului de drept international citate oglindesc preocuparea legislatiei penale moderne pentru inlaturarea prejudecatilor din conduita autoritatilor judiciare raspunzatoare de aplicarea legii.

Importante din perspectiva echilibrului psihologic al anchetatorului sunt si dispozitiile art. 7 si 8 din Codul de conduita in conformitate cu care:

"Art. 7. - Persoanele care raspund de aplicarea legilor nu trebuie sa comita nici un act de acest gen si sa le combata'.

"Art. 8. - Persoanele raspunzatoare de aplicarea legilor trebuie sa respecte legea si prezentul Cod. De asemenea, ele trebuie sa impiedice orice incalcare a legii sau a prezentului Cod si sa li se supuna cu hotarare, cu intreaga lor capacitate'.

1.5. Capacitatea anchetatorului de a juca rolurile protagonistilor din afacerile judiciare

In literatura de specialitate se apreciaza ca anchetatorului ii este necesara si o capacitate actoriceasca pentru a putea, la nevoie, sa simuleze perfect orice stare sau traire, sau sa joace orice personaj pentru a-i intelege mai bine motivele, starile afective si reactiile existente in momentul comi­terii faptei si, in general, intreaga personalitate.

In activitatea de ancheta judiciara nu se justifica, nici legal si nici moral, procedeele artei teatrale si nici scenariile. Anchetatorul nu joaca rol de infractor sau victima, "nu intra in pielea infractorului sau victimei', aceasta fiind numai expresia metaforica a abilitatii anchetatorului, inteligentei si talentului sau profesional de a intui jocul infractorului sau al falsei victime.

Ancheta judiciara prezinta o anumita duritate, fiind presarata cu obs­tacole, cu rasturnari de situatii, cu coincidente stranii care solicita la maximum inteligenta, priceperea si rezistenta psihica a anchetatorului.

Legislatia procesuala asigura un cadru juridic adecvat anchetei, sobru si solemn, procedee suficiente pentru descoperirea adevarului, principii si garantii corespunzatoare pentru asigurarea drepturilor si respectarea demnitatii fiecarui participant la procesul penal, nefiind necesar imprumu­tul procedeelor din arta dramatica. De asemenea, metodele tactice, tehnica criminalistica, ca si cunostintele operationale de psihologie judiciara per­mit identificarea autorilor si adevarul faptelor lor in conditiile impuse de standardele moderne ale procesului penal.

Pentru toate aceste argumente, teza jucarii rolurilor de catre ancheta­tor, dupa procedeele artei dramatice, ni se pare vetusta, in realitate anche­tatorul face mai mult stiinta decat arta. Ca uneori anumite rezolvari sunt spectaculoase, aceasta depinde tot de stiinta anchetatorului.

In realitatea judiciara nemijlocita, cu care se confrunta anchetatorul, actul profesional frecvent utilizat este cel al analizei si judecarii rolurilor pe care diferitele persoane implicate in afacerile judiciare le joaca, in vederea precizarii daca acestea sunt reale sau fictive. Iata cateva exemple in acest sens[3]:

- Seful grupei de paza si garda al unui demnitar, audiat in cazul unui furt de valuta de la resedinta demnitarului, fiind intrebat pe cine suspicioneaza, a furnizat o lista de suspecti, sugerand verificarea minutioasa a acestora pe perioada timpului critic, in acest stadiu al anchetei, a intervenit psihologul care, situandu-se pe ipostaza judecarii rolului pe care si l-a asumat seful garzii demnitarului de a coopera cu anchetatorul, si-a pus problema daca acesta este un rol real, adica si-a propus sa-si judece rolul in perspectiva psihologica. Temeiurile acestui demers sau indiciile de probabilitate spre versiunea opusa celei sustinute de seful garzii au fost furnizate de lipsa oricaror urme la fata locului, dupa o cercetare criminalistica "lege artis'. In consecinta i s-a propus sefului garzii sa urmeze procedura fireasca a investigatiei vizand detectia comportamentului simu­lat, pentru a fi exclus din cercul suspectilor si pentru ca anchetatorul sa se convinga ca sprijinul pe care s-a declarat dispus sa-l ofere anchetei judi­ciare este dezinteresat si de buna credinta. Cel in cauza a acceptat testarea, necunoscand ca aceasta se va face prin biodetectie. Cand insa s-a aflat in laboratorul de testare psihologica, in fata aparatului "Polygraf', despre eficienta caruia era foarte bine informat (din surse straine) a recunoscut fara nici o ezitare ca este autorul furtului valutei pe care trebuia sa o pazeasca.

Cazul a fost solutionat in urma socului psihologic creat de impactul tehnicii de biodetectie asupra unei persoane perfect documentate despre metodologia de testare si rezultatele acesteia, la mai putin de 2 ore de la primul contact cu organele de ancheta ale politiei judiciare ale Inspectoratului de politie al Municipiului Bucuresti. O lovitura de teatru - s-ar putea afirma. La prima vedere da. Procedeul utilizat are insa o fundamentare stiintifica, de psihologie judiciara, indelung exersata si validata de zeci de cazuri.

Un sot reclama disparitia sotiei de la domiciliul conjugal, sustinand si versiunea unei posibile aventuri amoroase, in mod surprinzator, prin utilizarea unor martori mincinosi, directionati subtil spre organele de an­cheta, sotul obtine confirmarea oficiala a fugii sotiei cu un amant. Evident o solutie eronata. Dupa 3 ani de la reclamatie, printr-o actiune de judecare a rolului sotului, ce s-a declansat in urma unei reclamatii a parintilor disparutei, cu sprijinul biodetectiei, se stabileste rolul real al sotului - acela de ucigas al sotiei sale - al carei cadavru l-a ascuns intr-o fantana.

Un afacerist reclama ca a fost talharit de autori necunoscuti, in holul de la intrarea in locuinta sa, prilej cu care i s-a luat o importanta suma de bani. Leziunile constatate prin certificatul medico-legal sunt insa disproportionate si atipice in raport cu descrierea agresiunii din plangerea penala. La o analiza psihologica de finete a continutului reclamatiei trans­pira ipoteza inscenarii. Testul de specialitate, constand in verificarea prin biodetectie a sinceritatii reclamatiei, infirma rolul de victima si il confirma pe cel de excroc, pentru ca, prin reclamarea talhariei, afaceristul a intentionat sa-si insuseasca sumele apartinand asociatilor sai.

Pentru a-si motiva lipsa de acasa, in fata parintilor sai, o tanara reclama ca a fost victima unui viol, savarsit de trei tineri. Fiind testat rolul de victima al tinerei, acesta nu se confirma. Testul asupra tinerilor ii inocenteaza. Asadar "victima' era autoarea unei plangeri penale calomnioase, iar "infractorii' inocenti.

In toate cazurile prezentate, activitatea anchetatorului a fost una ce­rebrala, de analiza psihologica a comportamentului persoanelor aflate in relatia sa profesionala. Aceasta activitate s-a fundamentat pe informatiile obtinute in ancheta, pe logica sau lipsa de logica a faptelor sau a unor imprejurari legate de fapta, pe analiza contradictiilor aparute in ancheta.

Tactica de cercetare in exemplele prezentate se constituie pe indicii de probabilitate ce se grupeaza in algoritmul "ipotezelor pereche', specific in disimularea faptelor penale, algoritm frecvent utilizat in ancheta judi­ciara, indeosebi in cauzele complicate in care este implicata si activitatea laboratorului de psihologie judiciara. Un sinoptic simplu este edificator pentru a invedera ceea ce inseamna o "ipoteza pereche'.

In asemenea situatii cercetarile bazate pe algoritmul "ipotezelor pe­reche' aduc in fata anchetatorului datele (indicii) de disimulare care se polarizeaza in jurul versiunii anchetei si care, in mod firesc, il orienteaza pe anchetator spre actul profesional al judecarii si stabilirii adevaratului rol al protagonistilor cazului judiciar.

In toate situatiile de infractiuni disimulate au aparut perioade de blo­caj a anchetei, lipsa acuta de informatii autentice i-a obligat pe ancheta­tori, pornind de la particularitatile cazului, sa reconstituie variante a unor posibile moduri de actiune, sa incerce sa penetreze necunoscutul. Toate aceste activitati, esentialmente psihologice, nu sunt altceva decat activitati de inferenta operativa, de efort cerebral, de cautari care depasesc, indiscu­tabil, un simplu joc dinamic.

Prin urmare, anchetatorul nu joaca roluri, activitatea sa nu este cea a unui actor, ci esenta activitatii sale consta in a gandi si, asa cum constata Jean Piaget, "a gandi inseamna, in primul rand, a experimenta mental pentru a se putea trece de la problema la ipoteza, de la aceasta la verifi­carea ei'. A gandi logic (a experimenta logic, cum se exprima Piaget), implica posibilitatea unui control constient asupra cursului operatiilor mentale, asupra mecanismului acestor operatiuni. Or, acest control implica in mod necesar, posibilitatea de a ne desprinde de succesiunea faptelor mentale, posibilitatea de a reveni la punctul de plecare, de a reface sau reconstitui unele secvente etc., "intr-un cuvant, capacitatea reversibilitatii'.

Acestea sunt argumentele in baza carora pledam pentru judecarea rolurilor, nu pentru jucarea lor, pornind - asa cum sublinia Piaget - de la -problema (de solutionat) la ipoteza, iar de la aceasta la verificarea ei.

In mod practic, acesta este algoritmul anchetatorului in situatia "ipotezelor pereche': problema de solutionat pusa in actul de sesizare este transpusa in "ipotezele pereche' iar apoi se trece la verificarea acestora, una trebuind sa se confirme iar a doua, evident, sa fie infirmata. Nu de putine ori cazuri judiciare deosebit de grele au fost rezolvate prin utiliza­rea biodetectiei judiciare.

1.6. Buna-credinta

Anchetatorul, magistratul trebuie sa fie profesionisti de buna-credinta. In ce masura buna-credinta isi justifica tratarea intr-un curs de psihologie judiciara vom incerca sa demonstram in consideratiile urmatoare.

Buna-credinta s-a cristalizat ca un concept juridic fundamental in dreptul roman si este specific sistemelor de drept din familia romano-germanica, deci si sistemului de drept roman, in lucrarea, pe care o con­sideram de referinta, in materia bunei-credinte, "Buna-credinta in rapor­turile juridice civile', avand ca autor pe Dimitri Gherasim, este citata si definitia ilustrului om politic, filosof, scriitor si jurist roman Marcus Tullius Cicero, conform careia buna-credinta consta in: "sinceritate in cuvinte (veritas) si fidelitate (constantia) in angajamente' . "Pornind de la aceasta definitie, se poate spune ca faptele generatoare ale bunei-credinte creeaza doua stari de concordanta sau de conformitate: pe de o parte, conformita­tea intre ceea ce omul gandeste si ceea ce el afirma (sinceritate in cuvinte) iar, pe de al ta'parte, conformitatea intre cuvinte si actele sale (fidelitatea in angajamente)'. La randul lor, doctrinele modeme de drept dau diferite definitii bunei-credinte, toate pornind insa de la cunoscuta maxima romana "Honeste vivere, alterum non laudare, suum quique tribunere'.

Avand in vedere ideea fundamentala ce ne preocupa, respectiv buna-credinta a anchetatorului, am preferat, dupa autorul citat, o definitie ana­litica si deci mai didactica, pornind de la convingerea ca o prezentare a laturilor conceptului bunei-credinte in stiinta si practica dreptului (aceasta din urma incluzand si exercitiul psihologiei judiciare) serveste mai eficient deontologia activitatii de anchetator si ideea de justitie.

Asadar, laturile conceptului bunei-credinte pot fi grupate in urmatoa­rea ordine:

a) un grup de trasaturi psihologice determinate, care reprezinta ones­titatea ("honeste vivere') respectiv, loialitate, prudenta, ordine si temperanta. toate acestea avand un continut etic;

b) un grup de elemente intrate in sfera dreptului ca o consecinta a trasaturilor psihologice mentionate si anume: intentia dreapta, diligenta, liceitatea si abtinerea de la producerea prejudiciului.

Cum se caracterizeaza aceste elemente in activitatea anchetatorului si magistratului, vom incerca sa raspundem, pornind de la datele pe care le furnizeaza practica anchetei si a instantelor penale:

intentia dreapta: subordonarea activitatii autoritatilor judiciare obiectivului aflarii adevarului, respectarii legii si ordinii de drept; respin­gerea oricaror ingerinte in actul de justitie; solutionarea cauzelor numai pe probe certe;

- diligenta: circumscrierea eforturilor de solutionare a cauzelor judiciare in limitele admise de procedurile legale; evitarea abuzurilor de orice fel;

- liceitatea: utilizarea in ancheta judiciara numai a procedurilor ad­mise de legislatia procesual penala si procesual civila; respectarea garantiilor procesuale, a prezumtiei de nevinovatie si a dreptului la aparare, precum si a dreptului omului stipulate in actele de drept international, fara nici un fel de discriminare;

abtinerea de la producerea prejudiciilor: observarea posibilelor vicii in activitatea de urmarire penala sau de judecata, sesizarea si inlatu­rarea acestora; receptivitate la cererile apararii fata de posibile prejudicii.

Buna-credinta va trebui sa conduca la solutii temeinice si legale atat in activitatea de urmarire penala cat si in cea a instantelor judiciare.

In antiteza cu buna-credinta, "reaua-credinta' se va fonda intotdeauna pe trasaturi psihologice situate exact la antipodul celor mentionate, adica: "intentie raufacatoare, imprudenta, ilicitate si vatamare, toate ca rezultat al lipsei de onestitate'. 

2. Simpatia si antipatia fata de invinuit.

Nu putem sa nu fim de acord cu constatarea mai veche dupa care simpatia si antipatia influenteaza negativ munca anchetatorului.

Inca de la finele veacului trecut, psihologul francez Théodule Ribot a analizat magistral ambele fenomene. El a aratat ca simpatia este un afect pozitiv, care motric se exprima prin tendinta de apropiere de obiectul simpatiei, deci este o atractie cauzata de motive din cele mai variate, motive insa printre care cele rationale nu ocupa un loc in frunte. La randul ei, antipatia este o stare negativa, repulsiva care se exprima motric prin tendinta de indepartare de obiect, cauzata si ea prea putin de motive si mai mult de motive infrarationale.

Desi elementul rational la aceste stari complexe interumane sta pe cel de-al doilea plan, nici antipatia si nici simpatia nu apar in mod spontan fara vreun motiv, chiar daca motivele nu sunt intotdeauna constientizate. Dupa cum au aratat numeroasele cercetari efectuate in acest domeniu, radacinile simpatiei trebuie cautate in experienta de viata si culturala a fiecaruia dintre noi, ele fiind in mare masura si in functie de prejudecatile care domina in cultura din care individul face parte.

Existenta si aparitia acestor afecte ridica o uriasa bariera in calea obiectivitatii atat de necesare anchetatorului. Lupta impotriva acestor sentimente se impune cu atat mai mult cu cat mai multi infractori (indeosebi cei ce comit infractiunile intelectuale) sunt oameni simpatici care in mod constient exploateaza acest fapt pentru a influenta indirect pe anchetator spre a obtine o indulgenta nemeritata, dejucand vigilenta acestuia.

3. Perseverenta si mobilitatea gandirii anchetatorului

In cele precedente am asemanat munca anchetatorului cu munca cercetatorului stiintific. Comparatia aceasta nu este o simpla figura de stil, ci o expresie a faptului ca in desfasurarea activitatii sale anchetatorul parcurge aceleasi verigi logice pe care le parcurge si omul de stiinta: pornind de la acte si fapte, emite o ipoteza sau mai multe ipoteze pe care le verifica, retinand pe cele plauzibile care apoi devin premise pentru concluziile finale.

Pe intreg parcursul acestei etape o seama de calitati ale personalitatii anchetatorului se evidentiaza cu deosebita pregnanta. In primul rand, perseverenta lui de a verifica cu maximum de rigurozitate toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine rezonabila orice posibilitate de eroare. Numai perseverenta poate sa aiba drept rod aparitia adevarului.

In cautarea adevarului, alaturi de perseverenta este nevoie de o anumita mobilitate a gandirii, de o elasticitate care sa permita anchetatorului, in orice faza s-ar afla, abandonarea unor ipoteze infructuoase si adoptarea alteia.

Perseverenta, deci, se refera la cautarea neobosita a adevarului si nu incapatanare in a-si justifica cu orice pret propriile presupuneri.