Sistemele teritoriale - entitati cu geometrie variabila

Sistemele teritoriale - entitati cu geometrie variabila

Sistemele teritoriale, prin definitie, reprezinta entitati cu caracteristici foarte variabile, care pot fi identificate atat la nivel microteritorial cat si mezo- sau macroteritorial. In principiu, problemele de structura, de dinamica, organizare si dezvoltare a acestora sunt aceleasi, cu deosebirea ca in functie de scara si complexitate sunt introduse caracteristici dimensionale si temporale specifice. Daca primul element este spatial si se regaseste in nivelul pe care se plaseaza, cel de-al doilea tine cont de coordonata timp, esentiala in judecarea nivelelor de organizare si dezvoltare.

Pentru a asigura coerenta demersurilor stiintifice, in multimea de informatii asupra teritoriului, de-a lungul timpului s-au individualizat preocupari pe linia unei adevarate sistematici spatiale, incercandu-se adoptarea unor scari de analiza, care sa tina cont de particularitatile fiecarui sistem teritorial, dar in acelasi timp sa si generalizeze trasaturile acestora, in vederea facilitarii sintezelor. In acest sens, una dintre cele mai coerente scari temporo-spatiale care poate fi asimilata si pentru sistemele teritoriale a fost stabilita de G. Bertrand[i]. El distingea urmatoarele categorii, asezate intr-o ordine descendenta (Fig.16):

- zona, intelegand prin aceasta un spatiu de dimensiuni uriase, individualizat de forma Pamantului si de caracteristicile sale cosmice (spre exemplu, zonele climatice, in toata succesiunea lor de la cea ecuatoriala pana la cea polara);

- domeniu, reprezentand marile sisteme de platforma si de geosinclinal (sistemele montane, marile campii si podisuri din structurile de platforma);

- regiunea naturala, considerata a fi bine individualizata de un anumit tip de relief, de clima etc (Carpatii, Alpii s.a.m.d., inclusiv mari parti ale acestora);

Acestea sunt marile structuri temporo-spatiale ale Planetei, foarte greu modificabile, cu o mare stabilitate si cu o influenta hotaratoare asupra configuratiei generale a landsaftului.

Printre structurile de nivel inferior se remarca:

- geosistemul, caracterizat prin cele mai multe combinatii intre componente si deosebit de operational in actiunile de planificare, amenajare si organizare teritoriala. Aceasta reprezinta categoria cu cele mai mari valente in a fi utilizata pentru analiza si dezvoltarea teritoriala (Fig. 17);

- geofaciesul se remarca printr-o fizionomie omogena, deoarece in cadrul sau se desfasoara aceeasi faza de evolutie a geosistemului;

- geotopul se individualizeaza la nivelul unor microforme de relief, cu specii de plante caracteristice, adaptate la rigorile unui astfel de mediu.

In geoecologia clasica si in geografia moderna s-a incetatenit notiunea de geosistem, care fata de definitia initiala si-a schimbat doar scara. Daca in conceptia lui Bertrand geosistemul se intindea de la cativa kmp la cateva sute de kmp, astazi acesta este acceptat pe o scara foarte variabila, pana la nivel planetar[ii]. Similar cu notiunea de geosistem a fost folosita si notiunea de regiune geografica. Aceasta, dupa ce a fost uneori definita ca cea mai mare diviziune intr-un stat[iii], iar apoi suprapusa pe regiunile naturale in totalitate, din punct de vedere al extinderii spatiale a fost apreciata ca avand o geometrie foarte variabila: 'de la marimea unui crov, pana la intreaga planeta'[iv]. Din aceasta cauza, in demersul nostru, geosistemul, ca si regiunea geografica, reprezinta cazuri particulare de sisteme teritoriale.

Caracteristica generala a sistemelor teritoriale este ca acestea nu reprezinta numai o realitate spatiala, dar constituie chiar concretizarea unei anume metodologii de cercetare a naturii si societatii in interactiune. Relatia fundamentala intr-un sistem natural este cea dintre potentialul ecologic si tipul de exploatare a acestuia[v], cu materializarea directa in peisaj.

Similar altor entitati spatiale, sistemul teritorial reprezinta un spatiu limitat unde reciclarea resurselor se desfasoara pe mai multe nivele trofice, prin intermediul a numerosi agenti. Acestia, utilizand simultan si succesiv procesele compatibile existente, introduc in circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile. Sintetic, principalele componente ale unui sistem teritorial sunt urmatoarele:

resurse - elemente care alimenteaza in diverse moduri procesele de ciclare, fie de natura minerala, biologica sau antropica (neferoase, grau, animale, informatie);

agenti - elemente sau organisme capabile sa faciliteze unele procese ale metabolismului prin absorbtie, transformare, stocare, canalizare si transportul resurselor;

procese - mecanisme prin care resursele sufera schimbari si transmutari: anabolice, metabolice si catabolice. Aceasta implica transferuri de energie (pedogeneza, fotosinteza, absorbtie, indiguiri, transmiterea electricitatii, intrarea pe piata, speculatia bursiera, legislatia);

produse - obiecte sau servicii, rezultand din procese care prelucreaza resursele. Produsul obtinut la un anumit nivel poate deveni resursa pentru alt nivel;

nivele trofice, care reprezinta etape mai mult sau mai putin marcate si stratificate in spatiu si timp. Fiecare dintre aceste nivele este un ansamblu de procese. Astfel, in ordinea complicarii lor se remarca urmatoarele:

mineralotrofia - dezagregarea, coraziunea, eroziunea, pedogeneza;

fitotrofia - fotosinteza, respiratia, inradacinarea, dispersia;

zootrofia - fitofagia, migratia, reproductia, constructia, stocarea pentru ierbivore, pradarea, migratia, reproductia, vanatoarea, constructia, pentru carnivore;

tehnotrofia - stocarea, canalizarea, calificaarea fortei de munca, constructia, urbanizarea;

nootrofia - amenajarea, planificarea, finantarea, dezvoltarea.

Analiza fizionomiei unui sistem teritorial poate fi efectuata prin anchete sau statistici, luand in consideratie fortele care o genereaza. Pentru a crea o imagine cat mai veridica asupra sistemelor teritoriale trebuie sa avem in vedere urmatoarele mari componente[vi]:

Natura, care inglobeaza ansamblul interactiunii fortelor biofizice ale climatului, solului, vegetatiei si faunei spontane;

Omul, care dispune ereditar de facultati adaptative si capabile de raspunsuri mai mult sau mai putin eficiente de aparare si exploatare;

Societatea, ce inseamna o grupare bioistorica ocupand un spatiu dat, mai mult sau mai putin legat de propriile inventii si traditii;

Constructii si recipienti, care asigura adapost, loc de munca, loc de rugaciune etc. Acestea prezinta o mare varietate, atat ca materiale de constructii, cat si ca extindere sau mod de combinare spatiala;

Retelele, prin care se inteleg structuri si tehnici de transport, de comunicare si de control.

In analizele teoretice privind structura unui sistem teritotrial poate fi adoptat pentagonul lui Doxiadis, care este in esenta o grila de analiza. In acelasi timp acesta tine cont de mijlocul de interventie, care trebuie sa fie foarte bine analizat si documentat. In acest sens se poate stabili un parcurs al demersului, care ar trebuie sa aiba urmatoarea structura:

intrebarile sunt primele elemente pe care si le pune comunitatea interesata in gestionarea unui sistem teritorial. Acestea rezulta in urma aparitiei sau iminentei aparitii a unor conflicte legate de utilizarea spatiului, de beneficiile inegale, de absenta si sansele sociale (societatea), de inconfortul fizic (omul). Totodata, intrebari pot apare si ca urmare a dorintei comunitatii respective de ameliorare a standardului de viata;

crizele reprezinta faza acutizata a unei problme sau a unui set de probleme, fiind naturale sau de antropice. Cele mai frecvente crize sunt axate pe dificultati majore, fiind echivalente cu poluarea intensa, saracia profunda, persecutia, opresiunea, discriminarea, suprapopularea sau penuria;

principiile sunt situate la baza oricarei atitudini vis-ŕ-vis de natura (spre exemplu pastrarea resurselor neregenerabile in parametrii optimi), de om ca fiinta umana (dreptul la viata, la sanatate, la securitate, drepturile omului in general) de societate (pastrarea resurselor, participarea la decizii);

cercetarile reprezinta faza cea mai importanta din derularea unui asemenea demers, fiind considerate baza care fundamenteaza, in final, deciziile pe care le ia comunitatea. Cercetarile presupun investigarea , spatial si temporal, a fenomenelor naturale si antropice din sistemul teritorial studiat, formularea de ipoteze de munca, experimentarea, iar apoi, generalizarea concluziilor si difuzia lor;

solutiile sunt, in realitate, masurile preconizate, ca urmare a incheierii analizei intreprinse asupra alternativelor de evolutie ulterioara. Cursul normal al adoptarii de decizii implica optiunea clara pentru una din solutii sau recomandari in domeniul amenajarii, dezvoltarii, legislatiei, educatiei etc.

In perspectiva unei organizari optime a sistemelor teritoriale unul din elementele fundamentale il reprezinta nevoile individuale, care, asa cum au fost definite de Doxiadis, pot fi cuprinse in 8 categorii. Este vorba practic de matricea nevoilor individuale, unde apar nevoile fiziologice (lumina, aerul, apa, hrana, adapostul), psihologice (spatiu, liniste, reproductie, relatiile dintre indivizi), sociale (vecinatatea, proprietatea individuala, munca, asocierea), economice (venit minimal, decizii economice, conservarea proprietatii), politice (educatia, informarea, participarea), etice (adeziunea la o doctrina, congregatia, etica - presiuni economice si politice, aculturatia), nevoile si drepturile societatii (gestiunea, investitia, planificarea, legislatia, cultura), nevoile si drepturile spatiului (conservarea diversitatii, continuitatea productivitatii, ajutorul neconditional al dezvoltarii, restrictii legate de introducerea in circulatie a elementelor radioactive, nocive).

Complicarea structurala a sistemelor naturale prin aparitia si includerea in aceasta a factorului constient si translarea spre sisteme teritoriale puternic antropizate, a schimbat fundamental comportamentul unor componente si al sistemelor teritoriale, in general.

Individualizarea spatiala a sistemelor teritoriale este o actiune absolut necesara in procesul analizei si organizarii spatiului, dar si in studiile academice, pentru depistarea si stabilirea unei metodologii concrete de actiune. Pornind de la geosistemul planetar, descendent, se individualizeaza, dupa principiul factorului (setului de factori) determinant, sisteme teritoriale de diferite ranguri. In functie de unitatea majora de raportare, cu scop euristic si practic, se disting macro-, mezo- si microsisteme teritoriale. Ceea ce la nivel national, de exemplu, ar parea de tip macro-, la nivel planetar se plaseaza pe nivelul microteritorial.

Concluzia este, deci, ca distinctia in functie de scara spatiala este absolut necesara si ca nivelele respective au geometrii variabile in functie de marimea unitatii maxime de analiza. Ceea ce poate fi 'micro' pentru o unitate dintre acestea, poate fi 'macro' pentru alta s.a.m.d[vii]

In acest context, din punct de vedere geografic, consideram ca cele trei nivele la care se pot intreprinde analizele se caracterizeaza prin urmatoarele:

- macroscara constituie nivelul de referinta maxim, iar sistemul teritorial identificat se remarca printr-un grad de heterogenitate mare, printr-o dominanta a relatiilor de complementaritate si a celor de echivalenta intre unitatile de nivele inferioare. Dar analiza la macroscara nu inseamna adoptarea in toate cazurile a limitelor unor sisteme teritoriale tipice. Aceasta poate implica si utilizarea unor limite politice, administrative sau de alta natura. In acest caz sunt analizate elemente de similaritate, de complementaritate, dar si cele care tin de structuri incomplete sau de disfunctionalitati.

- mezoscara, de cele mai multe ori se identifica cu geosistemele propriu-zise, cel putin in analizele care au ca unitate maxima de raportare spatiile nationale sau intranationale. In amenajarea, dezvoltarea si organizarea spatiului, mezoscara caracterizeaza unitati administrative de diferite ranguri. De exemplu, la nivelul tarii noastre mezoscara este reprezentata, din acest punct de vedere, de judete sau structuri interne ale acestora de tipul vechilor plase. In acelasi timp, pot fi folosite si unitati geografice naturale bine individualizate (sectoare montane, de podis sau de dealuri si de campie);

- microscara este nivelul de analiza cel mai detaliat, cu rezultate remarcabile in definirea proceselor care au loc in natura si societate. Analiza se face in exclusivitate la nivelul unor sisteme teritoriale sau al unor unitati taxonomice inferioare. Intr-un studiu global pe intreaga tara acest nivel este reprezentat de un sat, un oras sau parti ale acestora (cartiere, intreprinderi industriale etc.). Microscara se caracterizeaza prin existenta unei componente sau a unui set dominant de componente si prin relatii 'condensate' intre elementele constitutive.

Raportul dintre aceste categorii spatiale este de integrare succesiva, incat marile unitati functionale ale unui teritoriu reflecta insusiri noi, care nu se regasesc la nivelele inferioare. Organizarea de ansamblu a unui teritoriu necesita analiza pe nivele ierarhice a realitatii, dupa care prin operatiuni de agregare (dezagregare) functionala pot rezulta unitati viabile pentru o dezvoltare de perspectiva.