Dispozitii legislative actuale

Dispozitii legislative actuale

Codul penal in vigoare este in mare parte acelasi Cod penal adoptat la 1 ianuarie 1969 suportand, insa, unele modificari aduse prin legi si decrete, modificari ce se impuneau ca urmare a schimbarilor si situatiilor tranzitorii pe care le traverseaza societatea romaneasca in prezent.

Imediat dupa evenimentele din decembrie 1989, Romania a actionat in sensul apropierii legislatiei noastre penale de legislatiile penale moderne ale altor state ale lumii. Astfel, nici materia minoritatii nu a fost ocolita, iar statul roman a ratificat Conventia cu privire la drepturile copilului[1] prin Legea 18/28 septembrie 1990 .

Legislatia penala romana de dupa 1989 cunoaste suficiente modificari in materia minoritatii, printre acestea putand fi mentionate: L. 104/1992 care abroga D. 218/1977 si L. 59/1968, Ordonanta de urgenta nr. 26/1997 care abroga L. 3/1970, dar mai ales L. 140/1996[3], lege care aduce implicit modificari si completari si Titlului V, din prezentul cod, intitulat "Minoritatea", precum si O.G. 92/2000 .

Faptul ca articolele 99 - 102, 104, 105 - 110 inclusiv din vechiul Cod penal s-au pastrat si in prezent, subliniaza inca o data puterea de analiza si clarviziunea legiuitorilor acelei perioade. De asemenea, faptul ca anumite principii de politica penala moderna, intalnite in toate legislatiile contemporane, se gaseau si in vechiul Cod penal (1969), acesta reuseste sa se detaseze, de ideologia sub influenta caruia a fost elaborat in mare masura. O dovada in acest sens sta Codul penal actual care, cu unele modificari ce i s-au adus pe parcurs, este inca in vigoare.

Astfel, minoritatea nu mai este considerata o circumstanta personala, ci o stare tranzitorie, de devenire a faptuitorului cu o problematica specifica[5].

Specificul fenomenului infractional in randul minorilor ridica probleme deosebite de prevenire si combatere, caci in cauzalitatea acestuia interactioneaza o multitudine de factori ca lipsa de experienta de viata sociala a minorului cu consecinta neintelegerii depline a semnificatiei sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale ca si a sanctiunilor care li s-ar aplica, deficiente in procesul educativ ce s-a desfasurat in familie, scoala, influenta negativa exercitata de unii majori care ii atrag pe minori pe calea infractionala si enumerarea ar putea continua[6].

Referindu-se, deci, la modalitatea de sanctionare a minorilor, legiuitorul trebuie sa tina seama de particularitatile psiho-fizice ale celor asupra carora se aplica, sa asigure educarea si reeducarea lor. A rezultat, asadar, un sistem sanctionator special, care se aplica alaturi de sistemul sanctionator comun aplicabil adultilor si care este alcatuit din masuri educative si pedepse.

In art. 101 C. pen. sunt prevazute 4 masuri educative:

a)   mustrarea;

b)   libertatea supravegheata;

c)   internarea intr-un centru de reeducare;

d)   internarea intr-un centru medical-educativ.

Masurile educative sunt prevazute in ordinea gravitatii lor, de la o simpla dojana la internarea intr-o institutie specializata, internare ce presupune privarea de libertate a minorului infractor. Ultima masura educativa are un caracter special si complex, ea fiind nu doar o masura educativa privativa de libertate, dar si o masura de tratament medical.

Desi prin Decretul-lege nr. 6/1990 a fost abolita pedeapsa cu moartea, prevazuta ca masura exceptionala si inlocuita cu pedeapsa detentiunii pe viata, iar prin L. 140/1996 aceasta din urma a fost introdusa printre felurile pedepselor principale, alaturi de inchisoare sau amenda (art. 53, pct. 1, lit. a C. pen.), totusi ea nu poate fi aplicata minorilor, aliniatul 2 al art. 109 C. pen. modificat prevazand expres ca atunci "cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata, se aplica minorului inchisoare de la 5 la 20 ani"[7].

Principiul dupa care se alege categoria si felul sanctiunii aplicabile minorului infractor este acela al "prioritatii masurilor educative fata de pedeapsa, iar in cadrul masurilor educative, al prioritatii masurii educative neprivative de libertate fata de masura educativa privativa de libertate"[8].

La alegerea categoriei de sanctiuni aplicabile, instanta foloseste si criteriile generale de individualizare prevazute in art. 72 C. pen., in masura in care nu sunt incluse in criteriile speciale. Legea prevede, insa, ca instanta trebuie sa recurga la pedepse numai daca apreciaza ca o masura educativa nu este suficienta pentru indreptarea minorului. Se subliniaza, astfel, caracterul exceptional pe care trebuie sa-1 aiba aplicarea pedepsei fata de minorul infractor (art. 100 alin. 2 C. pen.), deoarece recurgerea la pedeapsa inchisorii, fara suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face ca un tanar sa lunece definitiv pe panta criminalitatii.

Ultima etapa a procesului de individualizare presupune ca instanta sa se foloseasca in continuare de criteriile speciale de individualizare a pedepsei. Aceste criterii sunt determinate in speciale de situatia in care a optat pentru una din masurile educative prevazute de lege. Daca a optat pentru o pedeapsa, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.

Ambele categorii de sanctiuni urmaresc prevenirea savarsirii de noi infractiuni in viitor. Aplicarea unei categorii de sanctiuni exclude aplicabilitatea celeilalte[9].