Psihozele geografiei

Psihozele geografiei

Daca facem abstractie de modificarile morfostructurale ale geografiei si privim mai atent pozitia geografului in raport cu obiectele cercetarii, vom constata o evolutie interesanta, care are ca rezultat transformarea acestuia dintr-un simplu spectator al fenomenelor la o implicare din ce in ce mai activa. De ce numim psihoze, aceste etape individualizate? In principal, pentru ca este vorba de spiritul care a dominat lucrarile geografice. Aceasta stare psihologica a geografilor a avut la baza o anumita atitudine fata de realitatea geografica, incercand sa o transforme, mai mult sau mai putin constient, intr-un tabuu. De cand geografia a devenit o stiinta, avand concepte relativ bine definite s-au putut individualiza tendinte de transformare a geografului dintr-o persoana care relata ceea ce vedea, intr-una care observa ce se petrece in natura si societate, iar apoi intr-un actor care isi da seama de capacitatea sa de a actiona asupra spatiului. Intr-un mod relativ simplist, am putea desprinde, deci, trei etape, prin care geografia trece de la descrierea spatiului la metode de interventie asupra acestuia. In fiecare dintre aceste etape a existat o obsesie dominanta, pe care noi am asimilat-o unei psihoze[i].

Deosebit de inspirat geograful elvetian Claude Raffestin, face analogie intre trei ipostaze ale imaginatiei geografice: cunoastere = a sti, intentie = a vrea si metoda = a putea, aratand ca mai rar se intampla ca aceasta imaginatie sa se manifeste cu aceeasi intensitate in toate cele trei momente. Prin analogie cu aceste ipostaze am putea identifica pe parcursul evolutiei stiintei geografice o succesiune de etape, avand la baza una dintre aceste preocupari: descriere-observatie = a cunoaste, esentializare = a putea si schimbare = a dori.

Prima etapa a fost in mod clar orientata pe descrierea geografica, pe cunoasterea spatiului, folosind ca principal mod de analiza a acestuia, vederea directa. De la acest mod de apreciere uneori exagerata a realitatii, se trece usor la observatie. Daca din antichitate, de la Herodot, pana in timpul Marilor descoperiri geografice descrierea era dominanta, incepand cu sec.XIX, se remarca incercarile de a explica anumite continuitati observate in natura. Un exemplu concludent este cel al lui Von Thunen, care nu s-a multumit doar sa constate distributia teritoriala, ci a remarcat relatia de dependenta care exista intre pretul graului, calitatea solului, sistemul de cultura si structurarea spatiului din jurul unei asezari. In geografie, aceasta perioada se individualizeaza foarte bine in intervalul 1880-1950, cand marea majoritate a lucrarilor au un caracter descriptiv-explicativ. Faptul ca aceste preocupari au fost dominante, aproape toti cercetatorii punand accent pe ceea ce se stia de la Herodot, am putea considera ca se poate vorbi de "Sindromul Herodot" (Fig.3.).

Dar in toata aceasta perioada a geografiei clasice, conceptele si arsenalul metodologic s-au imbogatit asa de mult, incat au aparut noi discipline geografice, precum geografia urbana, geografia populatiei, geografia economica. Totdeauna a existat si va exista un decalaj intre realitatea geografica si imaginatia geografica, in sensul ca ultima apartinand societatii, are tendinta fie de a ramane in urma, fie de a deveni utopica. Cert este ca atat descrierea, observatia, cat si explicatia fac inca deliciul geografilor si ca raman in continuare importante in formarea acestora. Am putea spune, chiar prin definitie, ca geograful este sortit a avea complexul Herodot, o psihoza regasita astazi atat de frecvent in geografia umanista.

Dupa anul 1950, in geografia mondiala au aparut elemente de insatisfactie, determinate de constatarea ca geografia, desi facea descrieri deosebit de reusite, pana la cele mai mici detalii, nu reusea sa individualizeze structurile cheie ale spatiului. Mai mult, acumularea de informatie bruta facea imposibila stocarea acesteia in ansambluri facil utilizabile, ulterior. Aceasta impunea o sistematizare si mai ales o esentializare atat a multimii componentelor analizate, cat mai ales a relatiilor dintre acestea, pentru evidentierea proceselor doiminante si pentru anticiparea formelor posibile de evolutie.

Daca sindromul Herodot se caracteriza prin tendinta societatii de a se cunoaste pe sine, noua tendinta este de a da posibilitatea societatii sa actioneze asupra ei insesi. Ori acest ultim lucru nu era posibil fara formalizarea si matematizarea cercetarilor geografice, prin elaborarea de modele. Se individualizeaza astfel un nou sindrom, care este de tip rational, denumit Sindromul Newton. Ideea de fond este aceea ca pentru a avea rezultate benefice in actiunea de interventie asupra societatii, trebuie sa eliminam informatia redundanta, informatia morfologico-functionala, si sa o depistam pe cea structurala, pe cea care tine de partea invizibila, dar esentiala a realitatii geografice. Aceasta informatie esentializata este singura care ofera posibilitatea intelegerii proceselor, a transformarilor care au loc in dinamica sau extinderea teritoriala a unor fenomene geografice. De data aceasta, cercetarea geografica nu mai este de natura intradisciplinara, ci capata un caracter pregnant interdisciplinar, intrucat progresele se realizeaza mai ales in dialog cu alte discipline din sfera celor exacte.

Un rol esential pentru aceasta perioada l-a avut transferul modelului atractiei universale al lui Newton in domeniul stiintelor geografice si in special in geografia umana. Cunoscut ca modelul modelelor, acesta a stimulat reflectia in unele discipline geografice, precum geografia populatiei sau geografia urbana. Radacinile modelarii in geografie se regasesc uneori chiar aproape de inceputurile acesteia ca stiinta. Spre exemplu, primele idei legate de procesul de difuzie au fost emise de Fr. Ratzel[ii], apoi continuate de C. Sauer[iii], dar pe larg dezvoltate de Tornsten Haggerstrand[iv] si aplicate de numerosi autori. O punte interesanta de legatura exista insa in domeniul modelului locurilor centrale. Unele idei in acest sens au fost lansate la mijlocul secolului trecut de Reynaud[v], idei care au fost explicit prezentate geometric si formalizate matematic de W. Christaller[vi] in anul 1933. Astazi modelele neochristalleriene au la baza utilizarea teoriei structurilor disipative[vii], acestea devenind mult mai usor aplicabile in domeniul organizarii teritoriale.

Evident ca a te cunoaste si a reactiona asupra ta insuti reprezinta doua dintre tendintele importante manifestate in cercetarea geografica si aceasta in conditiile in care intersectia celor doua importante actiuni "a cunoaste" si "a actiona" nu este vida[viii]. Acest rezultat este chiar opus, pentru ca in spatele acestor cuvinte se ascunde dorinta de a intelege lucrurile, respectiv dorinta de a exista, ceea ce poate conduce la o abordare holistica. Sunt nenumarate exemple in cercetarea de profil, cand printr-o astfel de maniera nu s-au depasit granitele unei analize monografice, punctata la sfarsit cu elemente de actiune, dar care pareau rupte de analiza intreprinsa anterior.

Ceea ce caracterizeaza acum cercetarea este o apropiere mai mare de actiune, de vointa, putandu-se vorbi astfel de Sindromul Prometeu. Pe fondul unei cuplari rapide la necesitatile societatii se incearca reluarea preocuparilor de natura holistica, reprezentand o analiza transcalara, care isi pastreaza esenta indiferent de nivelul de analiza, macro- sau microteritorial. Asa cum mentiona Raffestin exista doua cai de explicatie globala a societatii actuale: una de factura marxista, care a fost dezvoltata de scoala franceza si americana si alta "literara", cu un demers axat pe lumea reala si indeosebi pe cotidian. Daca scoala franceza a reusit la un moment dat sa elaboreze un adevarat arsenal metodologic marxist, cu nuante mecaniciste, cea de-a doua prin reprezentantii sai a practicat mai mult critica globala decat constructia globala. Astfel, prin lucrarile publicate in revista Antipode, dar si prin lucrari de sine statatoare, Bunge[ix] si Harvey[x] au impus problematici noi cercetarii geografice, care implicau participarea intregii societati la rezolvarea lor. Prin critica intreprinsa, ei au demonstrat, in final, ca exista un decalaj mare intre a putea, a sti si a dori, in sensul ca ultimul este mult mai puternic. S-a demonstrat practic ca exista o necompatibilitate intre materialismul istoric al lui Marx si utilizarea metodelor cantitative in geografia umana.

Cea de-a doua cale reprezentata, in principal de Lefebvre[xi] aduce in atentie viata cotidiana, acest microcosmos universal, care se extinde, deopotriva, de la saracie la bogatie si la relatiile dintre oameni. Pentru a releva problematica deosebit de complexa a vietii zilnice, Lefebvre recurge la interpretarea unei opere literare. In esenta la el sindromul lui Prometeu este reflectat de studiul vietii cotidiene cu o tentatie evident holistica, ce ne conduce, vrand, nevrand, la ideea aparitiei unor neclaritati, a unor confuzii, a unor aspecte mai putin definite. Daca ar fi sa facem o scurta incursiune in evolutia gandirii in geografia umana, vom descoperi ca Vidal de la Blache cu peste 50 de ani inainte subliniase importanta studierii modului de viata. Noile atitudini manifestate ca urmare a dezvoltarii curentului radical si umanist in geografie au fundamentat ceea ce se cheama teritorialitate[xii] si au demonstrat existenta unei legaturi stranse intre nivelele micro- si macroteritorial, respectiv intre individ si colectivitate. Viziunea globalizanta izvorata din necesitatea de a dori o anumita dezvoltare, tinand cont de toti termenii ecuatiei realitatii teritoriale este necesara, iar sindromul Prometeu poate fi acceptat ca dominand stiintele actuale.

Cercetarea geografica actuala se inscrie in dinamica proprie oricarei stiinte, avand la baza trei elemente definitorii. Unul este reprezentat de realitatea teritoriala, ce cunoaste o complicare permanenta, altul de competitia reala dintre stiintele care au aproximativ acelasi obiect de cercetare sau, oricum, unul apropiat, iar al treilea de cadrul institutional in care isi desfasoara activitatea (Fig. 4). Este de la sine inteles ca nici dinamica realitatii si nici competitia dintre stiinte nu pot fi controlate, acestea desfasurandu-se dupa legi proprii, care sunt de natura fizica, biologica, sociala etc, respectiv adaptare la realitate, flexibilitate metodologica, impact interdisciplinar s.a.m.d. In ce priveste acest ultim aspect evident ca doar un caracter activ, o viziune integrativa poate impune o stiinta in raportul de comunicare cu celelalte, iar din acest punct de vedere geografia romaneasca, indeosebi, s-a caracterizat mult timp printr-o pasivitate, explicabila, poate, doar prin tendinta constanta de auto-izolare.

Obiectul de cercetare a geografiei este insasi realitatea teritoriala, in toata complexitatea sa, de aceea legatura dintre aceasta stiinta si dinamica vietii in general este bine marcata in context teoretico-metodologic. Acest obiect se diversifica prin numarul de componente geografice, care apar, se dezvolta si devin dominante in anumite spatii, dar si prin amplificarea relatiilor dintre aceste componente. De altfel, odata cu cresterea componentelor in progresie aritmetica, se asista la multiplicarea relatiilor in progresie geometrica, relatii care sunt orientate si dimensionate in raport cu intensitatea si schimbarile care au loc la nivelul fiecarei componente.

Pentru a fi in pas cu celelalte stiinte, care studiaza teritoriul in ansamblul sau si pe componente, geografia este interesata in a-si dezvolta sistemul epistemologic, in a-si actualiza notiunile si conceptele de baza. Paralel, alaturi de metodele traditionale de analiza, trebuie integrate altele, folosite de diverse stiinte sau create unele noi, proprii domeniului respectiv. In acest fel se ajunge la clarificarea demersului metodologic de analiza teritoriala, la imbunatatirea acestuia, pentru a reusi sa descifreze mai concret structurile existente si sa individualizeze directiile posibile de evolutie.