Scopul si functiile pedepsei penale

Scopul si functiile pedepsei penale

Scopul pedepsei penale. Problema scopurilor pedepsei a fost mereu una dintre cele mai discutate. Aplicarea unui sau altui tip de pedeapsa de catre instanta de judecata trebuie sa urmareasca in mod necesar atingerea scopurilor fixate pentru aceasta institutie de drept penal.

Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Asadar, legea penala apara sistemul si relatiile sociale

de faptele socialmente periculoase care submineaza cele mai importante conditii de existenta a societatii. Pentru realizarea acestui obiectiv, legea penala determina care fapte prejudiciabile constituie infractiuni si stabileste pedepsele ce urmeaza a fi aplicate persoanelor care le-au savarsit.

Doctrina penala occidentala evidentiaza trei scopuri ale pedepsei: a) razbunarea;

b) intimidarea; c) corectarea.

Doctrina penala franceza considera ca scopuri ale pedepsei: a) rasplata, b) intimidarea,

d) preintampinarea si e) corectarea, pe cand juristii din Marea Britanie evidentiaza ca scop al pedepsei a) elementul represiv, b) restabilirea echitatii sociale, c) intimidarea si d) apararea societatii de atentate criminale. [80, p. 21]

In conceptia clasica penala, bazata pe ideea de retributie, a rasplatirii raului cu rau (a unui rau irational mergand pana la desfiintarea celui vinovat, raul dand expresia nemultumirii, dezaprobarii conduitei faptuitorului de catre societate), pedeapsa nu putea avea alt scop decat rasplatirea raului prin suferinta. Aceasta exprima insesi limitele sistemului retributiv; daca pedeapsa nu avea in vedere decat raul produs prin infractiune, reactia represiva era redusa la o simpla razbunare juridiceste disciplinata. Nu exista nici o preocupare de a influenta comportarea

viitoare a faptuitorului sau influentarea celor din jurul acestuia. Numai indirect si in afara preocuparii legii penale se admitea ca pedeapsa va servi, probabil, si colectivitatii din care cel pedepsit facea parte.

In conceptia pozitivista scopul pedepsei era punerea la adapost a societatii contra unor noi atacuri din partea infractorului; ducand pana la extrem aceasta idee, pozitivistii asemanau pedeapsa cu tratamentul curativ, adecvat fiecarei categorii de infractori, la care erau supusi bolnavii in spitale sau in alte locuri de tratament.

Pentru pozitivisti, sanctiunea penala, conceputa atat ca pedeapsa, cat si ca masura de siguranta, era menita sa combata mai mult anomaliile organice, psihologice ori disfunctionalitatile mediului social care l-au influentat pe infractor, determinandu-l sa comita fapte antisociale. Ceea ce era hotarator in aplicarea sanctiunilor era identificarea starii de pericol

a faptuitorului, pentru a putea decide asupra masurii de aparare sociala celei mai corespunzatoare, care putea merge pana la eliminarea fizica a condamnatului ori la izolarea lui

pe viata Nu exista preocuparea de a analiza gravitatea faptei si a vinovatiei faptuitorului, ci exclusiv starea de pericol a acestuia, fapta fiind considerata ca un simptom al starii de pericol. Rolul statului era de a preintampina impulsul criminal al faptuitorului prin pedeapsa actiunea culpabila nu era baza, ci ocazia pedepsei.

In viziunea moderna pedeapsa nu poate avea un scop in sine, anume: de a raspunde la rau

cu rau, deoarece ea nu apare dintr-o dorinta abstracta de razbunare ori de rasplatirea raului cu rau, ci dintr-o necesitate concreta de a impiedica repetarea faptelor antisociale si apararea valorilor sociale fundamentale. Pedeapsa neavand alt fundament decat apararea sociala finalitatea sau scopul acesteia este eminamente preventiunea. Pedeapsa intervine pentru a apara societatea prevenind ca infractorul sa repete faptele sale, ca alti indivizi sa-i urmeze exemplul si

ca sentimentul de revolta in constiinta membrilor societatii sa degenereze in consecinte funeste pana la manifestari de antijustitie.

In special, legea penala a Republicii Moldova (alin. ) art. 61 C.pen. RM) precizeaza ca pedeapsa are drept scop restabilirea echitatii sociale, corectarea condamnatului, precum si prevenirea savarsirii de noi infractiuni atat din partea condamnatilor, cat si a altor persoane.

Astfel, legea penala pune accentul pe atingerea a patru scopuri in urma aplicarii pedepsei fata de condamnat:

 restabilirea echitatii sociale;

 corectarea condamnatului;

 preventia speciala sau prevenirea savarsirii de noi infractiuni din partea condamnatilor;

 preventia generala sau prevenirea savarsirii de noi infractiuni din partea altor

persoane

Dezbaterile pe marginea scopurilor pedepsei au fost si raman actuale si astazi. Cert este faptul ca in diferite etape ale dezvoltarii sale statul promoveaza prin politica sa penala atingerea unora dintre ele, celelalte avand un rol complementar.

In baza celor relatate mai sus mentionam un caz din practica judiciara a Romaniei (Arhiva

Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Romaniei. Sectia penala. Decizia nr. 5432 din 21 septembrie

Dupa   abrogarea art. alin. (3) C. pen. prin Legea nr. 278/2006, suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere poate fi dispusa si in cazul infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 15 ani, atunci cand sunt indeplinite conditiile prevazute in art. alin. (1) lit. a) si b) C. pen., numai daca instanta apreciaza, tinand seama de persoana condamnatului si de comportamentul sau dupa comiterea faptei, ca pronuntarea condamnarii constituie un avertisment pentru acesta si, chiar fara executarea pedepsei, condamnatul nu va mai savarsi infractiuni, asa cum se prevede in art. alin. (1) lit. c) C. pen.

Prin sentinta penala nr. din 10 octombrie 2005, pronuntata de Tribunalul Harghita,

inculpata A.E. a fost condamnata la pedeapsa de 4 ani inchisoare pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor, prevazuta in art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) si (2) C. pen., cu retinerea circumstantei atenuante prevazute in art. 74 alin. 1) lit. c) din acelasi cod.

Instanta a facut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 C. pen., cu titlu de pedeapsa

accesorie, pe durata executarii pedepsei inchisorii.

Instanta a retinut ca, la 20 ianuarie 2005, intre inculpata si partea vatamata a intervenit

o altercatie pe fondul consumului de alcool, in cursul careia partea vatamata a lovit-o pe inculpata cu palma, aceasta, la randul sau, aplicandu-i partii vatamate doua lovituri de cutit, care i-au cauzat leziuni ce i-au pus in pericol viata.

Prin decizia penala nr. 40 din 24 martie 2006, Curtea de Apel Targu Mures a respins apelul inculpatei. Impotriva acestei hotarari inculpata a declarat recurs, insa nu s-a prezentat la instanta de recurs si nici nu a depus motive scrise de recurs. Cu ocazia dezbaterilor, aparatorul desemnat din oficiu a solicitat casarea, intre altele, cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, solicitand aplicarea dispozitiilor art. 86¹ C. pen. Cererea de aplicare a unei modalitati neprivative de libertate pentru executarea pedepsei nu este intemeiata.

Chiar daca pedeapsa de 4 ani inchisoare ar face aplicabila modalitatea prevazuta in art.

¹ C. pen., ca urmare a abrogarii alin. (3) a acestui articol prin Legea nr. 278/2006, Inalta Curte

de Casatie si Justitie apreciaza ca scopul pedepsei, astfel cum este mentionat in art. 52 C. pen

nu poate fi realizat decat prin executarea efectiva a pedepsei, in limita redusa ca urmare a

retinerii circumstantei atenuante prevazute in art. 74 alin. ( ) lit. c) C. pen., in raport cu persoana acesteia nefiind realizata conditia stabilita in art. 86¹ alin. (1) lit. c) din acelasi cod.

Recursul inculpatei a fost, insa, admis cu privire la aplicarea pedepsei accesorii, acesteia interzicandu-i-se numai drepturile prevazute in art. 64 alin. ( ) lit. a) si b) C. pen.

Incapacitatea sau restrangerea fizica a infractorului este ceea ce trebuie sa urmareasca pedeapsa in atingerea altui scop - protectia societatii de atentatele criminale. Aceasta restrangere fizica poate lua forma unei privari indelungate de libertate, in cursul careia infractorul nu are sau practic este lipsit de posibilitatea de a comite infractiuni.

Reabilitarea condamnatului este una dintre ultimele elaborari doctrinare chemate sa fundamenteze pedeapsa, conform carora pedeapsa are menirea de a schimba sau transforma personalitatea infractorului in concordanta cu prevederile legii. In aceasta ordine de idei pedeapsa priveste inainte, nu spre gravitatea infractiunii, ci mai degraba spre capacitatea condamnatului de a se schimba prin pedeapsa aplicata, prin durata si intensitatea acesteia.

[55, p. 54]

1.1. Restabilirea echitatii sociale. Acest scop poate fi privit ca o varianta moderna a pozitiei retributiviste, poate fi realizata doar prin concilierea intereselor tuturor partilor angajate

in conflictul generat prin infractiune - statul si societatea, infractorul si victima. Echitatea este o categorie etico-morala, si nu una juridica. De aceea, continutul ei este unul variabil pe parcursul timpului, si poate sa difere de la o societate la alta. Functia de restabilire poate fi interpretata ca fiind inlaturarea sau compensarea raului generat prin infractiune cu o pedeapsa corespunzatoare prejudiciului cauzat valorilor sociale, care sa nu fie exagerat de blanda sau de severa. Intr-o prima acceptiune, restabilirea echitatii sociale ar insemna ca pedeapsa trebuie sa fie fixata in corespundere cu caracterul si cu gradul prejudiciabil al infractiunii savarsite, cu circumstantele in care a fost savarsita, precum si cu personalitatea infractorului. Dintr-un alt aspect, faptul luarii in consideratie a intereselor celor care au suferit in urma infractiunii este indispensabil pentru o adevarata echitate sociala. Astfel, in acest context echitatea inseamna respectarea balantei dintre interesele infractorului stabilirea unei pedepse care sa nu fie prea aspra), pe de o parte, si interesele sociale sau individuale care au fost prejudiciate, pe de alta parte (pedeapsa justa poate contribui la diminuarea suferintei morale suportate de victima si societate, precum si compensa dauna materiala cauzata).

In aceasta perspectiva, restabilirea echitatii sociale nu poate fi conceputa fara a se tine cont

de urmatoarele aspecte: stabilirea unei pedepse care sa corespunda cu caracterul prejudiciabil al infractiunii, cu circumstantele atenuante si agravante, cu personalitatea infractorului; acoperirea prejudiciului cauzat prin infractiune victimei sau societatii; nesupunerea de doua ori la pedeapsa penala pentru aceeasi fapta; precum si neadmiterea cauzarii de suferinte si injosirea demnitatii

condamnatului. Aceasta finalitate a pedepsei poate fi observata si in alte state, cum ar fi Federatia Rusa, al carei Cod penal proclama restabilirea dreptatii sociale drept unul dintre scopurile pedepsei.

1. Corectarea condamnatului. In viziunea doctrinelor ce pledeaza pentru reabilitarea condamnatilor aceasta este un scop care justifica pedeapsa. In perioada sovietica, continutul acestei finalitati a pedepsei era umplut cu idei de transformare a condamnatului "dintr-un individualist egoist intr-un om capabil sa imbine just interesele personale cu cele obstesti": educarea unei atitudini constiincioase fata de munca si de proprietatea obsteasca, incadrarea activa a condamnatului in viata culturala, colectiva a societatii. Or, aceste obiective pot impune retinerea infractorului si "reeducarea" lui pentru o perioada nedeterminata - fapt care ar contraveni legalitatii pedepselor sau ar avea drept consecinta o profunda alterare a personalitatii condamnatului, aducand atingere demnitatii umane, ceea ce nu este o sarcina a Dreptului penal.

Actualmente, aceste idealuri s-au dovedit a fi practic irealizabile, fapt ce a dictat o regandire a vectorului acestui scop, pentru a se incadra mai bine in realitatile vietii de astazi, precum si in valorile umane nou-afirmate. Tot mai multi autori cad de acord cu faptul ca procesul de corectare a condamnatului trebuie sa transforme personalitatea acestuia in vederea respectarii legii, ca pe viitor el sa nu mai savarseasca infractiuni. Nerecidivarea lui pe viitor s ar incadra perfect in sensul "corectarii si reeducarii" sale din punctul de vedere al Dreptului penal.

1.3. Prevenirea savarsirii de noi infractiuni. Acest scop se realizeaza atat pentru cel

caruia i se aplica o pedeapsa care este menita sa asigure, prin functiile constrangerii si reeducarii infractorului, asa-numita preventie speciala, cat si pentru ceilalti destinatari ai legii penale care, sub amenintarea cu pedeapsa privativa de libertate prevazuta in norma penala, isi conformeaza conduita exigentelor acesteia, astfel fiind asigurata asa-numita preventie generala. In acest context Platon mentiona: "Cel ce vrea sa pedepseasca in mod inteligent, nu pedepseste pentru fapta trecuta - caci nu poate fi desfiintat un fapt implinit - ci in vederea viitorului, in asa fel incat

sa nu reinceapa nici altul care i-ar vedea pedeapsa".

In doctrina penala romana, de asemenea, se recunoaste ca pedeapsa este principalul mijloc

de realizare a scopului legii penale in sensul art. 1 din Codul penal roman; in acest fel, scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Asa de pilda, art. 52 alin. 1 din Codul penal roman prevede ca scopul pedepsei este "prevenirea savarsirii de noi infractiuni". Apararea valorilor fundamentale ale societatii implica ideea prevenirii oricarei atingeri la adresa acestor valori.

Recunoscandu-i-se pedepsei un scop mai indepartat - acela al prevenirii savarsirii de noi infractiuni - prin aceasta se realizeaza o ocrotire si mai eficienta a societatii impotriva infractiunilor. Comportarea preventiva este impusa insa atat colectivitatii (preventia generala),

cat si individului supus sanctiunii penale (preventia speciala), ambele forme de preventie

constituind tocmai scopul pedepsei.

Devine tot mai clar ca atat instituirea, cat si aplicarea pedepsei releva cea mai stransa corelatie si interdependenta intre necesitatea protejarii unor interese generale si individuale, intre cele doua dimensiuni ale preventiei, functionand in cea mai stransa legatura si interconditionare.

Preventia speciala. Scopul direct al pedepsei aplicate este preventia speciala adica, prevenirea savarsirii de noi infractiuni din partea celui condamnat. Inainte de orice, pedeapsa trebuie sa-l impiedice pe condamnat de a savarsi din nou o infractiune. Pedeapsa concreta este menita sa influenteze persoana infractorului si sa determine modificarea conduitei acestuia.

Prevenirea savarsirii de noi infractiuni de catre condamnati, cunoscuta in doctrina si sub denumirea de preventie speciala intimidare - in termenii juridici din alte state), este corelata cu premisa ca, odata supusa suferintei caracteristice pedepsei, persoana va fi determinata sa evite pe viitor o asemenea conduita, care, eventual, se poate solda din nou cu retrairea unei suferinte prin ispasirea pedepsei. Acest scop al pedepsei il vizeaza nemijlocit pe infractor, luat in mod individual, de unde vine si sintagma "preventie speciala". Acest scop poate fi atins prin influentarea condamnatului prin metode de constrangere fizica, pentru a-l impiedica sa comita noi infractiuni (inchisoarea), sau atunci cand condamnatul se convinge prin propria vointa de necesitatea acestui lucru.

Promotorul principal al conceptiei special-preventive a fost marele penalist german F. von

Liszt, care a evidentiat trei forme in care putea functiona si servi aceasta finalitate a pedepsei: asigurarea comunitatii in fata delincventilor prin izolarea sau incarcerarea lor; intimidarea infractorilor prin aplicarea pedepsei, pentru ca acestia sa nu comita noi infractiuni si indepartarea

lor de la recidivare prin corijare. Von Liszt expune un tratament al infractorilor in functie de tipul lor: indepartarea infractorului habitual de la care nu se poate pretinde nici incetarea si nici o ameliorare; intimidarea unui infractor simplu ocazional si corectarea infractorului corigibil. Aceste metode diverse de realizare a preventiei speciale pun in evidenta faptul cat de aproape se afla finalitatea data de cea a corectarii si reeducarii condamnatului, intre care nu se face deosebire in multe legislatii straine (de ex., in Germania).

In conceptia clasica asupra pedepsei, se recunostea ca pedeapsa exercita o anumita influenta psihologica asupra infractorului, dar aceasta numai ca o consecinta indirecta a pedepsei.

In viziunea moderna, ca pedeapsa sa devina cu adevarat un medicament al sufletului

(Platon) si sa contribuie la indreptarea comportamentul infractorului, ea trebuie sa fie bine gandita de societate, ceea ce presupune aplicarea unei pedepse juste, singura susceptibila sa determine sa regrete fapta, sa-si propuna sa nu mai repete infractiunea.

In realizarea scopului sau (prevenirea savarsirii de infractiuni), pedeapsa indeplineste anumite functii, prin care se actioneaza in vederea schimbarii conduitei viitoare a condamnatului,

in acelasi timp, avertizand si alte persoane asupra consecintelor pe care le-ar avea de suportat daca ar urma exemplul acestuia. [32, p. 585]

Consideram ca rolul pedepsei ar fi tocmai influentarea infractorilor, recuperarea lor sociala, transformarea lor in membri activi ai societatii. Pentru a produce, insa, un asemenea efect pedeapsa trebuie sa fie justa, retributiva, sa educe pe cel condamnat in ideea justitiei si a cinstei, deoarece numai astfel dreptul penal devine un instrument de profilaxie sociala, de educatie morala a cetatenilor. Preventia speciala se exercita, asadar, numai in momentul aplicarii

si executarii pedepsei, nu si in momentul intrarii in vigoare a normei penale. Functiile de constrangere si de reeducare pe care pedeapsa este chemata sa le exercite servesc, in principal, la realizarea preventiei speciale, prin ele pedeapsa actionand asupra persoanei condamnatului.

1.3. Preventia generala. Prevenirea savarsirii de noi infractiuni de catre alte persoane decat condamnatii sau, altfel spus, preventia generala, traditional a fost conceputa ca reprezentand prevenirea savarsirii de infractiuni de catre persoane instabile, predispuse la infractiuni, pe care doar frica pedepsei sau pedepsirea reala a unui alt condamnat le face sa se abtina de la comiterea infractiunilor. Acest aspect al preventiei generale, supranumit si preventie generala negativa, se refera in special la persoanele marginale, la potentialii criminali, care se afla la limita comiterii unor infractiuni. Predispozitia criminala se manifesta prin comiterea de alte acte ilicite - contraventii, incalcari disciplinare etc.

Preventia generala se realizeaza, ca urmare a prevederii pedepsei de catre norma penala prin cunoasterea si aderarea membrilor societatii la dispozitia normei respective a celor care o respecta) si prin teama de pedeapsa (pentru cei care ar fi tentati sa comita infractiuni). Asadar, pedeapsa are rol preventiv antiinfractional.

In literatura occidentala preventia generala mai este privita si sub un alt aspect - pozitiv

(preventia generala pozitiva sau colectiva), care, in opinia noastra, corespunde pe deplin si cu litera legii noastre penale. In aceasta ordine de idei, destinatarii normei nu sunt in mod prioritar anumite persoane, cu statut de potentiali infractori, ci toti, datorita faptului ca nimeni nu poate evita interactiunile sociale, de aceea toti trebuie sa stie la ce se pot astepta. Astfel, pedeapsa se aplica pentru exercitarea increderii in norma [42, p. 18], pentru a o recunoaste si, ca rezultat, pentru a educa fidelitatea fata de lege.

In conceptia profesorului Vintila Dongoroz, pedeapsa isi exercita actiunea de preventiune generala in trei directii:

fata de anumite persoane cu criminalitate latenta, necunoscute inca, preintampinand

ca ele sa urmeze exemplul rau al celui condamnat;

 fata de victima infractiunii, preintampinand ca ea sa-si faca singura dreptate prin incalcarea legii;

 fata de intreaga colectivitate, dand satisfactie constiintei sale morale si sentimentului sau de dreptate, preintampinand, astfel, comiterea altor fapte penale ce ar putea decurge din nemultumirea generala. [42, p. 583]

Preventia generala presupune influentarea colectivitatii atat prin amenintarea cu pedeapsa, din momentul intrarii in vigoare a normei penale, cat si prin aplicarea si executarea ei, in raport

cu o persoana determinata, in asa fel incat sa exercite o puternica influenta psihologica asupra psihicului cetatenilor, determinandu-i sa nu comita infractiuni.

Preventia generala se realizeaza in fiecare din cele trei momente ale represiunii penale:

 momentul edictarii normei penale (antedelictum

 momentul aplicarii pedepsei postdelictum

 momentul executarii pedepsei postdelictum .

Antedelictum, preventia generala se realizeaza prin simpla descriere a faptei incriminate si prevederea pedepsei in norma de incriminare. Acest efect se produce din chiar momentul intrarii

in vigoare a legii penale; sublinierea valorilor sociale fundamentale ocrotite, a exigentelor societatii fata de comportarea indivizilor, cat si aratarea consecintelor prejudicierii valorilor aparate de lege este de natura sa-i determine pe destinatarii normei sa adopte o conduita conforma legii, realizandu-se, astfel, latura pozitiva a preventiei generale. In acelasi timp, prin limitele de pedeapsa prevazute pentru incalcarea normei de incriminare sunt amenintati, mai ales, acei destinatari ai normei, sovaielnici, intimidandu-i spre a se abtine de la comiterea de infractiuni si a evita aplicarea pedepsei, realizand in acest fel latura negativa a preventiei generale. Dar, pentru a exercita eficient intimidarea, norma penala trebuie sa fie clara, iar pedeapsa sa fie corespunzatoare gradului de pericol pe care il prezinta vatamarea valorilor sociale fundamentale, astfel incat, oamenii sa nu perceapa un dezacord intre evaluarea legala ca periculoasa a unei fapte si gradul de pregatire morala a societatii. In acelasi timp, amenintarea trebuie sa fie reala si sa creeze constientizarea inevitabilitatii si promptitudinii pedepsei in cazul incalcarii legii penale.

Postdelictum, preventia generala se realizeaza in cele doua momente distincte: momentul aplicarii pedepsei de catre instanta de judecata si momentul executarii pedepsei.

Atat intr-un caz, cat si in celalalt pedeapsa influenteaza nu numai conduita celor obligati sa suporte consecintele hotararii judecatoresti de condamnare, ci si comportarea celor care, din exemplul condamnatului, trag invatamintele pentru propria lor conduita.

Suferintele si privatiunile pe care le implica in mod inerent pedeapsa isi lasa amprenta si in constiinta celorlalte persoane, care iau cunostinta de infractiunea comisa si de pedeapsa aplicata

Preventia generala se realizeaza mai usor in masura in care constiinta oamenilor adera de bunavoie, constient, la exigentele legii penale; acestia se abtin din convingere de la incalcarea legii, constienti ca legea inseamna ordine si ca in societate este nevoie de ordine; "dezordinea, spunea Aristotel, este mama tuturor nenorocirilor". Sunt insa si oameni care se abtin de a savarsi infractiuni nu din cauza ca simt o repulsie pentru astfel de fapte, ci din teama de a nu fi pedepsiti,

de frica de pedeapsa. Aceasta temere devine reala cand asemenea persoane observa ca acela care incalca legea este pedepsit imediat si intr-o masura corespunzatoare.

Momentul executarii pedepsei produce, de asemenea, efecte nu numai asupra conduitei infractorului, dar si asupra altor persoane, care, vazand constrangerea la care este supus acesta, sunt puse in situatia de a reflecta asupra propriei lor comportari viitoare si de a se abtine de la savarsirea de infractiuni.

Antolisei arata ca represiunea si prevenirea nu sunt idei separate, deoarece prin represiune

se previne; operand asupra trecutului se actioneaza si asupra viitorului, iar un alt autor (Bettiol) sublinia ca retributia si prevenirea nu sunt principii de neconciliat, unitatea lor este posibila deoarece pedeapsa se aplica nu pentru ea insasi, ci in scopul apararii sociale, impotriva infractiunilor viitoare si serveste acestui scop in masura in care este retributiva.

Ideea ca pedeapsa aplicata si executata are influenta asupra comportamentului celorlalti indivizi nu trebuie dusa la extrem; cel sanctionat nu trebuie sa devina instrumentul de reeducare

al celorlalti, adica un instrument folosit in scopuri de politica penala; aceasta ar insemna ca el nu

este pedepsit pentru ceea ce merita, ci pentru a-i inspaimanta pe ceilalti. Prin aceasta s-ar urmari

nu justitia reflectata in pedeapsa, ci efectul care ar putea fi realizat prin pedeapsa, intimidarea colectivitatii in comiterea unor fapte antisociale. Drept urmare, ideea preventiei generale, rupta

de aceea a unei pedepse juste, retributive, conduce la un terorism penal.

In literatura juridica distinctia intre preventia speciala si preventia generala ca scop al pedepsei este definita prin faptul ca pedeapsa are un scop imediat si un scop mediat, aratandu-se

ca prevenirea savarsirii de noi infractiuni nu se rezuma numai la impiedicarea condamnatului de

a repeta alte incalcari ale legii penale, dimensiunile ce vizeaza asa-numita preventie speciala, dar

si la atentionarea celorlalti destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de incalcari, dimensiune ce vizeaza asa-numita preventie generala. La acest rezultat poate sa contribuie si modul uman de executare a pedepsei, fara insa a se putea exclude o anumita suferinta inerenta pedepsei. Odata cu executarea, in majoritatea cazurilor se produce reeducarea infractorului prin formarea unor deprinderi compatibile cu regulile elementare de convietuire sociala si a unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordine, disciplina si fata de valorile sociale fundamentale.

In timpul executarii, infractorul este supus unui intreg complex de obligatii privitoare la munca ordine si disciplina, toate acestea desfasurandu-se, desigur, pe fondul si in conditiile

constrangerii pe care o implica o pedeapsa retributiva, bine proportionata, realizandu-se transformarea celui condamnat, anihilarea conceptiilor si deprinderilor sale antisociale.

Dupa unii autori, pedeapsa fiind un rau, o suferinta, efectul ei nu ar putea fi decat tot un rau. Un asemenea rationament nu tine insa seama ca pedeapsa, desi inseamna o suferinta fizica si morala individuala, ea nu reprezinta un rau in ce priveste caracterul actiunii desfasurate de stat pentru a face sa triumfe justitia si ca ordinea juridica sa fie restabilita iar valorile sociale ocrotite; sub acest aspect pedeapsa este un bine, are o valoare pozitiva. In realitate, raul, suferinta, pe langa faptul ca este un bine in raport cu interesul general, ajuta si pe infractor, determinandu-l sa

nu mai greseasca si sa evite o noua constrangere. Deci, pedeapsa este un rau folosit si in binele condamnatului, pe langa binele adus societatii.

Pe de alta parte daca am crede ca pedeapsa ar fi un rau moral, ea n-ar trebui aplicata chiar daca s-ar urmari un scop benefic, deoarece, asa cum arata G. Bettiol - scopul nu scuza mijloacele. 18, p. 119] In realitate pedeapsa, numai privita dintr-un punct de vedere individual este un rau, dar in lumina interesului general, care se rasfrange apoi si asupra individului ea are o valoare pozitiva.

Prin urmare, scopul pedepsei nu este altul decat acela de a-l impiedica pe infractor sa aduca celorlalti membrii ai societatii noi prejudicii si totodata de a-l abate pe el ca individ de la savarsirea unor fapte asemanatoare. Desi pedeapsa se refera la o fapta trecuta ea nu poate sa urmareasca altceva decat ca in viitor sa nu se mai comita infractiuni.

Cert este faptul ca existenta si cresterea continua a ratei recidivismului pune mereu la indoiala ratiunea aplicarii unei pedepse care ar urmari doar atingerea acestui scop. Cu toate acestea, rolul preventiei speciale nu este de neglijat, in special cand ea tine pasul cu alte scopuri

ale pedepsei. De aici rezulta ca pedeapsa trebuie sa fie destul de severa pentru a exercita un efect restrictiv asupra altora, insa nu intr-atat de severa, incat sa transforme persoana pedepsita intr-o creatura mai antisociala decat a fost anterior.

Tinem sa mentionam ca scopurile pedepsei penale nu sunt izolate, realizarea unora dintre

ele presupune in mod necesar si atingerea altora, cel putin partial. Astfel, prin detentiunea pe viata se urmareste in primul rand prevenirea savarsirii de noi infractiuni de catre condamnati si restabilirea echitatii sociale, iar in mod complementar, prevenirea savarsirii de infractiuni de catre alte persoane, adica preventia generala. In cazul amenzii, pe prim-plan se pune corectarea condamnatului, celelalte scopuri fiind aditionale.

Functiile pedepsei. Functiile pedepsei reprezinta mijloace de realizare a scopului acesteia si drept urmare, au fost denumite, uneori, scopuri imediate ale pedepsei; ele reprezinta calea sau mijlocul prin care pedeapsa realizeaza, practic, acest scop, intre functie si finalitate existand un raport de la mijloc la scop. Aceste scopuri imediate se desprind cu usurinta din

raspunsul pe care-l vom da la intrebarea: in ce mod ar trebui conceputa pedeapsa pentru a determina pe destinatarii normei penale, ca si pe cel care a savarsit o infractiune, sa satisfaca scopul legii penale, de a nu mai comite infractiuni iar prin aceasta de a nu aduce atingere valorilor sociale fundamentale, implicit conditiilor esentiale de existenta ale societatii.

Unii autori au incadrat constrangerea printre functiile pedepsei. Consideram insa, ca nici textul, citit in spiritul sau, nici examenul realist al continutului pedepsei nu justifica incadrarea constrangerii printre functiile pedepsei. Dupa parerea noastra, prevederea legii in sensul ca pedeapsa este o "masura de constrangere" vrea sa indice esenta pedepsei, insusirile launtrice ale acesteia, iar nu unul dintre mijloacele prin care se realizeaza scopul ei. Constrangerea, ca esenta

a pedepsei, "este insasi pedeapsa". Definind pedeapsa, in primul rand, ca o "masura de constrangere", textul citat subliniaza, asadar, esenta constrangatoare a pedepsei. Or, daca constrangerea este esenta pedepsei, adica se identifica cu insasi pedeapsa retributiva, este greu de admis ca ea exercita in acelasi timp si o functie de constrangere, atata vreme cat esenta si functiile pedepsei sunt doua notiuni distincte. In acelasi sens era si doctrina penala mai veche; astfel, profesorul Vintila Dongoroz sustinea ca pedeapsa aplicata serveste (adica are functia s.n.) numai ca mijloc de indreptare a infractorului si nu de constrangere - s.n.) in cazul preventiei speciale. [32, p. 467]

Desigur, functiile pedepsei isi desprind valoarea si eficienta din constrangerea pe care o implica orice pedeapsa, ele se realizeaza prin si in modul constrangerii, dar nu se confunda cu ea. Asa cum se arata in literatura de specialitate [32, p. 468], pedeapsa trebuie sa indeplineasca

mai intai o functie de intimidare generala, adica, din chiar momentul in care normele de drept penal au intrat in vigoare, majoritatea membrilor colectivitatii, cunoscand consecintele pedepsei,

sa se supuna de bunavoie acelor norme.

Dupa ce s-a comis infractiunea, atunci cand pedeapsa este efectiv aplicata, ea indeplineste

un complex de functii

Pedeapsa penala serveste, in limite posibile, ca mijloc de indreptare a infractorilor si

de impiedicare de a face rau.

Pedeapsa indeplineste functia de reeducare a condamnatului, deoarece pedeapsa inceteaza

a mai fi o pura retributie (rau pentru rau), ci este menita sa determine inlaturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.

Functia de reeducare consta in influentarea asupra mentalitatii si deprinderilor condamnatului, in sensul inlaturarii deprinderilor antisociale si formarii altora, corespunzatoare exigentelor societatii. Functia de reeducare se constata prin influenta pe care o are pedeapsa asupra constiintei condamnatului pe intreg parcursul procesului penal, din momentul inceperii urmaririi penale, al aplicarii pedepsei si in timpul executarii pedepsei, cand masurile de

reeducare sunt adoptate in functie de gravitatea si personalitatea infractorului.

Reeducarea si indreptarea depind de persoana celui condamnat, de diferite metode si procedee ce i se aplica in functie de imprejurarea ca este infractor primar, recidivist sau minor. In toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de ordinea de drept si de regulile de convietuire sociala, precum si formarea unor deprinderi conforme cu morala majoritatii membrilor societatii, cu cerintele acesteia, prin combaterea si lichidarea orientarilor si deprinderilor antisociale. [80, p. 23-24]

In aceasta ordine de idei mentionam un caz din practica judiciara a Romaniei (Arhiva Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Romaniei. Sectia penala. Decizia nr. 2767 din 10 iunie 2003): Fata de minorul de 15 ani care ziua, in public, savarseste o talharie, iar din ancheta

sociala rezulta ca in familie nu i se poate asigura o educatie si supraveghere corespunzatoare,

se justifica luarea masurii de internare intr-un centru de reeducare, conform art. 04 C. pen., iar nu aplicarea pedepsei inchisorii cu suspendarea conditionata a executarii.

Prin sentinta nr. 1197 din 6 decembrie 2002, Tribunalul Bucuresti, sectia a II-a penala, l-a

condamnat pe inculpatul minor M.M. pentru savarsirea infractiunii de talharie prevazuta in art.

211 alin. (2) lit. c) C. pen. la 2 ani inchisoare, cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei.

Instanta a retinut ca, in dupa amiaza zilei de 5 august 2002, inculpatul, in varsta de 15

ani, a smuls de la gatul partii vatamate D.T., in timp ce aceasta cobora din tramvai, lantisorul

de aur cu 3 medalioane pe care ulterior le-a vandut.

Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, prin decizia nr. 142/A din 10 martie 2003, a admis apelul procurorului si a dispus, conform art. 104 C.pen., internarea minorului intr-un centru de reeducare.

Recursul declarat de inculpat este nefondat si este respins.

Ancheta sociala efectuata in cauza si expertiza psihiatrica a minorului au relevat starea fizica si mintala necorespunzatoare a inculpatului, din cauza conditiilor precare de dezvoltare, opinand pentru internarea lui intr-un institut de reeducare.

Familia inculpatului avand si alti copii si grave dificultati materiale, a ajuns chiar sa tolereze actiuni de genul celei de fata, de vreme ce tatal a acceptat 1.500.000 de lei de la inculpat din banii obtinuti prin vanzarea obiectului furat, fara sa l intereseze provenienta banilor.

Ca atare, resocializarea inculpatului nu se asigura in cadrul familiei; intr-un institut de reeducare inculpatul va avea posibilitatea reala a reeducarii intr-un cadru organizat, supravegheat, in care va putea fi tratat medical si va dobandi o pregatire profesionala, avand posibilitatea reala de a se integra in societate.

Infractorul pedepsit desprinde din pedeapsa unele invataminte, chiar fara ca aceasta

finalitate sa fie anume urmarita de judecator.

In timpul executarii pedepsei, condamnatul este supus unui ansamblu de masuri menite sa-i influenteze in mod pozitiv constiinta, caracterul si deprinderile, sa-l determine a respecta din convingere exigentele vietii in societate, a si satisface interesele si dorintele in cadrul legii, fara a intra in conflict cu ceilalti oameni sau cu societatea insasi.

De asemenea, pe timpul executarii, infractorul este supus unui intreg complex de obligatii privitoare la munca, ordine si disciplina, este integrat intr-un sistem de instruire si de ridicare a nivelului sau cultural, toate acestea desfasurandu-se, desigur, pe fondul si in conditiile constrangerii pe care o implica pedeapsa. Toate aceste eforturi sunt menite sa transforme constiinta celui condamnat, sa anihileze conceptiile si deprinderile sale antisociale, sa determine formarea unui alt mod de viata in concordanta cu normele de convietuire sociala.

Pedeapsa, ca masura de constrangere, devine un mijloc de reeducare; altfel spus, finalitatea reeducativa se realizeaza prin constrangere, prin mijloacele specifice dreptului penal.

Reeducarea, ca scop imediat al pedepsei, nu trebuie inteleasa ca o transformare automata a condamnatului intr-un om nou, cinstit, rational, care sa nu mai greseasca niciodata. Aceasta constituie un ideal care rareori se realizeaza in fapt. Societatea pretinde celor condamnati mult mai putin, si anume: sa se abtina de la fapte care aduc atingere valorilor sociale fundamentale, sa respecte regulile de convietuire sociala, indiferent daca aceasta comportare va avea la baza o convingere noua, profund morala, o modificare a structurii personalitatii individului sau va fi determinata exclusiv de frica de sanctiune.

Reeducarea completa a infractorilor ca urmare a unei modificari prin pedeapsa a structurii

lor morale nu este, desigur, imposibila, insa este un fenomen destul de rar. [24, p. 285] Aceasta este usor de explicat daca tinem seama ca infractiunea are la baza, pe langa o serie de cauze asupra carora se poate actiona sub influenta purificatoare a unui regim de reeducare, si o seama

de alte cauze, mai profunde, deprinderi dobandite sub influenta mediului in care a trait si pe care

il va regasi la iesirea din detentie. Pedeapsa a putut influenta pe infractor facandu-l sa aiba o constiinta morala mai lucida, o cunoastere mai profunda a cerintelor sociale, eventual o meserie dobandita in timpul detentiei, care sa-i asigure existenta, dar toate acestea se vor gasi intr-o zi fata in fata cu multiplele cauze care au scapat influentei transformatoare a pedepsei; in acea zi se

va da lupta intre constiinta oarecum transformata a celui ce a suferit pedeapsa si intre cauzele din mediul social care il imping, adeseori, spre fapte rele.

Functia educativa, care rezulta din insasi notiunea legala de pedeapsa, ca mijloc de corectare si reeducare. Pedeapsa influenteaza constiinta condamnatului, contribuie la formarea unei atitudini de respect fata de legea penala, precum si fata de valorile sociale si interesele

protejate de aceasta.

 Pedeapsa serveste la reinstaurarea ordinii juridice, in raport cu victima si cu grupul social, deoarece prin aplicarea efectiva a pedepsei se da satisfactie victimei, precum si colectivitatii, evitandu-se dezordinea care ar putea rezulta daca victima sau grupul social ar reactiona singuri;

Reinstaurarea ordinii juridice se realizeaza prin: a) eliminare temporara a infractorului;

b) intimidare si c) reparare a prejudiciului.

Luand in vedere faptul ca multe infractiuni cauzeaza prejudicii materiale victimelor, consideram ca pentru infractiunile care produc un prejudiciu material pedeapsa sa functioneze si

ca mijloc de reparare a prejudiciului.

Pentru realizarea scopului sau, pedeapsa poate actiona si prin functia sa de eliminare temporara sau definitiva a condamnatului din societate. Izolarea de societate reprezinta un soc moralmente dureros, dar necesar pentru schimbarea unei mentalitati profund antisociale si pentru

a pune la adapost societatea, cel putin temporar, impotriva periculozitatii infractorului, a carui reeducare urmeaza sa se faca, spre exemplu, in conditiile privatiunii de libertate.

Eliminarea este modalitatea sub care pedeapsa functioneaza cu maximul de intensitate in vederea apararii sociale contra infractorului. Ea consta in izolarea temporara sau permanenta de societate a acestuia, fiind impiedicat astfel, in mod fizic, sa nu mai savarseasca infractiuni; in aceasta modalitate, membrilor societatii si valorilor sociale li se garanteaza o anumita stare de siguranta pe durata izolarii infractorului.

Eliminarea definitiva este posibila in cazurile exceptionale in care se aplica aceasta sanctiune. Eliminarea temporara se realizeaza in toate cazurile in care pedeapsa inchisorii se executa in locuri de detinere si ea apare ca necesara in cazul infractiunilor cu un grad ridicat de pericol social.

In legislatiile in care mai exista pedeapsa capitala, legea penala exercita functia de eliminare a condamnatilor din societate prin suprimarea vietii acestora. Partizanii doctrinei pozitiviste (Lombroso, Garafalo), promovand ideea apararii sociale si nu a culpabilitatii morale, pretindeau ca impotriva infractorilor considerati irecuperabili (criminali innascuti, alienati sau de obicei) sa se ia masuri de eliminare din societate. Functia de eliminare serveste atat la realizarea preventiei speciale, cat si a preventiei generale prin influentarea pozitiva, psihologica a membrilor societatii spre a-i determina sa se abtina de la comiterea de infractiuni.

Functia eliminatorie sau de incapacitate. Uneori, cand interesele societatii o cer, condamnatul este eliminat temporar (prin pedeapsa inchisorii, a arestului) sau definitiv din societate (in cazul detentiunii pe viata). Incapacitatea se manifesta prin excluderea infractorului din mediul criminogen, prin restrangerea posibilitatilor sau mijloacelor care au facut posibila

savarsirea infractiunii (prin privarea de dreptul de a ocupa anumite functii, persoana nu poate comite infractiuni de felul celor comise de persoane cu functie de raspundere sau altele).

Constrangerea, esenta pedepsei, nu realizeaza automat prevenirea savarsirii infractiunii

(scopul pedepsei), ci actioneaza prin constiinta oamenilor asupra carora se exercita (infractiunea este un act de vointa a infractorului, iar abtinerea de la infractiune constituie un act de vointa contrar), influentand structura psihica (ratiunea, vointa, sentimentul), factorii interni care determina modul de comportare al unei persoane intr-un sens sau altul. Aceste procese psihice pot fi impulsionate prin constrangere sa produca un efect imediat de intimidare, realizand o abtinere de la savarsirea unei infractiuni [41, p. 9] Orice pedeapsa trebuie sa fie o forta menita a preveni comiterea infractiunilor si repetarea lor, iar o pedeapsa care nu produce nici o intimidare este, implicit, lipsita de caracterul ei retributiv.

Pedeapsa functioneaza ca forta intimidanta din chiar momentul intrarii acesteia in vigoare; prin sublinierea in norma a valorilor sociale fundamentale si aratarea consecintelor vatamarii sau punerii in pericol a acestora, pedeapsa exercita o influenta social-pedagogica importanta asupra destinatarilor sai; implicit, prin sadirea in constiinta lor a ideii ca infractiunea prejudiciaza interesele sociale vitale, ceea ce trebuie sa i determine sa adopte o conduita conforma legii.

Sub amenintarea pedepsei, majoritatea persoanelor care, prin comportarea lor - viata dezordonata, nedisciplinata, imorala, sustragere de la indatoririle sociale etc. - se afla la pragul dintre licit si ilicitul penal, de regula, se abtin de la incalcarea legii penale, limitele de pedeapsa prevazute pentru incalcarea preceptului din norma de incriminare fiind de natura sa le sperie, sa

le inspire teama, spre a-le indemna sa se abtina de la incalcarea legii, pentru a evita aplicarea pedepsei, realizandu-se astfel latura negativa a preventiei generale. Pentru ca functia intimidanta

a pedepsei sa actioneze eficient in directia preventiei generale se impune, pe de o parte, ca legea penala sa fie cat mai bine cunoscuta de toti cetatenii, iar, pe de alta parte, ca represiunea sa fie prompta si sigura. [17, p. 55]

Altfel spus, cetatenii trebuie sa stie care sunt sanctiunile la care vor fi supusi in cazul in care ar incalca legea penala si, totodata, sa fie convinsi, din exemplul altora, ca nu vor putea nici

sa intarzie, nici sa se sustraga de la aplicarea pedepsei. In operatia de stabilire a pedepsei, legiuitorul este dator sa aiba in vedere ca orice pedeapsa inscrisa in lege trebuie sa fie apta de a intimida. Dar, in preocuparea sa de a asigura pedepsei un efect preventiv general, legiuitorul nu trebuie sa urmareasca a conferi pedepsei o forta intimidanta excesiv de intensa, deoarece, daca ar proceda astfel, ar submina proportia ce trebuie pastrata intre pericolul social abstract al infractiunii si pedeapsa legala. Pe de alta parte, insa, legiuitorul nu trebuie sa prevada nici pedepse excesiv de blande, deoarece efectul intimidant al unor asemenea pedepse fiind neinsemnat, daca nu chiar nul, repercusiunile acestei situatii se vor rasfrange in mod negativ

asupra prevenirii savarsirii de infractiuni.

Ideea ca pedeapsa indeplineste o functie de intimidare colectiva nu este acceptata de unii autori. [82, 80] Pe aceasta linie de gandire s-a sustinut, pe de o parte, ca forta intimidanta a pedepsei nu este absoluta din moment ce exista infractori care infrunta riscul unei condamnari si,

pe de alta parte, ca reducerea limitelor legale ale pedepselor prevazute pentru anumite infractiuni

nu este urmata intotdeauna de o crestere a criminalitatii. Fara a nega aceste realitati, functia de intimidare a pedepsei exercitata asupra colectivitatii este confirmata de experienta sociala majoritatea absoluta a destinatarilor normei penale sunt determinati sa se abtina de la incalcarea preceptului cuprins in aceasta, tocmai prin modul in care este elaborata norma de incriminare. Intimidarea trebuie sa fie ceea ce este umbra pentru un obiect; ca si aceasta, ea trebuie sa existe, fara ca cineva sa fi intervenit la formarea ei, capatand intensitatea pe care i-o ofera lumina ce se proiecteaza din constiinta fiecarui individ.

Forta intimidanta a pedepsei se amplifica in mod considerabil odata cu aplicarea si, consecutiv, executarea pedepsei concrete. [49, p. 501] Pedeapsa inscrisa in lege sub forma unei amenintari abstracte, odata concretizata prin hotararea de condamnare are o puternica valoare intimidanta, influentand eventualele tendinte spre infractiune ale cetatenilor. De mentionat, din acest punct de vedere, ca datorita cresterii criminalitatii, mai ales a celei de violenta, in ultimii

ani politica penala a multor tari, printre care si a Romaniei, se caracterizeaza printr-o continua sporire a valentelor intimidante ale represiunii. Paralel cu aceste reforme legislative, a avut loc, inspirata de aceeasi idee a descurajarii infractorilor, o reorientare a practicii judiciare, concretizata in agravarea pedepselor pronuntate de instantele judecatoresti.

Pedeapsa serveste la consolidarea fortei de intimidare pe car-e sanctiunile trebuie sa

o exercite asupra destinatarilor regulilor de drept penal, deoarece, prin aplicarea sa efectiva, pedeapsa devine exemplu pentru toti acei care ar fi tentati sa comita fapte penale.

Aceasta functie consta in influenta pe care pedeapsa aplicata condamnatului o produce

asupra altor persoane care, vazand constrangerea la care este supus condamnatul, vor manifesta retinere, abtinandu-se de la savarsirea unor infractiuni. Realizarea acestei functiei depinde de fermitatea si promptitudinea tragerii la raspundere penala a celor care au comis infractiuni. Aceasta functie decurge din caracterul inevitabil al pedepsei atunci cand a fost savarsita infractiunea.

Influentarea psihologica a cetatenilor (preventia generala) este determinata si de modul in care   este aplicata si executata pedeapsa. Dar asa cum am mai sustinut, pedeapsa, prin exemplaritatea ei, nu poate deveni un instrument de reeducare folosit de membrii colectivitatii in scopuri de politica penala; altfel, ar insemna ca infractorul sa fie pedepsit nu pentru fapta comisa

ci pentru a-i inspaimanta pe ceilalti.

Legiuitorul trebuie sa evite stabilirea unor pedepse excesive, altfel nu va exista o proportie intre pedeapsa si infractiunea comisa, ceea ce ar insemna sa se aplice pedepse foarte mari pentru infractiuni cu grad scazut de pericol social, iar pentru infractiuni grave legiuitorul sa fie silit sa stabileasca aceeasi pedeapsa, cum facea legiuitorul grec Dracon, amintit mai sus, pedepsind cu moartea aproape toate infractiunile.

O pedeapsa justa, retributiva va influenta pozitiv membrii societatii care, vazand constrangerea la care condamnatul este supus, vor fi pusi in situatia de a reflecta asupra propriei

lor comportari viitoare si de a decide sa se abtina de la savarsirea de infractiuni. Realizarea acestei functii este conditionata si de fermitatea cu care pedeapsa este aplicata si pusa in executare, de intensitatea si generalitatea dezaprobarii moral-politice a faptei si a faptuitorului,

de caracterul convingator al pedepsei care trebuie sa reflecte, prin marimea privatiunii la care condamnatul este supus, gravitatea infractiunii comise de acesta.

Momentul executarii pedepsei influenteaza, de asemenea, functia de exemplaritate; aceasta influentare va fi, insa, mult diminuata daca cel condamnat va fi obligat sa execute pedeapsa in conditii inumane; in acest caz, pedeapsa il va inrai pe condamnat si nu va avea efect preventiv nici pentru membrii societatii; dimpotriva, o atare executare ar putea sa perverteasca constiinta acestora si sa le sugereze tendinte antisociale.

Asadar, functia de exemplaritate consta in influenta pe care o produce pedeapsa aplicata

condamnatului asupra altor persoane, care, vazand constrangerea la care este supus condamnatul, sunt nevoite sa reflecteze asupra propriei lor comportari si sa se abtina de la savarsirea de infractiuni. [24, p. 287-288]

In concluzie, pedeapsa poate avea urmatoarele functii:

intimidare generala;

indreptarea infractorului (corijarea sau amendarea);

impiedicarea de a comite noi infractiuni (poate fi realizata moral, prin indreptare, sau fizic, prin izolare temporara sau eliminare definitiva);

reinstaurarea ordinii juridice in general (fata de colectivitate) si in particular (fata de victima si cei din jurul ei);

exemplaritate fata de infractor si de grupul social.

Toate functiile care tind sa il impiedice pe infractor sa mai repete in viitor conduita infractionala servesc prevenirii speciale si toate functiile care urmaresc sa impiedice tulburarea ordinii juridice de catre alte persoane decat infractorul servesc prevenirii generale.

Din cele expuse putem relata urmatoarele:

 Pedeapsa nu poate avea un scop in sine, anume: de a raspunde la rau cu rau, deoarece ea nu apare dintr-o dorinta abstracta de razbunare ori de a rasplati raul cu rau, ci dintr-o necesitate concreta de a impiedica repetarea faptelor antisociale si de a apara valorile sociale fundamentale.

 Pedeapsa poate fi corectiva numai daca este retributiva, daca tine seama de latura morala a omului, de libertatea morala a acestuia, de capacitatea sa de a-si analiza faptele si de a se hotari pentru o conduita compatibila cu interesele societatii; o asemenea transformare a omului nu este posibila fara suferinta, fara remuscare pentru fapta comisa.

 Pedeapsa neavand alt fundament decat apararea sociala, finalitatea sau scopul acesteia este eminamente preventiunea.

 Pedeapsa intervine pentru a apara societatea prevenind ca infractorul sa repete faptele sale,

ca alti indivizi sa-i urmeze exemplul si ca sentimentul de revolta in constiinta membrilor societatii sa degenereze in consecinte funeste pana la manifestari de antijustitie.

 Legea penala atat a Romaniei, cat si a Republicii Moldova pune accentul pe atingerea a patru scopuri in urma aplicarii pedepsei fata de condamnat: restabilirea echitatii sociale; corectarea condamnatului; preventia speciala sau prevenirea savarsirii de noi infractiuni

din partea condamnatilor; preventia generala sau prevenirea savarsirii de noi infractiuni din partea altor persoane.

 Scopurile pedepsei penale nu sunt izolate, realizarea unora dintre ele presupune in mod necesar si atingerea altora, cel putin partial.

 Adevaratele scopuri ale pedepsii penale nu pot fi regasite decat in finalitatea legii penale insasi care, prin instruirea si aplicarea ei, urmareste, in primul rand, apararea valorilor ocrotite de legea penala impotriva infractiunilor prin prevenirea si combaterea acestora, prin restabilirea ordinii de drept si a echitatii sociale.

 Functiile pedepsei reprezinta mijloace de realizare a scopului acesteia si, drept urmare, au fost denumite, uneori, scopuri imediate ale pedepsei; ele reprezinta calea sau mijlocul prin care pedeapsa realizeaza, practic, acest scop, intre functie si finalitate existand un raport de

la mijloc la scop.

In timp ce asupra infractorului functia intimidanta a pedepsei actioneaza direct, datorita condamnarii si executarii pedepsei, asupra celorlalti membri ai societatii pedeapsa nu exercita decat o influenta difuza si indirecta: mai intai prin amenintarea pe care o prezinta simpla ei inscriere in lege, apoi prin exemplul incidentei sale concrete in cazul incalcarii efective a legii penale.