Institutia serviciului public

Institutia serviciului public

Este una dintre institutiile fundamentale ale dreptului adminsitrativ, care multa vreme a fost identificat in doctrina ca un drept al serviciilor publice, acestea seminificand una din modalitatile prin care administratia publica isi concretizeaza activitatea.

Administratia publica este o componenta a vietii publice cu o activitate prin care pe de o parte legile in sensul larg al termenului se pun in executare, iar pe de alta parte se satisfac nevoile comunitatii prin prestarea de servicii publice.

Ca si administratia publica si servicul public poate fi definit dintr-o dubla perspectiva:

intr-o acceptiune materiala sau functionala prin care se evoca acea activitate de satisfacere a unor nevoi sociale de interes public;

in sens formal (organic) ansamblul de subiecte de drept si de mijloace care au ca activitate realizarea unor nevoi cu caracter general.

Initial serviciul public a fost conceput ca o activitate care tine in mod exclusiv de administratie si care este prestata de autoritatile acestora, de persoane morale de drept public ale statului sau ale colectivitatilor locale.

In timp serviciul public a incetat sa mai fie un monopol al statului, din ce in ce mai multi agenti privati asumandu-si si misiunea de a contribuii la satisfacerea diferitelor nevoi sociale.

Se teoretizeaza astfel un fenomen de privatizare a serviciului public in sensul transferarii realizarii acestuia de la organele publice, de la autoritatile publice catre agentii privati care sunt autorizati in conditiile legii sa le presteze, in egala masura in care se vorbeste si despre privatizarea functiilor publice ca o forma de patrundere a regulilor de drept privat in regimul functiei publice si in statutul functionarilor publici in scopul mobilitatii acestora si cresterii eficientei in sectorul public.

In unele state se recunoaste o veritabila concurenta intre sectorul public si sectorul privat in ceea ce priveste gestionarea unor servicii publice a caror ratiune este de a mentine fie monopolul, fie prezenta sectorului public in servicii esentiale pentru societate.

De pilda in Franta se experimenteaza asa-zise contracte sau anganjamente de calitate prin care statul isis asuma un nivel ridicat al exigentelor privind modul in care presteaza anumite servicii, care sa-l faca sa reprezinte fie singura alternativa fie o alternativa mai avantajoasa in raport cu serviciile de acelasi tip prestate de particulari.

Exista de asemenea unele servicii publice care indiferent cat s-ar liberaliza societatea si economia vor continua sa ramana monopolul statului datorita importantei pe care ele o reprezinta intr-un stat. Ca exemplu : justitia, apararea nationala, afacerile externe etc.

Atunci cand statul transfera unui agent privat misiunea de a presta un serviciu public el face acest lucru in baza unui act administrativ incheiat in baza legii prin care se stabilesc si modalitatile in care statul urmeaza sa verifice modul in care agentul privat va presta serviciul public respectiv. Acest drept pe care statul prin autoritatile sale il conserva poarta denumirea traditionala de politie administrativa care reprezinta ansamblul de functii si atributii prin intermediul caruia statul verifica legalitatea modului in care se presteaza serviciul public fiind indrituit atunci cand constata anumite incalcari ale legii sa aplice si sanctiuni care merg pana la retragerea actului de autorizare sau suspendarea dreptului de a presta serviciul respectiv.

Exemplu: Consiliul National al Audio-vizualului (CNA) supravegheaza modul in care mijloacele de informare in masa respecta dispozitiile legale care guverneaza serviciul public respectiv, iar atunci cand constata anumite incalcari ale acestora aplica diferite sanctiuni cum ar fi somatii publice, amenzi, interdictia sau suspendarea dreptului de a mai emite, a functiona etc.

Insasi Constitutia, atunci cand reglementeaza unele servicii publice instituie cerinte care privesc in egala masura agentii publici dar si agentii privati prestatori ai acestora.

Exemplu: art. 31 alin.(4) prevede ca mijloacele de informare in masa, publice si private sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice.

Serviciul public este in baza Constitutiei actuale a Romaniei o institutie de rang constitutional, in sensul ca este nu numai recunoscuta ca atare de legea fundamentala a tarii ci se consacra si unele principii care il guverneaza, subiecte de drept care il presteaza sau il administreaza, autoritati competente in prestarea acestora, precum si unele reguli care au aplicabilitate generala inclusiv in activitatea celor ce presteaza servicii publice.

Este vorba despre urmatoarele categorii de reglementari:

Reglementari privind administratia publica din punct de vedere al principiilor si autoritatilor care le exercita

art.120 alin.(1) enunta printre principiile de organizare si functionare a administratie publice principiul deconcentrarii serviciilor publice alaturi de cele ale autonomiei si descentralizarii;

prin alin(2) se enunta un alt principiu aplicabil in administratia locala, respectiv recunoasterea pentru cetatenii apartinand unei minoritati nationale care are o pondere semnificativa intr-o unitate administrativ-teritoriala dreptului de a-si folosi limba materna in relatiile cu autoritatile administratiei publice locale si cu serviciile deconcentrate in conditiile reglementate intr-o lege organica, legea 215/2001 a administratiei publice locale;

art.123 alin(2) vorbeste despre serviciile publice deconcentrate si ii confera prefectului rolul de a conduce aceste servicii ale ministerelor si ale celorlalte autoritati sau organe ale administratie publice centrale din unitatea administrativ teritoriala;

potrivit art.122 alin(1) rolul consiliului judetean este acela de a coordona activitatea consiliilor comunale si orasanesti in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

Prevederile constitutionale referitoare la drepturile,libertatile si indatoririle fundamentale care cuprind pe langa continutul drepturilor si referiri la serviciul public prin intermediul carora ele se realizeaza

potrivit art.32 din Constitutie invatamantul se poate desfasura in unitati de stat (agenti publici), unitati particulare si confesionale in conditiile legii;

art.30 care reglementeaza libertatea de exprimare contine prevederi privind mijloacele de comunicare in masa, in general sau categorii ale acestora cum ar fi posturile de radio sau de televiziune etc.

Dispozitii constitutioanale prin care se consacra principii general valabile pentru toate autoritatile publice inclusiv pentru cele care presteaza servicii publice sau pentru diferiti agenti privati care presteaza servicii

art.26 alin(1) obliga toate autoritatile publice sa respecte si ocroteasca viata intima, familiala sau privata;

art.16 consacra egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice coroborat cu principiul ca nimeni nu este mai presus de lege;

art.4 principiul nediscriminarii.

Trasaturile serviciului public

Serviciul public are ca scop satisfacerea unei nevoi sociale de interes general Precizarea caracteristica de interes general pe care trebuie sa-l aiba o nevoie sociala se justifica prin faptul ca nu toate serviciile care exista in societate se transforma in obiective ale administratiei concretizate in diferite servicii publice. Pentru ca o anumita nevoie sa se transforme in promisiune a administratie pe care aceasta s-o realizeze prin prestarea de servicii publice este nevoia ca ea  sa fie evaluata si concentrata, cuprinsa intr-o regula juridica.

Serviciul public se exercita de regula de autoritatile publice si agenti privati, subiecte de drept privat, cu recunoasterea unor servicii monopol ale statului.

Egalitatea in fata serviciului public care deriva din principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor publice care guverneaza orice societate democratica si este inscris nu numai in toate constitutiile lumii dar si in documente internationale si europene referitoare la drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Consitnuitatea in prestarea serviciilor publice care deriva din faptul ca nevoile socieale pe care ele le satisface sunt permanente, nefiind de conceput exercitarea dreptului la greva de catre personalul care presteaza diferite serviciip ublice. De aceea in legea privind conflictele colective de munca, se prevede ca exercitarea dreptului la greva trebuie sa nu afecteze desfasurarea unor servicii publice prin care se realizeaza nevoi esentiale pentru comunitate. Si legea 188/1999 privind statul functionarilor publici cu modificarile ulterioare a prevazut initial ca functionarul public sa-si exercite dreptul la greva respectand principiul continuitatii si celeritatii serviciului public, insa aceasta conditionare este in prezent eliminata, statul trimitand la o lege prin care sa se reglementeze regimul dreptului la greva, lege care contine anumite reguli de protejare a continuitatii prestarii unor servicii.

Adaptabilitatea serviciilor publice care obliga administratia sa fie in permanenta pregatita din punct de vedere al mijloacelor pentru a satisface nevoile societatii care sunt in continua schimbare si transformare, de aici si accentul care se pune in cadrul autoritatilor si institutiilor publice pe ideea de competenta si profesionalizare pentru functionarii public, perfectarea pregatirii profesionale fiind reglementata in egala masura ca o obligatie dar si ca un drept. Una din ratiuni este tocmai nevoie de evolutie profesionala continua care sa faca personalul din administratie apt sa-si indeplineasca serviciul conform obiectului administratiei in continua modificare.

Regimul juridic de putere publica aplicabil serviciilor publice care atrage competenta instantelor de contencios-administrativ in solutionarea litigiilor derivate din exxercitarea unui serviciu public.Regimul de putere publica poate fi conmbinat (este combinat) cu anumite reguli de drept privat (civil sau comercial) atunci cand cu prestarea lui sunt investite subiecte de drept privat. Semnificatia serviciului public pentru dreptul administrativ trebuie abordata si din perspectiva formelor de raspundere specifica acestei ramuri de drept, astfel in cadrul raspunderii administrativ patrimonial sau patrimonial se regaseste raspunderea autoritatilor (lato sensu) pentru prestarea defectuasa a unui serviciu public.

Clasificarea serviciilor publice in doctrina se realizeaza dupa mai multe criterii cum ar fii: 1. cel al formei de realizare: publica sau privata; 2. cel al naturii sau caracterului serviciului prestat: servicii specifice obiectului lor (administrativ,cultural,social) precum si 3. din punct de vedere al intinderii competentei teritoriale a prestatorului: servicii publice de interes national sau servicii publice de interes local sau judetean.

In legislatie se ragaseste uneori prevederea caracterului regional al unor activitati si chiar institutii si structuri care au in denumirea lor cuvantul regional cum ar fi Centrele Regionale pentru Formare Continua in Administratia Publica Locala care functioneaza sub coordonarea Institutului National de Administratie (INA), insa in conformitate cu art. 3 din legea fundamentala regiunea nu este o unitate administrativ teritoriala, ea fiind recunoscuta in sistemul romanesc ca si regiune de dezvoltare, insa in perspectiva este avuta in vedere regandirea modului de organizare administrativa a tarii, care sa confere legitimitate existentei unor asemenea autoritati.

Raspunderea in dreptul adminstrativ

Raspunderea este o institutie fundamentala in orice ramura a dreptului, inclusiv in dreptul adminsitrativ pentru ca ea vizeaza regimul urmarilor pe care le produce incalcarea unei norme de drept.

In sistemul si in limbajul jurdici romanesc, spre deosebire de alte state se face deosebire intre conceptele de raspunde si responsabilitate.

Responsabilitatea precede raspunderea si o elimina, ea semnifica respectarea de catre un subiect de drept a valorilor instituite de societate si consacrate prin norme juridice pe care aceasta (un subiec, un titular) le transforma in propriul sau sistem de valor.

Atata vreme cat subiectul de drept respecta aceste valori, ramane responsabil. Raspunderea intervine in momentul incalcarii prescriptiilor impuse de stat si incetarii starii de responsabilitate. De aceea se spune in dreptul public ca responsabilitatea trebuie sa primeze raspunderii la categoriile de persoane care isis desfasoara activitatea in adminstratia publica si in viata publica in deneral.

In doctrina nu exista unanimitate in ceea ce priveste categoriile de raspundere juridica specifice ramurii dreptului administrativ. Multa vreme a continuat sa se indentifice notiunile de raspundere administrativa si raspundere contraventionala, desi intre lee este o relatie de la intreg la parte.

Raspunderea este atrasa de savarsirea unei fapte anti-sociale care poarta denumirea generica de abatere de la prescriptiile legale. Ea are in primul rand un rol sanctionator pentru ca urmareste sa exprime reactia autoritatilor statului fata de autorul unei fapte anti-sociale de natura sa-l faca pe acesta sa-si constientizeze fapta si sa o elimine din compotamentul lui viitor, dar si pentru a-l face sa suporte consecintele faptei pe care a savarsit-o.

Raspunderea are in al doilea rand un caracter preventiv care se afla in legatura cu cel sanctionator, pentru ca subiectul de drept constient de consecintele posibile ale unei fapte pe care a savarsit-o si pentru care a fost sanctionat nu o va mai repeta in viitor. Regasim aici si principiul de drept cuprin in adagiul latin :  lex unic non sollem quia peccatum set non peccatum, adica legea pedepseste nu numai pentru ca s-a pacatuit ci ca sa nu se mai pacatuiasca (greseasca).

In al treilea rand raspunderea are un rol educativ pentru ca ea contribuie la formarea unor convingeri privind nevoia de respectare a legii si la cresterea spiritului de responsabilitate, legea trebuie respectata nu numai de teama consecintelor pe care le atrege incalcarea unei norme juridice, ci pentru ca destinatarul unei norme considera ca asa trebuie sa faca.

In dreptul administrativ sunt identificate 3 mari forme de raspundere :

O raspundere disciplinara sau administrativ-disciplinara care este recunoscuta chiar de legea fundamentala a tarii si avem in vedere art. 95 care reglementeaza suspendarea din functie a presedintelui care ca natura juridica este o raspundere disciplinara a sefului de stat si art. 109 care in alin. (2) reglementeaza suspendarea din functie a membrilor guvernului lasata la latitudinea presedintelui atunci cand s-a cerut urmarirea penala impotriva unui membru al guvernului, fie suspendarea de drept cand a fost trimis in judecata un membru al guvernului. Suspendarea de drept si in caazul presedintelui potrivit art. 90 alin.(3) cand acesta a fost pus sub acuzare si pana la data demiterii sale.

Raspunderea disciplinara o regasim de regula in cazult functionarilor publici si a celor care exercita diferite demnitati in stat, fiind reglementat de legea 188/1999 privind statutul functionarilor publici, codul de etica probat prin legea 7/2004 precum si diferite reglementari statutare aplicabile unor categorii de functionari sau demnitari.

Raspunderea disciplinara interivine in cazul savarsirii unei fapte anti-sociale care poarta denumirea generica de abatere disciplinara.

Raspunderea contraventionala care intervine in cazul savarsirii unei fapte anti-sociale care poarta denumirea generica de contraventie. Aceasta raspundere a apartinut initial raspunderii penale, insa incepand cu ani 1950 a fost dezincriminata si transferata in sfera administrativa.

Raspunderea adminsitrativ-patirmoniala care intervine in cazul savarsirii unei fapte cauzatoare de prejudicii si care consta in obligarea la suportarea despagubirilor pentru prejudiciile materiale si morale cauzate.

Unele din formele de concretizare a acestei raspunderi se bucura de o recunoastere constitutionala si avem in vedere art. 52 care in alin.(3) prevede raspunderea statului pentru prejudiciile produse prin erorile judiciare, raspundere care nu inlatura raspunderea judecatorilor care au actionat cu rea-credinta sau grava-neglijeanta.

O alta recunoastere constitutionala a raspunderii patrimoniale o regasim in art. 52 din Constitutie care recunoaste pentru cel vatamant intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim posibilitatea de a se adresa instantelor judecatoresti si a solicita pe langa recunoasterea dreptului sau a a interesului legitim pretinse si anularea actului si reparea pagubei, legea cadru care dezvolta regimul juridic al acestui drept prevazand in egala masura posibilitatea de a se recupera pagubele materiale alaturi de cele morale.