Posesia - Notiunea juridica de posesie

NOTIUNEA SI ELEMENTELE POSESIEI

Notiunea de posesie

Notiunea juridica de posesie este una din constantele dreptului, constanta ce are definitii diferite de la epoca la epoca, definitii determinate de natura diferita a dreptului de proprietate, de la epoca la epoca. Daca posesia este o prerogativa juridica principala a dreptului de proprietate, a altor drepturi reale, aceasta prerogativa corespunde cu natura proprietatii din fiecare formatiune socio-istoric existenta, fiind un mecanism al dreptului de proprietate, potrivit cu relatiile de productie din societatea respectiva.

Importanta posesiei ca institutie juridica, rezida in legatura stransa intre drepturile reale si posesie, ca prerogativa a acestora, fara de care nu se pot concepe aceste drepturi. In literatura de specialitate se face precizarea ca posesia se afla la baza drepturilor reale si constituie manifestarea exterioara sau semnul exterior al existentei acestora1.

Codul civil trateaza despre posesie in titlul privitor la prescriptia achizitiva (art. 1846-1862), deci fara a-i consacra un titlu independent. Dar, in afara de aceasta, Codul civil foloseste termenul de posesie si in alte materii straine de dreptul de proprietate si de drepturi reale. De exemplu, art. 1097 Cod civil vorbeste despre posesia unei creante; posesorul unei creante este persoana considerata creditor si ca atare, plata facuta cu buna-credinta in mana acestuia este valabila, chiar daca posesorul ar fi evins.

Art. 1846 alin. 2 Cod civil defineste posesia ca fiind detinerea unui lucru sau folosinta unui drept, exercitata una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru.

Analizand definitia de mai sus, trebuie sa remarcam ca ea cuprinde unele inexactitati, fiind in acelasi timp incompleta2.

In primul rand, expresia "detinere" echivalenta cu termenul "detentie" este gresita, deoarece "detinerea" sau "detentia" nu este acelasi lucru cu posesia. Detentia nu este o posesie in intelesul propriu al termenului, adica o posesie utila, ci constituie o detentie precara.

De asemenea, sintagma "folosirea unui drept" este inexacta, deoarece intre posesie si existenta unui drept nu este nici o concordanta necesara. Posesia este exercitiul unui drept atunci cand dreptul exista sau este posibil ca sa existe posesie fara a exista nici un drept (de exemplu, cazul bunurilor furate aflate in posesia autorului furtului).

Definitia este incompleta deoarece in formularea ei se are in vedere doar elementul material "CORPUS" al posesiei, fara sa se faca referiri si la elementul psihologic, intentional "ANIMUS", constand in intentia posesorului de a se comporta ca proprietar sau titular al altui drept real.

Posesia este puterea materiala pe care o exercita o persoana asupra lucrului, este exercitiul unei puteri de fapt, care da posibilitatea posesorului de a se comporta ca si cand el ar fi adevaratul titular asupra lucrului. Posesia este stapanirea efectiva a unui lucru, exercitiul efectiv al unui drept real asupra lucrului, puterea de fapt asupra lucrurilor, exercitarea actelor de folosinta asupra lor, ca si cum posesorul ar fi proprietarul lucrurilor respective.

Se poate defini posesia ca fiind exercitiul unei puteri de fapt, care da posibilitatea posesorului de a se comporta fata de un lucru ca si cand el ar fi adevaratul titular al dreptului real, caruia ii corespunde, in mod normal, puterea de fapt exercitata prin acte materiale si prin acte juridice3. Ca stare de fapt, independenta de dreptul real asupra lucrului, posesia este aparata de lege, prin efectele juridice pe care le produce in favoarea posesorului. Aceasta protectie juridica se explica prin faptul ca, in numeroase cazuri, posesia este exercitiul practic al unui drept real, astfel incat prin ocrotirea posesiei se realizeaza insasi apararea dreptului real.

Dar nu trebuie sa se confunde drepturile posesorului, rezultate din protectia juridica a posesiei, cu dreptul de a poseda, care apartine proprietarului sau titularului unui drept real.

Posesorul de fapt poseda, fara a avea dreptul de a poseda, iar din faptul posesiei rezulta unele drepturi in favoarea posesorului. Aceste drepturi sunt consecintele juridice ale posesiei si nu consecinte ale dreptului de a poseda. Proprietarul (sau titularul altui drept real) are dreptul de a poseda.

In doctrina juridica s-au purtat discutii controversate cu privire la problema daca posesia este un drept sau o simpla stare de fapt.

Astfel, potrivit juristului german Rudolf von Hering, exista in fiecare drept un element formal (protectia legala sau juridica). Ori daca drepturile se definesc astfel, atunci este sigur ca posesia este un drept, caci raportul exterior care este posesia prezinta un interes incontestabil; el permite utilizarea economica a bunului. La acest element - interesul - se adauga protectia juridica si atunci sunt intrunite toate conditiile unui drept4.

In opozitie cu teoria despre posesie ca un drept real, in literatura juridica si-a facut loc tot mai mult teoria posesiei ca stare de fapt.

Astfel, in Germania, juristul Frederic Charles de Savigny5, iar la noi Ion P.Filipescu, C.Statescu, C.Barsan si altii sustin ca posesia este o stare de fapt generatoare de drepturi sau efecte juridice , teza justificata astfel:

- existenta posesiei ca stare de fapt este independenta de regulile stabilite de lege pentru dobandirea si pierderea drepturilor (nici unul din codurile civile europene nu plaseaza posesia printre drepturile reale si nici nu o definesc ca atare);

- starea de fapt se poate prezenta sub forma unui raport exterior concret intre o persoana si un lucru, dar ea se poate prezenta si numai sub forma starii psihice a posesorului, atunci cand, in absenta acestuia, un tert ocupa imobilul;

- posesia nu poate niciodata sa faca obiectul unei transmisiuni propriu-zise, in sensul ca un posesor ca atare nu este succesorul unui posesor anterior; el dobandeste pentru el o posesie noua, independenta de aceea a predecesorului sau.

Elementele posesiei

Din definitia posesiei, rezulta ca pentru existenta posesiei sunt necesare doua elemente: unul material "CORPUS" si unul psihologic, intentional "ANIMUS".

1.2.1 Stapanirea bunului (CORPUS)

Situatia de fapt generala privind un anumit bun corporal poate sa fie complexa si variata, constand intr-o totalitate de fapte care formeaza o convingere asupra posesiei. Situatia de fapt in totalitatea ei coincide cu insasi posesia luata in intelesul ei larg. Nu trebuie sa facem confuzie intre situatia de fapt in ansamblul ei si elementul concret care constituie "CORPUS".

Pentru a cunoaste mai concret si mai amanuntit situatia de fapt, trebuie sa analizam toate formele prin care un anumit bun este stapanit de o persoana, constituind o multitudine de acte materiale de detinere, intrebuintare, conservare, folosire si transformare a bunului; ansamblul de acte materiale alcatuiesc elementul concret "CORPUS". Referindu-ne la actele juridice (vanzarea, spre exemplu) acestea nu pot servi la elementul corporal al posesiei, deoarece ele poarta asupra dreptului de proprietate si nu asupra lucrului in materialitatea sa7.

Intr-o alta opinie8, se sustine ca elementul "CORPUS" se poate materializa si in anumite acte juridice pe care posesorul le incheie cu privire la acel bun (comodat, depozit, etc.).

Elementul material al posesiei "CORPUS" este definit ca fiind actele materiale de detinere si de folosire a lucrului, exercitarea in fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv savarsirea de acte juridice privind dreptul real a carui manifestare exterioara este posesia9.

1.2.2 Elementul psihologic (ANIMUS)

In afara stapanirii materiale a lucrului, posesia contine si un al doilea element fara de care nu poate exista: elementul psihologic (ANIMUS). Acest element consta in aceea ca cel ce savarseste actele materiale de detinere sau de intrebuintare a lucrului are intentia de a le face pentru sine, adica asa cum le-ar fi exercitat proprietarul sau titularul altui drept real.

Teorii asupra posesiei

In privinta rolului pe care il are fiecare din elementele posesiei pentru existenta acesteia, in literatura de specialitate au fost elaborate doua teorii: o teorie subiectiva si o teorie obiectiva, teorii ce vor fi prezentate in cele ce urmeaza. Precizam ca aceste teorii au facut obiectul unei celebre controverse in Germania secolului XIX, fiecare din aceste teorii avand sustinatori si deopotriva, critici vehementi in literatura juridica din tarile europene10.

1.3.1 Teoria subiectiva

Aceasta conceptie a fost formulata de Savigny, care a acordat intaietate elementului subiectiv asupra celui material.

Potrivit tezei acestui autor, cel care are "CORPUS POSSESSIONIS", deci stapanirea de fapt a lucrului, poate sa-si manifeste intentia in doua moduri diferite: el poate voi sa exercite dreptul de proprietate al altuia sau al sau propriu. Daca subiectul are intentia de a exercita dreptul de proprietate al altuia, el nu are "ANIMUS DOMINI" necesar pentru a poseda, in acest caz fiind un simplu detentor precar.

Dimpotriva, daca subiectul nu recunoaste un drept de proprietate al altuia si are intentia de a exercita propriul drept de proprietate el are "ANIMUS" cerut pentru a poseda si deci el este posesor.

Ideea esentiala a teoriei lui Savigny consta in directia ce se imprima vointei de catre cel ce stapaneste lucrul: daca detinatorul are vointa de a poseda ca un proprietar, el este un posesor pe cand daca vointa sa este dirijata spre o detinere pentru altul, atunci el nu mai are "ANIMUS DOMINI", ci este un simplu detentor11.

In tara noastra aceasta teorie a fost sustinuta de G.N.Lutescu12 si de C.Hamangiu, I. Rosetti Balanescu si Al. Baicoianu .

Aceasa conceptie a fost criticata de catre Ihering, care considera ca uneori conceptia este inaplicabila sau dezmintita de realitatile vietii.

1.3.2 Teoria obiectiva

Teoria obiectiva a fost sustinuta de Ihering, care considera ca elementul material are intaietate asupra celui intentional, deci are precadere puterea materiala exercitata asupra lucrului, elementul intentional fiind cuprins implicit in cel material. Intentia, conform acestei teorii, serveste pentru a creea insasi elementul material, manifestandu-se prin acest element si incorporandu-se in el.

Elementul intentional apare distinct de cel material numai in mod accidental.

Existenta posesiei sau detentiei este stabilita de norma de drept obiectiv si nicidecum de vointa subiectiva a aceluia ce se afla in raport posesoriu.

Pentru a reglementa efectele posesiei, legiuitorul nu trebuie sa se bazeze pe intentia sau vointa posesorului, ci pe interesele ce i se par ca trebuie sa fie protejate.

Conform acestei conceptii, protectia posesorie (constand in accesul la actiunile posesorii) trebuie acordata prin lege nu numai posesorilor propriu-zis, ci si detentorilor precari14.

In legatura cu dreptul detentorilor precari de a se bucura de actiunile posesorii, in literatura juridica din tara noastra15 se afirma ca detentorii precari se bucura de actiunea posesorie in reintegrare, precum si de alte cereri posesorii, conform dispozitiilor art. 674 Cod procedura civila.

Criticand teoria lui Savigny, Ihering arata ca, in realitate, criteriul de distinctie intre posesie si detentie nu este vointa posesorului, ci cauza posesiei, caci posesorul ar putea avea, dupa vointa de moment cand calitatea de posesor, cand calitatea de detentor, in functie de capriciul aceluia ce detine lucrul16.

Posesia si detentia precara

Detentia precara se aseamana cu posesia, ambele avand un element comun: atat detentorul precar, cat si posesorul exercita o putere fizica asupra unui lucru, fiecare avand elementul "CORPUS". Ele se deosebesc insa, sub aspectul elementului psihologic, intrucat detentorul precar nu detine lucrul cu intentia de a se comporta ca proprietar sau titular al altui drept real sau, altfel spus, detentiei precare ii lipseste elementul "ANIMUS DOMINI" sau "ANIMUS SIBI HABENDI".

Prin opozitie cu posesia, detentia nu este o stare de fapt, ci o stare de drept, o situatie juridica bine definita, ea rezultand intotdeauna dintr-un titlu - conventional, legal sau judiciar - in temeiul caruia detentorul este indreptatit sa exercite puterea asupra unui lucru .

Detentia precara este definita in art. 1863 Cod civil: "Actele ce exercitam asupra unui lucru al altuia sub nume precar, adica in calitate de locatori, depozitari, etc. sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a acestuia, nu constituie posesiune sub nume de proprietate. Tot asemenea, este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau". Rezulta ca specificul detentiei precare consta in faptul ca stapanirea lucrului este lipsita de elementul intentional, psihologic al posesiei. Stapanirea materiala a lucrului se exercita pentru altul si nu pentru sine, precaritatea echivaland astfel cu lipsa posesiei.

Au calitate de detentori: depozitarul, locatorul, comodatarul, carausul, creditorul gajist, tutorii, cu privire la bunurile celor aflati sub ocrotirea lor, etc.

Dispozitiile art. 1857 Cod civil instituie principiul potrivit caruia detentorul precar "nu poate sa schimbe el insusi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei astfel de posesii", iar dispozitiile art. 1855 Cod civil arata ca "cel care a inceput a poseda pentru altul se presupune ca a conservat aceeasi calitate, daca nu este proba contrara".

Pe cale de exceptie dispozitiile art. 1858 Cod civil reglementeaza patru cazuri de exceptie, cand este posibila intervertirea detentiei precare in posesie utila, prin intervertirea titlului. Aceste cazuri sunt urmatoarele:

- art. 1858 pct. 1 Cod civil reglementeaza cazul in care detinatorul unui bun dobandeste cu buna credinta, de la o terta persoana, alta decat adevaratul proprietar, un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun. Spre exemplu, chiriasul cumpara bunul pe care acesta-l detine cu acest titlu, de la o alta persoana decat locatorul, crezand ca tertul a devenit intre timp proprietarul bunului respectiv;

- art. 1858 pct. 2 Cod civil reglementeaza cazul detinatorului bunului care neaga, prin acte de rezistenta, existenta raportului obligational in temeiul caruia era obligat de a stapani bunul pentru altul si nu pentru sine. Aceste acte de rezistenta pot consta in: refuzul comodatarului de a restitui bunul ce i-a fost imprumutat, pe motiv ca se considera proprietarul sau; refuzul depozitarului de a restitui bunurile primite in depozit, pentru acelasi motiv, etc.;

- art. 1858 pct. 3 Cod civil reglementeaza cazul cand detinatorul stramuta posesia bunului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate la altul, care este de buna-credinta. Tertul dobanditor cu buna-credinta incepe sa stapaneasca pentru sine avand posesia utila asupra bunului;

- art. 1858 pct. 4 Cod civil reglementeaza cazul in care detinatorul transmite posesia la altul, printr-un act cu titlu universal, daca succesorul universal este de buna-credinta. Acest caz de intervertire este intarit de dispozitiile art. 1859 Cod civil "in toate cazurile cand posesiunea aceluiasi lucru trece pe rand in mai multe maini, fiecare posesor incepe, in persoana sa, o noua posesiune, fara a distinge daca stramutarea posesiunii s-a facut in mod singular sau universal, lucrativ sau oneros". Este situatia mostenitorului care dobandeste o succesiune, crede ca un bun detinut de decujus, cu titlu precar, se afla in proprietatea acestuia.

In literatura de specialitate18 aceasta solutie este criticata, pe urmatoarele considerente:

- mostenitorul, fiind succesorul defunctului, succede atat in drepturile, cat si in obligatiile autorului sau, deci si in obligatia de restituire a lucrului;

- succesorul universal, in mod normal, nu ar trebui sa aiba mai multe drepturi decat defunctul.

A permite transformarea detentiei in posesie, urmare a dobandirii unei succesiuni, inseamna a recunoaste succesorului universal sau cu titlu universal o calitate noua, de posesor, pe care defunctul nu a avut-o si pe care, deci, nu putea sa o transmita.

Posesia prin altul

In materia subiectelor de drept, capacitatea este regula, pe cand incapacitatea este exceptia. Persoanele lipsite de vointa sunt incapabile de a poseda, intrucat posesia este un element exterior intentional sau voluntar19.

In cazul persoanelor care nu pot avea vointa juridiceste valabila, cum sunt minorii si cei pusi sub interdictie, se admite ca asemenea persoane pot deveni posesori prin vointa ocrotitorilor legali, deci "ANIMO ALIENO". De altfel, potrivit dispozitiilor art. 1846 Cod civil, posesia se poate exercita de noi insine sau de altul in numele nostru. Asadar, potrivit acestei dispozitii, o posesie se poate exercita de o persoana in folosul altei persoane, posibilitate ce exista privitor la ambele elemente ale posesiei.

Astfel, elementul "CORPUS" se poate exercita de o persoana in numele posesorului, deci se exercita "CORPORE ALIENO" (spre exemplu, cazul imobilului inchiriat, cand elementul material al posesiei se exercita prin persoana chiriasului, iar elementul intentional se afla in persoana posesorului).

Elementul "ANIMUS" se realizeaza chiar in persoana posesorului, nu prin altul, dar aceasta in cazul persoanelor care au o vointa si pentru care nu se poate admite sa devina posesori prin fapta altuia, fara vointa lor. In cazul persoanelor lipsite de vointa juridiceste valabila, posesia, cum am mai aratat, se poate exercita prin vointa ocrotitorilor legali.