Campul penalitatii. Perspectiva durkheimiana asupra pedepsei

Campul penalitatii. Perspectiva durkheimiana asupra pedepsei

"Nu mai masuram de o maniera atit de evidenta si de grosolana nici marimea greselii, nici pe aceea a sanctiunii, dar gindim mereu ca trebuie sa avem o ecuatie intre acesti doi termeni, chiar daca am avea sau nu un avantaj din stabilirea acestei balante. Sanctiunea a ramas deci pentru noi ceea ce era pentru parintii nostri. Este inca un act de razbunare, fiindca este o expiatie. Ceea ce razbunam, ceea ce criminalul ispaseste este ultragiul adus moralei." Emile Durkheim

1.Conformitate si delincventa

Nimic mai banal decat a afirma ca viata in societate presupune respectarea regulilor acesteia. In sine, semnificatia afirmatiei este insa extrem de redusa; realitatea desemnata este vaga, aproape indeterminata. De fapt, a trai in societate inseamna a participa la viata diverselor grupuri din care aceasta este constituita; semnificatia sociala a naturii umane este data de participarea individului la atingerea unor scopuri care, chiar daca uneori par pur individuale, sunt de fapt expresia unor unitati sociale mai largi (angajatul care depaseste constant norma de munca este uneori privit de catre colegi drept un personaj care urmareste sa parvina cu orice pret; in realitate, eforturile sale servesc intereselor grupului sau profesional si, in acelasi timp, familiei sale) . De aceea spunem, de exemplu, ca cersetorii si vegabonzii sunt indivizi care traiesc la marginea societatii; legaturile lor cu societatea sunt reduse la minimum; viata lor este predominant solitara. Apartenenta la diversele grupuri sociale presupune insa nu doar urmarirea unor scopuri comune ci, la fel de important, respectarea regulilor care regleaza viata acestora. Fiecare grup social genereaza intr-un mod aproape natural sisteme normative, al caror scop este acela de a furniza cadrul functionarii si de a mentine stabilitatea grupului. Dincolo de regulile specifice diverselor gupuri sociale, individul se supune unor exigente normative caracteristice intregii societati; fundamentul acestora este insasi societatea. Asa cum orice grup social dispune de un numar de reguli prin care isi asigura existenta, si societatea intreaga este inzestrata cu un corp de reguli generale si obligatorii pentru toti indivizii care ii apartin. Acestea sunt regulile juridice. Ele sunt generale si obligatorii pentru toti indivizii pentru ca se considera ca incalcarea lor pune in pericol fiecare membru al societatii si pe aceasta in intregul ei. Totalitatea incalcarilor acestui tip de norme constituie campul represiunii penale. Aceasta zona este construita prin raportare permanenta la campul normalitatii; in alti termeni, la ceea ce este drept, just, echitabil. Ideea este exprimata de jurisconsultii romani in celebra definitie a dreptului, ca arta a binelui si echitatii. Campul penalitatii este dependent asadar de campul conformitatii; este locul pedepsirii acelora care incalca norme considerate vitale pentru existenta societatii. Criminalul exista ca efect al existentei omului cinstit; existenta unuia este inseparabil legata de existenta celuilalt.

Este asadar larg acceptata ideea ca reactia impotriva celui care incalca normele de drept penal se naste din nevoia de aparare a societatii, in fata pericolului reprezentat de infractor. Ideea este exprimata explicit in codurile de legi. De exemplu in prefata versiunii adnotate a Codului penal Carol al II-lea, ministrul justitiei nota:

Noul cod are la temelie principiul clasic al responsabilitatii morale a infractorului, insa tine seama de necesitatea apararii societatii, bazata pe pericolul ce l-ar reprezenta delincventul pentru aceasta.[]

Cercetarea atenta a textelor va arata ca pedepsele noului cod sunt mai aspre, in special pentru infractiunile a caror frecventa sau generalizare constituie un real pericol pentru dezvoltarea normala a societatii romanesti. Mijloace puternice de represiune si prevenire sunt puse la dispozisia justitiei pentru apararea statului si a institutiunilor fundamentale-intre care se intelege si biserica- in timp de pace si pentru caz de razboi. Aceasta aparare este cu totul in asentimentul opiniei publice hotarite de a pastra si a feri de orice incercare cat de vaga ceea ce s-a realizat prin suferinte si jertfe nemasurate, dar este si in nota unor masuri similare luate de aproape toate statele ce vor liniste, ordine si munca constructiva inlauntrul hotarelor lor.[1]

Comentariile pe marginea textelor din cod sunt sugestive pentru modul in care este perceput cel care incalca normele de drept penal:

Ce intereseaza cand dai o o pedeapsa? In afara bineinteles de gravitatea faptului si a circumstantei intereseaza si persoana infractorului, intreaga lui fiinta morala si atunci, cum sa nu tin in socoteala de purtarea ce a avut dupa ce a comis o infractiune? Ea pune in lumina pe infractor ca pe unul care si in viitor, cu toata sanctiunea care i s-a dat, este gata sa savarseasca noi fapte rele.

Textele redate reflecta o anumita maniera de intelegere si justificare a reactiei in raport cu crima si criminalul; temele dominante ale acestei perspective sunt nevoia de aparare sociala, pericolul pentru desfasurarea vietii sociale, asigurarea stabilitatii si ordinii, profilul antisocial al infractorului si riscul ca acesta sa repete fapta. Reflectia teoretica impartaseste aceeasi perspectiva; unul dintre cei mai importanti teoreticieni ai epocii nota:

Dreptul penal pune, prin excelenta, in opozitie cu interesul general reprezentat prin stat, si face astfel sa apara in relief caracterul sau de ramura a dreptului public.

Dreptul penal infatiseaza tocmai un exemplu tipic de asemenea relatie, in care actul unui particular il pune in atingere juridica cu interesul general reprezentat de stat. Cand o fapta rea, fie si comisa in contra unui particular, are asa o mare insemnatate, incat ameninta in special ordinea publica, statul se simte obligat a interveni spre a se apara. In afara de sanctiunile de drept privat.intervine astfel si o sanctiune speciala cu caracter represiv, cu un caracter de suferinta a vinovatului, care se numeste sanctiune penala. [.]

Constatam astfel, in concluzie, ca dreptul penal constituie o parte caracteristica a dreptului public, punind in opozitie statul , ca reprezentant al ordinii publice, cu particularii vinovati de tulburarea ei si aplicandu-le o sanctiune cu totul speciala, sanctiunea penala, intemeiata pe ideea de libertate morala.

Cateva decenii mai tarziu, intr-un regim politic diferit, noul cod penal nu reflecta o schimbare esentiala a perspectivei:

Art.1 Legea penala apara, impotriva infractiunilor, Romania, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept.

Art.17 Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.

Art.18 Fapta care prezinta pericol social in intelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile aratate in art.1 si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.

Si de aceasta data perspectiva teoretica din campul stiintei juridice este structurata in jurul acelorasi teme:

Pedeapsa fiind principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, care este apararea impotriva infractiunilor a valorilor esentiale ale societatii, scopul sau coincide in mod firesc cu scopul legii si al politicii penale. Aceasta aparare nu se poate realiza alfel decat facand sa nu se mai savarseasca in viitor fapte socialmente periculoase, adica prevenind sau preantampinand savarsirea de noi infractiuni. Scopul pedepsei decurge deci din necesitatea vitala a apararii sociale impotriva infractiunilor. [5]

Selectia textelor de mai inainte nu este intamplatoare; ele ilustreaza modul de intelegere a raportului dintre crima, criminal si societate (nedefinita in mod explicit, normalitatea este presupusa, prin trimiterea la cele mai importante valori ale societatii), nevoia de aparare sociala si functiiile pedepsei.

Ceea ce este demn de remarcat este faptul ca deceniile scurse intre cele doua discursuri produc modificari esentiale de perspectiva; fiecare afirmatie dintr-un discurs poate fi inserata in celalalt, fara nici o dificultate de acomodare. Pare ca spiritul diferit al epocilor nu marcheaza catusi de putin nici sfera propriu-zis normativa si nici discursurile asupra acesteia. Cum aceasta situatie nu poate fi rezultatul intamplarii, este firesc sa ne intrebam care este ii este cauza.

2.Pedeapsa in viziunea lui Durkheim

Perspectiva lui Durkheim asupra crimei constituie una dintre conceptiile teoretice care au influentat in mod decisiv arhitectonica discursului sociologic despre crima si criminalitate. In centrul acestei perspective se afla ideea de "constiinta colectiva". Constiinta colectiva este definita de catre Durkheim in urmatoarea maniera: "Ansamblul credintelor si sentimentelor comune majoritatii membrilor unei aceleiasi societati formeaza un sistem determinat, care are viata sa proprie; putem sa-l numim constiinta colectiva sau comuna."[6] Forta si intinderea constiintei colective variaza in functie de tipul de solidaritate dominant. In societatile fundamentate pe solidaritatea mecanica constiinta colectiva acopera cea mai mare parte a constiintelor individuale; sentimentele impartasite in comun de catre membrii colectivitatii au o forta extrema, care se manifesta in atitudinea fata de crima si criminal. In schimb, in societatile al caror principiu constitutiv este solidaritatea organica, sfera de existenta acoperita de constiinta colectiva este mai redusa; reactiile colective fata de incalcarea regulilor sunt mai slabe, marja interpretarilor individuale a imperativelor colective fiind mai larga. In alti termeni, legaturilor de solidaritate mecanica le corespunde dreptul represiv, in vreme ce dreptul restitutiv corespunde legaturilor de solidaritate organica. Fiecare tip de drept dispune de un anumit tip de sanctiune: dreptului represiv ii sunt caracteristice sanctiunile represive iar dreptului restitutiv sanctiunile restitutive.

Sanctiunile sunt de doua feluri. Unele constau in mod esential intr-o durere sau, cel putin, o "scadere" aplicata agentului; ele au ca obiect a-l atinge pe acesta in destinul sau in onoarea sa, in viata sau in libertatea sa, a-l priva de ceva de care se bucura. Sa le numi represive; este cazul dreptului penal. [.] Cat despre celalalt tip, el nu implica o suferinta a agentului, ci consta numai intr-o restabilire sub forma normala a raporturilor tulburate, fie ca actul incriminat este adus cu forta la tipul de la care a deviat, fie ca este anulat, adica privat de orice valoare sociala.Trebuie deci sa repartizam regulile juridice in doua mari specii, dupa cum contin sanctiuni represive organizate sau numai sanctiuni restitutive. Prima specie cuprinde intreg dreptul penal; cea de a doua, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul de procedura, dreptul administrativ si constitutional, abstractie facand de regulile penale care pot fi atasate acestora din urma. [8]

Crima reprezinta o ruptura a texturii solidaritatii sociale, a acelor credinte si sentimente comune majoritatii membrilor unei societati. Mai exact a acelor sentimente care au ca proprietati distinctive o anumita intensitate medie si un anumit grad de precizie. Legatura dintre cele doua elemente, crima si sentimentele pe care le afecteaza, este esentiala; ea determina caracteristica variabilitatii actelor considerate drept criminale si imprima notiunii de crima marca unei anumite relativitati. "Daca sentimentele corespunzatoare sunt abolite, actul cel mai funest pentru societate va putea fi nu numai tolerat, ci onorat si propus ca exemplu.[9]

Sentimentele colective carora le corespunde crima trebuie deci sa se singularizeze de celelalte printr-o proprietate distinctiva: trebuie sa aiba o anumita intensitate medie. Ele nu numai ca sunt gravate in toate constiintele, dar sunt puternic intiparite acolo. Nu sunt deloc veleitati ezitante si superficiale, ci emotii si tendinte puternic inradacinate in noi. Proba acestui lucru este extrema lentoare cu care dreptul penal evolueaza. Nu numai ca el se modifica mai greu decat moravurile, dar este partea dreptului pozitiv cea mai refractara la schimbare. Sa observam, de exemplu, ce a facut legislatorul de la inceputul secolului in diferitele sfere ale vietii juridice; inovatiile in materie de drept penal sunt extrem de rare, in timp ce, dimpotriva, o multime de dispozitii noi au fost introduse in dreptul civil, dreptul comercial, dreptul administrativ si constitutional.[] Aceasta rigiditate a dreptului penal marturiseste forta de rezistenta a sentimentelor colective carora le corespunde. [10]

Nu este suficient deci ca sentimentele sa fie puternice, trebuie sa fie si precise. Intr-adevar, fiecare dintre ele tine de o practica foarte clara. Aceasta practica poate fi simpla sau complexa, pozitiva sau negativa, adica poate consta intr-o actiune sau intr-o abtinere, dar e mereu determinata. Este vorba de a face sau de a nu face ceva sau altceva, de a nu ucide sau a nu rani, de a pronunta cutare formula, de a indeplini cutare rit. [11]

Asadar, ce este crima? Poate fi definita crima prin calitatile intrinseci ale actelor pe care le consideram ca atare? Ar fi gresit, spune Durkheim, pentru simplul motiv ca numarul de acte care au fost considerate intodeauna si pretutindeni drept crime este redus (toate crimele au un caracter constant, care " nu este o proprietate intrinseca a actelor impuse sau prohibite prin reguli penale, data fiind diversitatea lor[12]) . Nici antagonismul dintre "marile interese sociale" si anumite comportamente nu dezvaluie adevarata natura a crimei, pentru motivul ca exista un numar insemnat de acte care in ele insele nu sunt daunatoare, fara ca asta sa impiedice societatea sa le considere drept crime. Dupa Durkheim, esential in intelegerea crimei este opozitia dintre aceasta si societate.

Un act este criminal cand ofenseaza starile puternice si definite ale constiintei colective.[] Aceasta opozitie deci este cea care naste crima, nu deriva din ea. Cu alte cuvinte, nu trebuie spus ca un act ofenseaza constiinta comuna pentru ca este criminal, ci ca este criminal pentru ca ofenseaza constiinta comuna. Nu respingem un act pentru ca este o crima, ci este o crima pentru ca il respingem.[13]

Caracteristica esentiala a crimei rezida asadar in faptul ca actele considerate astfel determina din partea societatii o anumita reactie, denumita pedeapsa. Definirea crimei prin extragerea caracterului comun al actelor care compun varietatea comportamentului criminal reprezinta ilustrarea principiilor sale metodologice fundamentale.

A nu lua niciodata ca obiect de cercetare decat un grup de denomene definite mai inainte prin anumite caractere exterioare care le sunt comune si a cuprinde in aceeasi cercetare pe toate cele care raspund la aceasta definitie. De pilda, constatam existenta unui numaar oarecare de acte care prezinta toate acest caracter exterior ca, odata savirsite, determina din partea societatii acea reactiune particulara care se numeste pedeapsa. Facem din ele un grup sui-generis, caruia ii impunem o rubrica comuna; dam denumirea de crima oricarui act pedepsit

Esenta crimei rezida asadar in doua elemente fundamentale: lezarea constiintei colective si reactia sociala determinata de ruptura produsa prin actul criminal, concretizata in forma pedepsei.

Modul in care Durkheim defineste pedeapsa deriva logic din conceptia acestuia despre crima. Orice act criminal afecteaza nu doar victima propriu-zisa (viata sau integritatea sa fizica, dreptul de proprietate etc); mai important, crima lezeaza insasi societatea, prin faptul ca se impotriveste sentimentelor colective care, desi exista prin intermediul indivizilor, au ca fundament o realitate superioara acestora. Asadar, putem spune ca suferinta victimei nu este decat una dintre consecintele crimei, forma exterioara si imediat perceptibila a consecintelor acesteia. Oricat ar putea parea de ingrozitor, ne putem intreba, impreuna cu Durkheim: "Ce inseamna un om mai putin intr-o societate? Ce reprezinta o celula mai putin in organism? Sa zicem ca securitatea generala ar fi amenintata pentru viitor daca actul ar ramane nepedepsit; dar sa comparam importanta acestui pericol, cit ar fi el de real, cu cea a pedepsei; disproportia este frapanta."[15] Principala "victima" a criminalului este societatea insasi; crima afecteaza textura sa cea mai intima, reteaua de sentimente colective care-i determina existenta, legaturile de solidaritate cele mai profunde. Crima ameninta existenta societatii.

Ceea ce face indubitabil caracterul social al pedepsei este ca, o data pronuntata, ea nu mai poate fi ridicata decat de guvernamant in numele societatii. Daca pedeapsa ar fi o satisfactie acordata particularilor, acestia ar putea oricand sa treaca la gratiere; nu poate fi conceput un privilegiu recunoscut la care beneficiarul sa renunte. Singura societatea dispune de puterea reprimarii, pentru ca ea este lovita atunci cand indivizii sunt loviti, iar ceea ce reprima cu ajutorul pedepsei este atentatul indreptat impotriva ei. [16]

Consecintele crimei explica trasaturile reactiei sociale care este pedeapsa. In mod firesc, aceasta este modelata de trasaturile societatii; nici n-ar putea fi altfel, de vreme ce consecintele crimei sunt conditionate de tipul de societate in care aceasta se produce. Dincolo de diferente, pedeapsa are un numar de trasaturi care raman aproape neschimbate; constanta lor este expresia faptului ca, indiferent de formele particulare pe care le prezinta, societatile umane au un fundament comun.

Ce este asadar pedeapsa? Dupa Durkheim ea este in primul rand o reactie pasionala care urmareste razbunarea; formele sale exterioare arata ca ceea ce se urmareste prin pedeapsa este provocarea suferintei.[17] Legea talionului este expresia tip a modului de a atinge acest scop (Legea talionului nu este altceva decat "repetarea delictului": ceea ce criminalul a facut este reprodus acum de catre societate. Puterea de care dispune ii permite insa acesteia sa realizeze o substituire a rolurilor; "victima" este acum criminalul. Societatea este acoperita de o "haina morala" care o face intangibila; desi actul este identic, el isi schimba natura, in functie de calitatea autorului). Fiind expresia pasiunii, pedeapsa tinde sa imbrace forme maxime, atat ca intensitate cat si ca orizont. In formele sale initiale, ea avea doua trasaturi esentiale: razbunarea si suferinta; mai exact, producand suferinta se implinea razbunarea. Discursul durkheimian lasa insa sa se intrevada si o alta dimensiune: suferinta nu era doar mijloc ci un fapt solidar cu scopul (suferinta ofera prin ea insasi satisfactie) . Fapt explicit in societatile cu diferentiere interna redusa, el persista, in forme atenuate, in societatile moderne. Moralitatea societatii noastre justifica pedeapsa cu alte argumente: nevoia de aparare ia locul dorintei de razbunare; furia este inlocuita de spiritul de prevedere; suferinta a parasit corpul pedepsei. In realitate, dupa Durkheim, aceste mutatii compun un model care exprima mai degraba cum ar trebui sa fie pedeapsa decat cum este aceasta in realitate. De fapt, "intre pedeapsa de astazi si cea de altadata nu exista o prapastie [.] Structura interna a fenomenelor ramane aceeasi, fie ca sunt constiente sau nu. Putem sa ne asteptam, prin urmare, ca elementele esentiale ale pedepsei sa fie aceleasi ca altadata."

Ca natura pedepsei a ramas aproape aceeasi este demonstrat de faptul ca unul dintre principiile fundamentale care guverneaza actiunea tribunalului este acela al proportionalitatii pedepsei. Acest principiu il obliga pe judecator sa pronunte o sentinta pe baza unor informatii si criterii prevazute prin lege; dintre acestea, cel mai important este gravitatea faptei (in enumerarile din codurile penale si din legile care reglementeaza executarea pedepselor, intotdeauna primul element se refera la gravitatea faptei, gradul de pericol etc; fapta si autorul sunt solidare iar atitudinea magistratului este fundamentata pe aceasta solidaritate). Aceasta preocupare de a proportiona pedeapsa cu gravitatea crimei este considerata de catre Durkheim o dovada a faptului ca pedeapsa este considerata ispasire; cu alte cuvinte, suferinta condamnatului este modelata urmarind suferinta produsa.

[.] chiar cand e dovedit ca un vinovat este definitiv irecuperabil, ne simtim obligati sa nu-i aplicam o pedeapsa excesiva. Este proba ca am ramas fideli principiului talionului, chiar daca-l intelegem intr-un sens mai elevat decat altadata. Nu mai masuram de o maniera atit de evidenta si de grosolana nici marimea greselii, nici pe aceea a sanctiunii, dar gindim mereu ca trebuie sa avem o ecuatie intre acesti doi termeni, chiar daca am avea sau nu un avantaj din stabilirea acestei balante. Sanctiunea a ramas deci pentru noi ceea ce era pentru parintii nostri. Este inca un act de razbunare, fiindca este o expiatie. Ceea ce razbunam, ceea ce criminalul ispaseste este ultragiul adus moralei.

Asadar natura pedepsei nu sufera modificari esentiale; justificarile teoretice si morale au devenit mult mai elaborate, aparatele sociale insarcinate sa stabileasca si sa aplice pedeapsa mai complexe si profesionalizate, formele pepdepsei au suferit modificari; toate acestea nu ating insa fundamentele acesteia.

Astfel, natura pedepsei nu s-a schimbat esential. Tot ce putem spune este ca nevoia de razbunare e mai bune dirijata astazi ca altadata. Spiritul de prevedere care s-a trezit nu mai lasa spatiu liber actiunii oarbe a pasiunii; el o conduce intre anumite limite, se opune violentelor absurde, ravagiilor nemotivate. Mult mai clarificata, pasiunea se raspandeste mai putin la intamplare, n-o mai vedem intorcandu-se impotriva celor nevinovati, chiar cand actioneaza pentru a se satisface. Ea ramane cu toate acestea sufletul penalitatii.Putem deci sa spunem ca pedeapsa consta intr-o reactie pasionala de intensitate graduala.[20]

In conceptia lui Durkheim faptul ca societatea pedepseste criminalul nu este fundamentat pe existenta unei "delegari" primite din partea particularului, victima a crimei; dimpotriva, este expresia ca societatea intraga este victima crimei, suferinta unuia sau altuia dintre particularii vatamati nefiind altceva decat forma sau faptul exterior al unei suferinte mai profune, cea a corpului social. Faptul ca anumite crime, cum sunt cele impotriva autoritatii, sunt pedepsite mai aspru nu constituie nicidecum un argument ca societatea ca atare ar fi lezata doar in aceste cazuri; dimpotriva, am spune ca uneori isi ia doar masuri suplimentare de a asigura anumite zone fundamentale ale existentei sale (in trecut delictele contra religiei, astazi, indeosebi impotriva autoritatii); asadar, dupa Durkheim, orice crima afecteaza societatea.[21] Trecerea de la razbunarea personala la pedeapsa publica " nu este decat o suita continua de uzurpari ale individului de catre societate sau, mai degraba, de catre grupurile elementare pe care aceasta le continea, iar rezultatul acestor uzurpari este de a pune, din ce in ce mai mult, in locul drepturilor particularilor pe cel al societaii."

Care sunt caracteristicile care disting represiunea penala de simpla razbunare? Prima asemenea caracteristica este caracterul ei organizat, care consta nu in faptul ca pedepsele sunt determinate (ca aceasta nu este constitutiva pedepsei este demonstrat de faptul ca in multe sisteme sociale anumite fapte au caracter penal dar pedeapsa nu este formulata, cum este cazul interdictiilor din Biblie) ci la faptul existentei unui agent social care stabileste si aplica pedeapsa.

" Singura organizare care se intalneste peste tot unde exista pedeapsa propriu-zisa se reduce deci la stabilirea unui tribunal." "Oricum ar fi compus, fie ca el cuprinde intregul popor sau numai o elita, fie ca urmeaza sau nu o procedura stabilita-atat in organizarea anchetei cat si in aplicarea pedpsei-, prin aceea ca infractiunea, in loc de a fi judecata de fiecare, este supusa unui corp constituit si prin aceea ca reactia colectiva are ca intermediar un organ definit, aceasta inceteaza de a fi difuza: ea este organizata."

La capatul acestei demonstratii Durkheim da definitia pedepsei: "Pedeapsa consta deci in mod esential intr-o reactie pasionala, de intensitate graduala, pe care societatea o exercita, prin intermediul unui corp constituit, asupra acelora dintre membrii sai care au violat anumite reguli de conduita"

Rationamentul lui Durkheim ajunge la concluzia ca ceea ce este fundamental in faptul de a pedepsi nu este satisfactia personala (satisfactia personala nu este altceva decat o simpla iluzie) ci un element mult mai important, si anume acela ca prin pedeapsa reafirmam puterea sentimentelor colective si astfel refacem constiinta colectiva, ranita prin crima.

In ceea ce priveste caracterul social al acestei reactiuni, el deriva din natura sociala a sentimentelor ofensate. Datorita originii lor colective, universalitatii lor, permanentei lor in timp, intensitatii intrinseci, aceste sentimente au o forta exceptionala si se separa radical de restul constiintei noastre, ale carei stari sunt mai slabe. Astfel de sentimente colective ne domina, au, pentru a spune astfel, ceva supraomenesc si, in acelasi timp, ne leaga de obiecte aflate in afara vietii noastre temporale. Ele ne apar deci ca un ecou in noi al unei forte ce ne este straina si care, in plus, este superioara propriei noastre forte. Suntem astfel obligati sa le protejam dincolo de noi, legind de un obiect exterior cele ce tin de ele.[.] Acest miraj este atat de inevitabil incat, sub o forma sau alta, el se va produce atata timp cat va exista un sistem represiv. Caci, pentru a fi altfel, ar fi fost necesar ca in noi sa nu fie decat sentimente colective de o intensitate mediocra, iar in acest caz n-ar mai fi existat pedeapsa.[.] Cum aceste sentimente sunt colective, nu pe noi ne reprezinta, ci societatea. Deci, razbunandu-le, nu pe noi, ci pe ea o razbunam si, pe de alta parte, ea e ceva superior individului."

Natura pedepsei este determinata, asadar, de natura crimei; caracteristicile reactiei sociale care este pedeapsa sunt determinate de "criza" produsa in societate de actul crimei. Acest fapt explica diversitatea pedepsei, gradele diferite ale intensitatii sale; ispasirea, ca element integrant al pedepsei, este ceruta de catre societate in functie de intensitatea sentimentelor colective afectate de catre criminal si a gravitatii ofensei. Cum nu toate sentimentele colective sunt la fel de "vii" (sensul este acela de intensitate), este firesc ca pedeapsele sa fie diferite. "Deoarece gravitatea actului criminal variaza in functie de aceiasi factori, proportionalitatea pe care o observam peste tot intre crima si pedeapsa se stabileste deci cu o spontaneitate mecanica.Ceea ce determina gradarea crimelor este de asemenea ceea ce o determina si pe aceea a pedepselor; cele doua scari nu pot, in consecinta, sa nu corespunda, iar aceasta corespondenta, fiind necesara, este in acelasi timp si utila."

De unde vine necesitatea de a pedepsi crima? Am fi ispititi sa recurgem la cea mai simpla formula de raspuns: din moment ce crima produce victimei o suferinta, este absolut firesc ca acesta sa fie pedepsit. Societatea este obligata sa reactioneze, atat pentru a pedepsi pe criminal cat si pentru a arata tuturor ca asemenea fapte vor fi intotdeauna condamnate. Explicatia propusa de catre Durkheim are insa o alta dimensiune, mult mai subtila. Reactia fata de crima este o conditie a fiintarii corpului social; pedeapsa este mijlocul prin care sunt reafirmate sentimentele colective lezate de catre criminal. Cum conditia existentei crimei este ca sentimentele comune nu sunt universal respectate, nu este mai putin adevarat ca existenta societatii nu este posibila decat daca constiintele individuale se reunesc in a afirma credinta in aceste sentimente comune.

Daca deci, cind se produce crima,constiintele ce sunt atinse nu se unesc pentru a-si marturisi unele altora faptul ca raman in continuare in comuniune, ca acel caz particular este o anomalie, ele nu vor putea sa reziste mult timp fara a fi tulburate. Trebuie ca ele sa se intareasca, asigurandu-se reciproc ca sunt mereu la unison; singura modalitate in sensul acesta este de a reactiona in comun. Intr-un cuvant, deoarece constiinta comuna este atinsa, trebuie ca ea sa fie cea care rezista si, in consecinta, ca rezistenta sa fie colectiva."

Argumentatia durkheimiana conduce la o concluzie care contravine in mod fundamental cu modul noastru obisnuit de a privi crima si criminalul. Orice crima ne produce oroare; este firesc sa fie asa, pentru ca ne simtim noi insine amenintati; de unde satisfactia generata de suferinta criminalului, satisfactie pe care, chiar daca morala moderna ne obliga s-o refuzam ca scop al pedepsei, ne produce o placere proportionala cu spaima produsa. Crima declanseaza insa si un mecanism a carui finalitate este intarirea solidaritatii colective. Nu doar ca valorile afectate de crima sunt reafirmate dar reactia impotriva crimei este in primul rand spatiul reafirmarii si intaririi solidaritatii colective.

*

**

In fiecare individ exista, spune Durkheim, doua constiinte:"[.]una nu contine decat stari care sunt personale fiecaruia dintre noi si care ne caracterizeaza, pe cand starile pe care le contine cealalta sunt comune intregii societati. Prima nu reprezinta si nu constituie decat personalitatea noastra individuala; cea de a doua reprezinta tipul colectiv si, prin urmare, societatea, fara de care aceasta nu ar exista.[] Or, chiar daca sunt distincte, aceste doua constiinte sunt legate una de cealalta, fiindca ele formeaza un tot, avand amandoua acelasi substrat organic. Ele sunt deci solidare. De aici rezulta o solidaritate sui generis care, nascuta din asemanari, leaga in mod direct individul de societate"[29]

Acest tip de solidaritate, in care asemanarile dintre indivizi sunt dominante, este exprimat prin dreptul penal. Faptul ca regulile penale protejeaza asadar societatea nu constituie o simpla abstractie; substanta prima a societatii, sentimentele colective, sunt parte a fiecarei constiinte individuale. Ceea ce este particular fiecarui individ nu ignora, ci presupune ceea ce este caracteristic tuturor. Dreptul penal protejeaza tocmai aceasta parte a societatii, prezenta in fiecare dintre noi; spre deosebire, regulile dreptului civil reglementeaza manifestarile a ceea ce este particular in constiintele indivizilor. De aceea dreptul penal refuza negocierea si contractul, care sunt fundamentul dreptului civil; protejand sentimente care, desi exista prin intermediul indivizilor particulari, au ca fundament o realitate care-l transcende pe acesta, regulile penale protejeaza in primul rand societatea.

Tocmai aceasta solidaritate este exprimata de dreptul represiv, cel putin in ce are el mai important. Actele pe care el le interzice si le califica drept crime sunt de doua feluri: fie ca manifesta direct o dizarmonie foarte violenta intre agentul care le indeplineste si tipul colectiv, fie ofenseaza organul constiintei comune. Atat intr-un caz, cat si in celalalt, forta care este lovita de crima este aceeasi, ea este un produs al celor mai importante similitudini sociale si are ca efect mentinerea coeziunii sociale care rezulta din aceste similitudini. Tocmai aceasta este forta care este protejata de dreptul penal impotriva oricarei slabiri, cerand de la noi un minimum de asemanare, fara de care individul ar fi un pericol pentru unitatea corpului social, si, impunandu-ne in acelasi timp respectarea simbolului care exprima, rezuma si garanteaza aceste asemanari."

*

**

Regulile dreptului penal corespund asadar sentimentelor colective; dar nu oricaror sentimente colective, ci celor care sunt "vii si puternice". Diversitatea sistemelor penale se explica prin circumstantele diferite in care s-au format tipurile colective; este asadar firesc ca un anumit act sa fie pedepsit intr-o societate si tolerat intr-o alta. Acelasi mecanism regleaza evoulutia sistemelor penale; pe masura ce un anumit sentiment colectiv slabeste, acest fapt se reflecta in puterea regulii care il protejeaza. Evident ca, in mod normal, regula nu este inlaturata dintr-o data; cum slabirea unui anumit sentiment are loc treptat, acelasi lucru se va intampla si cu regula corespunzatoare (din acest motiv observam persistenta unor reguli care, desi exista formal in codurile penale, nu sunt aplicate; in prima instanta, am fi inclinati sa punem acest fapt pe toleranta societatii sau a autoritatilor; ramane insa de explicat aceasta toleranta; ea este reflexia scaderii intensitatii sentimentului colectiv protejat prin regula).

Aceasta nu inseamna ca ar trebui conservata o regula penala doar pentru ca, la un moment dat, ea a corespuns unui sentiment colectiv. Ea nu are motiv de a exista decat daca acesta din urma este inca viu si energic. Daca a disparut sau e slabit, nimic nu e mai rau sau mai inutil decat a o mentine cu forta, artificial. Se poate chiar intampla sa fie necesar a combate o practica ce a fost candva comuna, dar care nu mai este si se opune stabilirii unor noi practici, necesare.[31]

Modul in care Durkheim explica pedeapsa deriva din mecanismul prin care se produce crima; cum crima este actul care ofenseaza stari puternice ale constiintei colective, acest fapt va marca reactia societatii. Dupa Durkheim, principalul scop al pedepsei este repararea raului produs de crima, mai exact refacerea solidaritatii sociale afectata de actul criminal, a acelor sentimente vii si puternice care leaga indivizii unii de altii. Suntem obisnuiti sa afirmam ca pedeapsa este destinata indreptarii criminalului si descurajarii celor care i-ar putea urma exemplul. Dupa Durkheim, acestea nu sunt decat scopuri secundare, de fapt mai mult efecte ale functiei principale a pedepsei.

La fel este si cu pedeapsa. Chiar daca procedeaza la o reactie mecanica, cu miscari pasionale si in mare parte irationale, ea joaca un rol cu totul necesar. Numai ca acest rol nu este acolo unde il vedem noi de obieci. Ea nu serveste sau serveste prea putin la corectarea vinovatului sau la intimidarea celor care l-ar putea eventual imita; din acest punct de vdere, eficacitatea sa este de-a dreptul indoielnica sau, in tot cazul, mediocra. Adevarata sa functie este aceea de a mentine intacta coeziunea sociala, mentinand intreaga vitalitatea conttiintei comune.[32]

Functia esentiala a pedepsei este asadar aceea de refacere a constiintei colective; pentru a indeplini aceasta functie, este firesc ca ea sa produca o anumita suferinta, cu alte cuvinte criminalul trebuie sa sufere proportional cu crima sa. Din acest punct de vedere, pedeapsa pare sa actioneze indeosebi asupra oamenilor onesti, pentru ca prin pedeapsa are loc reafirmarea sentimentelor colective care constituie unul dintre pricipalii lianti ai solidaritatii sociale. Functia de aparare sociala (dimensiunea preventiva a pedepsei) nu este, dupa Durkheim, decat o "contralovitura particulara":

Este cert, intr-adevar, ca ea are functia de a proteja societatea, dar asta pentru ca e o ispasire, iar, pe de alta parte, daca trebuie sa fie expiatoare, nu este in baza nu stiu carei virtuti mistice care ar face ca durerea sa compenseze greseala, ci pentru ca ea nu-si poate produce efectul social decat cu aceasta conditie.[33]

Spunand ca pedeapsa, asa cum este, este indreptatita a exista, nu intelegem ca ea ar fi perfecta si n-ar putea fi ameliorata. Este foarte clar, dimpotriva, ca, fiind produsa de cauze in mare parte cu totul mecanice, ea nu poate fi decat cu aproximatie ajustata rolului sau. Nu se pune decat problema unei justificari in mare a ei.[34]

Fara a-si schimba in mod esential natura, pedeapsa parcurge un traseu istoric complex, de la la legea talionului la reglementarile moderne, in care importanta pedepselor alternative la privarea de libertate este din ce in ce mai important.