Dreptul la viata ca obiect de ocrotire penala si limitele acestuia

Dreptul la viata ca obiect de ocrotire penala si limitele acestuia

Din cele mai vechi timpuri legile de pretutindeni au ocrotit persoana umana, socotind ca toti cei care atentau la viata, integritatea corporala, libertatea, demnitatea ori sanatatea omului trebuie sanctionati proportional cu faptele lor. Acest lucru s-a materializat de-a lungul timpului intr-o serie de legi care pedepseau in mod drastic atentatul la drepturile fundamentale ale fiintei umane.[1]

La 10 decembrie 1948 Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite a proclamat "Declaratia Universala a drepturilor omului" in a carei cuprins sunt stipulate drepturile fundamentale, aratandu-se ca "toate fiintele se nasc libere si egale in demnitate si drepturi; orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si securitatea persoanei sale; nimeni nu poate fi tinut in sclavie, nici in servitute, sclavajul si comertul de sclavi sunt interzise sub toate formele lor; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul sau, corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputatiei sale, in executarea drepturilor si libertatilor sale, nici un om nu este supus decat numai ingradirilor stabilite prin lege, inclusiv a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica."[2]

De asemenea, Pactul cu privire la drepturile civile si politice, prevede in art.6, pct. 1 ca "dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit de lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar".

Acest drept este prevazut si in alte documente internationale precum: Conventia

europeana pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale (art. 2)[3],

cat si in Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea

umana a C.S.C.E.

Cu preponderenta in ultimii ani, ,,drepturile omului" au devenit unul din factorii esentiali care au dus la producerea unor ample mutatii in viata politico-economica a unui numar de tari ale lumii.

Afirmarea crescanda a individului si constientizarea faptului ca recunoasterea si protejarea drepturilor si libertatilor omului este specifica nu numai afirmarii personalitatii indivizilor ca atare, ci si societatii intr-un sens mai larg, umanitatii in ansamblul sau, reprezinta unul din marile adevaruri ale vremurilor noastre.

În literatura de specialitate se apreciaza ca pentru a exista un stat de drept, nu este suficient sa se instituie un mecanism juridic care sa garanteze respectarea riguroasa a legii, ci este totodata necesar ca acestei legi sa i se dea un anumit continut, inspirat de ideea promovarii drepturilor si libertatilor umane in cel mai autentic spirit liberal si al unui larg democratism"[5].

Declaratia universala a drepturilor omului a declansat un vast proces de elaborare a unui mare numar de reglementari, in Europa, America Latina, Africa, Tarile Arabe, toate avand ca subiect recunoasterea si respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Constitutia Romaniei din 1991, revizuita in octombrie 2003, acorda in Titlul II -"Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale" o noua insemnatate ocrotirii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului cuprinzand principii cum ar fi: garantarea dreptului la viata si la integritate fizica si psihica a persoanei(art.22 alin. (1)­-"dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate"[6]), libertatea individuala (art.23), inviolabilitatea domiciliului si resedintei (art.27), libertatea de exprimare (art.30),dreptul la ocrotirea sanatatii (art.34), interzicerea muncii fortate (art.42), protectia copiilor si a tinerilor (art.49), s.a.

Respectarea acestor prevederi constitutionale este asigurata de toate ramurile dreptului potrivit cu specificul lor, o contributie importanta avand-o si legea penala.

Sub denumirea generica de "omucidere", Codul penal incrimineaza faptele care aduc atingere vietii omului, ca atribut fundamental si indispensabil al persoanei umane.

Aceste incriminari sanctioneaza cele mai grave atentate impotriva persoanei: omor, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa si determinarea sau inlesnirea sinuciderii.

Apararea persoanei si, indeosebi a vietii, constituie o preocupare comuna a tuturor sistemelor de drept.

În orice oranduire sociala, viata a fost ocrotita de lege, nu atat ca fenomen biologic, ci in primul rand, ca fenomen social, ca valoare primara si absoluta a oricarei societati, ca o conditie indispensabila a insasi existentei sociale omenesti.[7]

Legea ocroteste nu numai interesul fiecarui individ de a trai, de a-si conserva si prelungi viata, dar mai ales interesul societatii ca viata fiecarui om sa fie pastrata si respectata de ceilalti, conservarea vietii indivizilor fiind hotaratoare pentru existenta societatii, care nu poate fi conceputa decat ca formata din indivizi in viata.[8]

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat sa asigure ocrotirea vietii indivizilor prin orice mijloace, fie ca a apelat la reguli cutumiare, la reguli religioase, la reguli morale sau la cele juridice.

Dintre toate mijloacele juridice de aparare, legea penala a avut din cele mai vechi timpuri cel mai important rol, dreptul penal fiind forma cea mai energica de influentare a relatiilor sociale si de ocrotire a valorilor fundamentale ale societatii.

În cazul infractiunilor contra vietii persoanei intotdeauna activitatea fizica materiala interzisa de legea penala trebuie sa fie indreptata impotriva unei persoane in viata fiindca numai intr-o asemenea imprejurare se poate vorbi de o actiune de ucidere care sa fi avut ca urmare imediata moartea persoanei respective.

Din acest considerent, in mod logic, se impune a se clarifica in ce moment incepe viata unei persoane si in ce moment acesta inceteaza , pentru ca dincolo de aceste momente nu se mai poate vorbi de un drept la viata si, implicit, de o infractiune contra vietii.

În privinta momentului in care incepe viata unei persoane au fost formulate doua teorii. Într-o prima teorie s-a considerat ca acest moment este cel al inceperii procesului nasterii si al desprinderii fatului de uterul mamei (chiar daca desprinderea nu s-a realizat integral). Aceasta pozitie este adoptata de doctrina si legea penala italiana si germana, in viziunea carora constituie omor si uciderea fatului in timpul desprinderii din uterul mamei, adica in timpul procesului nasterii. si in doctrina penala romaneasca exista autori care promoveaza aceasta teorie . Argumentele invocate sunt bazate pe unele concluzii desprinse din lucrari de medicina legala , in conformitate cu care uneori, intre expulzie si prima respiratie, ca semnul cel mai frecvent de vaita extrauterina, poate fi un interval mai lung, mai ales atunci cand cordonul ombilicat nu s-a sectionat imediat si fatul continua sa traiasca pe seama respiratiei feto-placentare. În aceste situatii exista un nou nascut viu, cu semne vitale de circulatie vitala, fara "pulmon respirat".

Cea mai larg acceptata solutie in literatura juridica de specialitate si insusita de legiuitorul roman este totusi cea in care momentul aparitiei persoanei in viata, ocrotita prin incriminarea faptelor comise in Titlul II, Capitolul I, Sectiunea I din Codul penal in vigoare, este acela al desprinderii totale a fatului de cordonul ombilical al mamei, adica momentul cand produsul conceptiei nu mai este fat, ci copil, incepand sa duca o viata independenta de aceea a mamei.

În consecinta, potrivit legii penale romane in vigoare, de existenta dreptului la viata nu se poate vorbi din momentul inceperii procesului fiziologic al nasterii naturale, ci abia din momentul cand acest proces luand sfarsit, copilul este expulzat si incepe viata sa extrauterina. În sprijinul acestei solutii pot fi aduse dispozitiile art.177 C.penal in vigoare, care incriminand pruncuciderea, prevede ca aceasta consta in uciderea copilului nou-nascut, savarsita imediat dupa nastere.

Exista si opinia dupa care nu ar fi posibil sa se fixeze, teoretic si abstract, momentul aparitiei vietii si implicit, a dreptului la viata a copilului, acest moment fiind conditionat de particularitatile procesului nasterii in fiecare caz in parte.

Împotriva acestei pareri s-ar putea sustine ca oricate particularitati ar prezenta procesul nasterii unui individ sau altul, criteriul dupa care viata incepe odata cu existenta autonoma a copilului si cand acesta s-a desprins de viata intrauterina ramane valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al aparitiei vietii.

La fel de disputat este si momentul final al vietii, adica al mortii persoanei. În ciuda aparentelor si cu exceptia unor cazuri rare, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viata nu paraseste deodata intreaga emisfera cerebrala si cu atat mai putin celelalte organe sau tesuturi. Exista situatii de tranzitie ale disparitiei vietii, caracterizate prin soc, colaps, sincopa, coma, agonie, moarte aparenta, cand trecerea spre moartea definitiva se desfasoara in etape, ca o succesiune de stari care ingreuneaza surprinderea momentului mortii. În mortile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca si in unele morti subite. În alte cazuri, insa, cum sunt asfixiile, intoxicatiile cu cianura, agonia este de scurta durata, iar in altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul si unele intoxicatii ea este de lunga durata.

În raport cu acest spectru larg de situatii concrete in care se desfasoara procesul mortii unei persoane este dificil de adoptat reguli totusi, medicii iau in considerare doua situatii distincte si anume: moartea clinica, determinata de incetarea functiilor aparatului respirator si ale aparatului circulator si moartea cerebrala sau biologica care se instaleaza ceva mai tarziu, dupa o stare de coma cu o durata mai scurta sau mai lunga in functie de cauza mortii.[16] Odata cu instalarea mortii cerebrale, se poate afirma ca s-a produs rezultatul cerut de norma care incrimineaza omorul. Dupa confirmarea mortii cerebrale este posibila efectuarea de transplanturi de organe sau tesuturi in scop terapeutic, cu consimtamantul defunctului (vointa exprimata in scris inainte de moarte) sau al sotului ori rudelor.

În literatura de specialitate s-a pus problema care trebuie sa fie solutia juridica impotriva persoanelor care determina sau ajuta in orice mod o persoana sa se sinucida sau a medicului care, cu consimtamantul bolnavului, ii administreaza substante letale sau il asista pe bolnav cand acesta isi administreaza asemenea substante.[18] Solutiile care s-ar putea intrevedea ar fi : sanctionarea in limitele legale,dar mai bland a persoanelor mentionate; sanctionarea chiar in aceleasi limite ca si faptele de omor, urmand sa se aiba in vedere la individualizarea pedepsei mobilul actiunii acestora; ultima solutie ar fi neincriminarea acestor fapte.

Legea penala romana in vigoare, ca si numeroase legislatii penale straine, a adoptat solutia sanctionarii persoanei care ar indemna sau ar ajuta pe bolnav sa-ti curme viata, ca si pe cel care, la cererea ori cu consimtamantul bolnavului, i-ar lua viata, chiar daca moartea, in acest caz, ar deveni o solutie mai buna pentru bolnav decat continuarea vietii.

O solutie legislativa interesanta in aceasta problema a propus Olanda, care a recunoscut, prin legea adoptata in Parlament la 10 aprilie 2001, atat dreptul individului la eutanasie ( prin interventia medicului care ii administreaza substanta letala ) cat si dreptul la sinucidere cu asistenta medicului, bolnavul administrandu-si singur substanta letala recomandata de medic.

Dupa legea olandeza, solutiile de mai sus nu atrag raspunderea penala a persoanelor implicate in moartea subiectului, cu conditia ca suferinta sa fie ireversibila (starea pacientului sa se inrautateasca progresiv), suferinta sa fie de nesuportat, pacientul sa afirme repetat si voluntar cererea, actiunea sa fie justificata medical (medicul sa arate pe larg si amanuntit daca este necesar sa se respecte hotararea bolnavului) sa existe o a doua opinie medicala din partea unui specialist independent de cazul respectiv.

Daca potrivit Codului penal in vigoare persoana care ar indemna sau ar ajuta pe bolnav sa-si curme viata sau care la cererea ori cu consimtamantul bolnavului i-ar lua viata, va fi sanctionata pentru omor cu diminuarea pedepsei avand in vedere mobilul cu care a actionat, in Proiectul Codului penal in categoria infractiunilor contra vietii, a fost introdusa o noua infractiune cu titlul marginal "uciderea la cererea victimei" ca o forma atenuanta a omorului.[20]

Aceasta incriminare se inscrie pe linia traditiei existente in dreptul nostru (art.468 C.pen.din 1936), dar si in traditia majoritatii codurilor europene (§ 216 C.pen. german; §77 C.pen. austriac; art.143 alin.(4) C.pen. spaniol; art.134 C.pen. portughez, art.114 C.pen. elvetian; § 235 C.pen. norvegian).

Reintroducerea acestui text se impunea insa, inainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstantelor atenuante consacrat de Partea generala a proiectului Codului penal. De asemenea a fost preferata denumirea marginala de "ucidere la cererea persoanei" si nu cea de "omor la cererea victimei" pentru a exclude aceasta fapta dintre antecedentele omorului calificat prevazut in art.187 lit.c) din proiectul Codului penal.