A vrut Traian sa cucereasca Dacia?

A vrut Traian sa cucereasca Dacia?

Topic: Razboaiele daco-romane

Cucerirea unei parti a Daciei de catre armata romana si incorporarea sa Imperiului Roman constituie un dat istoric indubitabil si a devenit fapt istoric aproape concomitent cu desfasurarea sa. Evenimentul a fost inregistrat si analizat de majoritatea istoricilor greci sau romani ai antichitatii si de atunci incoace nu a incetat sa starneasca interes pentru exegetii istoriei antice europene. Numai ca analizand lucrurile mai in profunzimea lor se observa o relativa usurinta, superficialitate si chiar repezeala in analiza cauzelor care au determinat acel vadit interes al Romei pentru tinuturile geto-dacice. Iar in masura in care s-a cautat un raspuns la aceasta intrebare observam, de asemenea, cel putin urmatoarele aspecte:

Majoritatea autorilor antici (istorici sau nu) au oferit, in conformitate cu canoanele vremii, narari cronologice ale principalelor evenimente, intervenind in mica masura cu analize vizand mobilurile actiunilor contra geto-dacilor. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca partizanatul politic i-a determinat pe multi dintre scriitori sa-si coloreze puternic spusele.

Istoricii Imperiului Roman, mai vechi sau mai noi, se opresc episodic asupra acestui eveniment din istoria imperiului, aspect de inteles deoarece, la scara istoriei Romei, cucerirea Daciei aceasta a si insemnat. Iar cand analizeaza evenimentele de la Dunarea de Jos le inscriu intr-o cauzalitate si desfasurare mai larga, incat e foarte greu de a decela intre ce tine de un eveniment sau de altul, mai ales daca au avut loc cam in acelasi timp;

Istoricii epocii lui Traian ne apropie mult mai mult decat oricare altii de raspunsul adecvat. In masura in care s-au indragostit prea mult de subiectul abordat si incearca sa-l prezinte pe imparatul Traian ca artizan al cuceririi Daciei, pierzand din vedere ca inainte de el alte teritorii geto-dacice au fost incorporate imperiului, aluneca si ei intr-un subiectivism ce viciaza explicatia. Sa nu uitam ca Traian a fost doar exponentul unei epoci, ca el (in timpul domniei sale, mai bine) a incheiat (definitivat) procesul cuceririi Daciei. Sa nu uitam totusi ca personalitatea imparatului a jucat un rol foarte important in aceste evenimente;

Istoricii romani, cum era si firesc, s-au oprit cu mai multa rabdare asupra acestui subiect. Numai ca raspunsurile, acolo unde sunt, sunt atat de variate incat tind sa produca deruta. Istoria oficiala a ultimelor decenii a inscris explicatia cuceririi Daciei intr-un determinism rigid, de factura economica: Dacia a fost cucerita pentru bogatiile ei intr-un moment in care Imperiul Roman era cuprins de criza. Ca atare agresorul era imperiul, iar cei care luptau pentru independenta si apararea patriei erau dacii, de unde curajul , barbatia , setea de libertate , spiritul de sacrificiu si lupta intregului popor al dacilor. Deci situarea pe o pozitie favorabila geto-dacilor era evidenta. Numai ca aceasta atitudine a infundat explicatia in paradoxuri insurmontabile: i-au cucerit tarziu, dacii nu s-au impacat cu noua situatie, dar i-au romanizat foarte repede; la cucerire au fost de partea dacilor, iar la formarea poporului roman au preaslavit originea noastra latina, latinitatea noastra intr-o lume slava, virtutiile noastre romane, "doar de la Rim ne tragem" , nu? Traian era marele erou, "parintele nostru" , dar tot el era "agresorul", cel care, pentru prima oara, a asezat pajura romana in muntii dacilor. Intr-adevar, jocul de-a istoria este periculos!

Iata, asadar, suficiente motive pentru o regandire a mobilurilor care i-au determinat pe romani sa cucereasca Dacia.

Pana la imparatul Traian, mai ales in secolul ce a premers domniei sale, Roma a promovat o politica activa la Dunarea de Jos, in derularea careia, in ce-i priveste pe geto-daci, observam doua elemente oarecum distincte. In timpul lui Augustus si cativa ani dupa el, imperiul a urmarit consolidarea stapanirilor sale in Balcani si impingerea frontierei pe un aliniament natural favorabil. In acest sens, inca din prima parte a secolului I d. Hr., romanii reusesc sa atinga aliniamentul Dunarii si, astfel, o parte insemnata a lumii geto-dacice va fi inclusa in lumea romana (Moesia). Vreme de aproape un secol romanii s-au preocupat de consolidarea noii frontiere, considerand-o una naturala favorabila si una politica fireasca.

Spre sfarsitul aceluiasi secol apare un element nou care schimba oarecum atitudinea Romei, fara sa determine insa o modificare radicala a politicii imperiului in zona. Este vorba de continua consolidare a statului dacic nord-dunarean. Ce decurgea de aici? Cat ii priveste pe daci, puterea si nechibzuinta ii determina sa strice linistea la Dunarea de Jos, atacand in iarna lui 85-86 d. Hr. Moesia romana. Este primul semnal pentru Roma ca ceva s-a schimbat si trebuie schimbat ceva in aceasta zona, iar cel caruia ii revenea acest rol era imparatul Domitianus. Roma a sesizat ca in lumea barbara o "noua imparatie" - cea geto-dacica, si un nou Burebista - Decebal, de aceasta data, tind sa polarizeze pe toti cei care aveau o socoteala cu Roma. Problema trebuia rezolvata. Dar cum? Decebal este pentru pace, constient de neinspirata rupere de catre predecesorul sau Duras (Diurpaneus) a realtiilor cu Roma si de pericolul mutarilor actiunilor miltare la nordul Dunarii. Cat ii priveste pe romani, majoritatea istoricilor sustin ca Domnitianus nu a dorit sa se indeparteze de doctrina augustee a sprijinirii imperiului pe granite naturale si deci sa nu depaseasca Dunarea. Actiunea ordonata la nordul Dunarii, dincolo de motivatia orgoliului ranit, a spiritului de aventura si prada al militarilor, fata de care imparatul nu se putea impotrivi, a avut insa un scop mai profund: restabilirea ordinii dunarene . Or, in acest scop, pe langa masurile militare si administrative, crearea unei regalitati dacice nord-dunarene clientelare era solutia cea mai buna. A reusit acest lucru? Da. Pacea s-a instaurat, a realizat capete de pod la nordul fluviului, flota moesica era stapana pe Dunare, iar regatul Daciei ia devenit aliat. Deci, Roma nu a iesit sifonata din aceste evenimente, pacea cu Decebal din 89 d. Hr. nu a fost rusinoasa, iar Domnitianus nu a jucat o carte politica proasta. Ca adversarii sai politici i-au creat imagine falsa vis-à-vis de aceste evenimente, e altceva.
Odata cu venirea in fruntea imperiului a lui Traian lucrurile se schimba radical. Care sunt, deci, elementele prin conjugarea carora s-a ajuns, la inceputul secolului al II -lea d. Hr., la cucerirea Daciei nord-dunarene?

Autorii, istorici sau nu, care s-au oprit asupra a ceea ce se numeste indeobste "Saeculum Traiani" sustin, fara rezerve, intentia clara a lui Traian de a transforma Dacia nord-dunareana in provincie romana. Deci, Traian a vrut sa cucereasca Dacia. Problema este: cand ia Traian aceasta hotarare?
Cei mai multi dintre autori afirma ca inca inainte de primul razboi cu dacii Traian era hotarat sa cucereasca Dacia, aspect pe care il impartasim si noi. Se au in vedere, in primul rand, marturia lui Ammianus potrivit caruia Traian ar fi spus: "Sic in provinciarum speciem redactam videam Daciam, sic pontibus Histrum et Euphratem superem" . ( Asa sa vad eu supusa Dacia in randul provinciilor, asa sa trec peste poduri Istrul si Eufratul), apoi masurile pe care Traian le intreprinde in primii ani ai Domniei: "rezolvarea" problemei de la Rin, inspectia pe Dunare, preparativele militare etc. Din marturia lui Amian si din toate masurile adoptate de Traian la inaugurarea domniei, arata Eugen Cizek, rezulta ca de la inceput, din primul razboi dacic si inca dinaintea lui, imparatul a urmarit sa zdrobeasca pe daci si sa le transforme tara in provincie romana. Acelasi aspect il subliniaza si C.C. Petolescu: ".nici una din confruntarile anterioare nu a avut amploarea celor doua razboaie dacice ale lui Traian si nu a avut scopul - sau un scop atat de clar definit - precum acela al lui Traian: de a transforma Dacia in privincie romana".

Sunt insa si pareri contrare care nu ar trebui respinse ab initio. Acum un secol, A.D. Xenopol sustinea: "Nu este de admis ca Traian sa fi intreprins in prima sa expeditie un razboi de cucerire contra dacilor, intrucat il vedem incuviintand pacea lui Decebal, indata ce acesta primeste conditiile sale, iar el se intoarce la Roma multumit cu izbanda sa, si fara a fi adaos nici un teritoriu Imperiului Roman.Traian avea drept tinta, in intaia lui expeditie, numai injosirea trufiei lui Decebal si randuirea lui sub legea generala care domina atunci in lumea politica: Imperiul Roman ca stapan, toate popoarele ca supuse". Idei similare intalnim la Vasile Christescu, Albino Garzetti etc.
Urmatoarea intrebare este: Care au fost motivele care I-au determinat pe romani sa hotarasca cucerirea si transformarea in provincie romana a Daciei?

Spuneam mai inainte ca scopul Romei a fost cucerirea Daciei. Ca atare, consideram ca problema este pusa corect cand incercam sa asociem scopul - cucerirea Daciei, cu mobilul acestuia - cauzele, si mijlocul de infaptuire - razboiul (lupta armata). Deci, razboaiele dacice au constituit mijlocul prin care Roma si-a atins scopul - transformarea Daciei in provincie romana. Asadar, a vorbi de cauzele razboaielor dacice si consecinta acestora - cucerirea Daciei , mi se pare gresit. Este o inversare de raporturi pe care o intalnim in foarte multe carti. Cucerirea Daciei este consecinta (efectul) unor cauze complexe, profunde, unele pe termen lung, altele pe termen scurt, lupta armata fiind modalitatea de actiune pentru a da curs acestora. Cauzalitatea a fost una obiectiv-subiectiva, scopul a fost politic, iar mijlocul principal a fost cel militar.

Soarta regatului dac era pecetluita inainte de venirea lui Traian la conducerea imperiului. Adica? Imperiul Roman cunoscuse in secolu I d. Hr. un ansamblu de prefaceri care impunea cu necesitate reluarea politicii de cuceriri. In primul rand aceste prefaceri sunt de ordin ideologic, in sensul mentalitatii Romei despre propria-i menire. De la Caesar incoace, dar indeosebi dupa Augustus, in lumea intelectuala romana s-a dezvoltate, din ce in ce mai mult, mentalitatea echivalentei imperiului cu "lumea locuita". In general, prin "lumea locuita" ajunsese sa se inteleaga la Roma toate acele popoare care au ajuns sa fie percepute de catre romani ca fiind capabile de o organizare statala ce le asigura o valorificare superioara a teritoriului (bogatiilor naturale) si o putere militara in masura sa constituie un pericol real pentru imperiu. Ba mai mult, aceasta lume locuita avea nevoie de solidaritate si de unitate, pe care nu le putea dobandi decat sub puterea Romei si a imparatului. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca aceiasi mentalitate romana considera ca " lumii barbare" i-ar fi mult mai bine in cadrul imperiului, sub auspiciile Romei ca stat universal, "regina si stapana lumii" , "zeita pamantului". Din aceasta perspectiva, mai ales dupa razboaiele cu dacii din timpul lui Domnitianus, Roma a constientizat la modul cert ca dacii nord-dunareni faceau parte din " lumea locuita". Si nu mai erau niste barbari ca atatia altii ci, cum spune N. Iorga, mijlocitorii intre adevarata barbarie si cultura greco-romana.

Cele mai sus aratate nu inseamna ca la Roma se conturase o politica inchegata, pragmatica si infaptuita cu rigurozitate. Era, mai degraba o stare de spirit sustinuta de o parte importanta a intelectualitatii si clasei politice romane. Starea de spirit de transforma intr-un program de actiune riguros chibzuit si infaptuit in momentul in care, sub influenta unor grupuri de presiune si anturajului, l-a cuprins pe imparat si imparatul s-a dovedit capabil de asa ceva.
In al doilea rand, noi cuceriri romane erau reclamate de perspectiva intrarii imperiului intr-o criza economica. Cheltuielile unor imparati (Nero, Domitianus) depasisera putintele visteriei. Productia in Italia decazuse, sclavii erau din ce in ce mai scumpi, mai putini si mai putin eficienti. Provinciile senatoriale erau prost adminstrate. Moneda se depreciase nevoia de metal pretios era acuta. La Roma erau sute de mii de oameni intretinuti de catre stat. Pericolul unor convulsii sociale era aproape iminent. Incercarile lui Nerva si Traian de a redresa situatia au dat unele roade, dar nu o puteau rezolva pe termen lung. Perspectiva cuceririi unor noi teritorii, percepute, mai putin real, ca extraordinar de bogate, se contura ca o solutie menita sa amelioreze intrucatva situatia.
In al treilea rand, sunt cateva ratiuni politico-militare locale si imediate. Statul dac devenise prea puternic pentru ca romanii sa mai poata asigura securitatea deplina a frontierei de la Dunarea de Jos. Cum spune Iorga, Decebal era "sef al barbariei europene inca nesupuse", si reusise, cu banii si refugiatii imperiului, sa puna la punct un sistem de fortificatii si o armata dupa model roman. Si totusi, precum bine se stie, Decebal nu a intreprins nimic pentru a-i provoca din punct de vedere militar pe romani. Apoi, nu poate fi ignorata presiunea deosebita exercitata asupra lui Traian de opinia publica de la Roma, dar indeosebi de armata, care cerea refacerea prestigiului si orgoliului atat de afectate in timpul lui Domitianus. Traian, militar de cariera, nu putea ramane insensibil la acestea. Marturiile cu privire la orgoliul ranit al romanilor, arata Eugen Cizek, nu trebuie minimalizate si considerate a acoperii un simplu pretext, cum adeseori se sustine. In contextul starii de spirit expansioniste, larg propagate in Imperiul Roman, convingerea ca o revansa era necesara a cantarit greu in declansarea razboaielor dacice: Traian reprezenta in ochii multor romani omul acestei revanse. Nu lipsita de interes este ideea istoricului italian Roberto Paribeni privind intuitia lui Traian de a fauri in Europa estica o latinitate puternica, ceva de genul celei realizate in Occident de Caesar si Augustus, in cadrul careia Dacia ar fi fost un bastion avansat al acesteia, latinitate capabila sa limiteze sfera culturala elenistica.

In al patrulea rand, cucerirea Daciei se inscrie in marele proiect de politica externa a lui Traian vizand cucerirea regatului part. Aici personalitatea imparatului pare a fi decisiva. Actiunea militara pentru cucerirea Daciei nu se justifica in sine. Hadrian Daicoviciu arata ca regatul dacic, o primejdie reala, este adevarat, nu ameninta existenta Romei si a poporului roman, ci numai posesiunile romane de la sudul Dunarii. Partea cucerita la nordul Dunarii din Dacia, necompletata, cum arata Vasile Christescu, cu cucerirea podisului Boemiei si organizarea apararii pe linia Elba-Carpati-Marea Neagra, nu reusea sa rezolve apararea imperiului contra barbarilor. Acest aspect a fost sesizat si de A.D. Xenopol: Depasirea Imperiului Roman peste linia sa fireasca de aparare (Dunarea - n.n.O.T) era fara indoiala o gresala politica. Integrata unui plan mai complex de cucerire a Partiei, actiunea in Dacia se justifica. Dupa parerea noastra, subliniaza E. Cizek, Traian nu considera posibila o actiune de anvergura impotriva partilor, inainte de a-si fi asigurat spatele, adica inainte de a fi lichidat primejdia alcatuita de statul dac al lui Decebal. Acest lucru explica si de ce Traian a inglobat in imperiu ceea ce constituia zona de autoritate a regelui Decebal. Firesc, din punct de vedere militar, ar fi fost sa organizeze noua aparare a imperiului pe Carpatii Rasariteni, sudul Moldovei si gurile Dunarii. Dar nu face acest lucru. Baza apararii ramane tot Dunarea. Cat de vulnerabila din punct de vedere al apararii a fost provincia Dacia s-a vazut dupa aceea.
Ce-l face pe Traian sa priveasca cu atata putere spre Orient?, iata o intrebare la care s-a raspuns. Nicolae Iorga a sesizat si el acest aspect: "In general, un curent de romantism, cu spirit de epopee, indemna, silea acum catre extraordinar, exotic si riscant". "Icoana lui Alexandru cel Mare, spune Iorga mai departe, urmarise si pe August, care pecetluia cu sigiliul infatisand pe Macedonean. Pe vremea lui Traian, eroul e inaintea ochilor tuturora". Participarea alaturi de tata la expeditia in departatul Orient partic, plin inca de faima ispravilor lui Alexandru, a trebuit sa influenteze la tanarul Traian asupra acestei dispozitii romantice. Numai ca Traian era prea calculat ca sa nu-si poata frana aceasta pornire. Pentru el, regatul part insemna mai mult decat o aventura romantica.
In concluzie, expansionismul roman, apararea provinciilor balcanice, crearea unei latinitati puternice in spatiul carpato-balcanic, cucerirea intregii "lumi locuite" , pregatirea campaniilor impotriva partilor, iata cele mai importante mobile politico-militare ale campaniilor dacice ale lui Traian.