CIVILIZATII si expansiune greco-macedoneana in Orient

CIVILIZATII

1. Mentalitati si ideologie

Faptul ca vasta expansiune greco-macedoneana in Orient a reprezentat si o mutatie in modul de a gandi, de a reactiona si de a crea al grecilor aparea ca evident inca in ochii primilor exegeti moderni ai istoriei elenismului. Intre lumea limitata si libera a cetatii si lumea deschisa, dar ierarhic structurata si subordonata, a monarhiilor orientale, distanta parea enorma, tot asa cum ideea fuziunii culturale, greco-orientale, parea in asa masura esentiala in definirea acestei etape istorice incat i-a servit multa vreme drept temei de legitimare conceptuala si drept definitie.

In fapt, inovatia pe care o reprezinta elenismul este incontestabila, fara a fi si o cenzura, o solutie de continuitate radicala, si aceasta se observa perfect la nivelul mentalitatilor epocii. Fara indoiala, mentalul colectiv- ansamblul reprezentarilor care formeaza o societate in intregul ei - reprezinta nivelul cel mai conservator si mai putin alterabil intr-un sistem cultural; dar, in masura in care avem cu adevarat a face cu o cezura in istoria unei civilizatii, aceasta atinge neaparat structurile fundamentale ale imaginarului, alterand tocmai sistemul la care ne refeream, inclusiv zonele lui de inertie maxima.

Or, ceea ce se poate observa in acest sens in lumea greaca de dupa cucerire - si pe o baza documentara infinit mai bogata si mai diversa decat in epocile anterioare - nu este atat o ruptura, cat amplificarea pana la absolutizare a unora dintre alternativele posibile cuprinse in stadii anterioare ale civilizatiei grecesti. Lucrurile se petrec ca si cand, in fata opozitiilor complementare atat de clar si de riguros structurate in imaginea clasica greaca despre lume, mentalitatea generala a epocii elenistice valorizeaza in chip privilegiat una dintre componente, pe cealalta trecand-o sub tacere, sau, dimpotriva, transformand-o in discurs redundant.

Sa dam cateva exemple. In domeniul cultelor, cetatea clasica se straduie sa politizeze tot ceea ce putea politiza - sa accentueze, adica, ceea ce se putea oficializa din ceremonii si atitudini, acordand o pondere precumpanitoare cultelor poliade si celor organizate in functie de criterii politice: sarbatori ale cetatii, sarbatori ale capilor de familie sau ale tinerilor pe cale de a deveni cetateni, sarbatori ale sotiilor legitime. Complementar, cultele private fusesera fie absorbite, cum e cazul Dionysiilor mai pretutindeni, fie marginalizate, cum se intampla cu cele mai multe forme de religiozitate non-politica (exemplu Adoniilor, sarbatori private dezvoltandu-se prin contrast cu ceremoniile publice ale Tesmoforiilor, este elocvent). Or, epoca elenistica este inaugurata de Alexandru, macar intr-un sens, ca un cortegiu extatic al noului Dionysos parcurgaqnd tinuturile Asiei cu o fervoare pe care politicul nu o mai disciplineaza, care o inglobeaza si-l depaseste. Cultul monarhic, inaugurat de Macedonean si dezvoltandu-se apoi in regatele constituite de diadohi reprezinta, in buna masura, o evolutie particulara a cultului eroic, raspandit in lumea greaca inca din zorii epocii arhaice; numai ca accentul cade in mult mai mica masura acum asupra functiei politice, comunitare, a eroului si in mai mare masura asupra inzestrarilor personale ale acestuia, ale charismei sale individuale care il face sa medieze intre oameni si zei, sa fie un mantuitor (Soter), Biruitor (Nikator), o divinitate intrupata si vizibila (Epiphanes), un Binefacator (Euergetes). Atenienii inchia lui Demetrios Poliorcetul un imn care exprima destul de exact aceste tendinte: 'Ceilalti zei sunt ori departe, ori n-au urechi de auzit, ori nu exista, ori nu le pasa de nevoile noastre. Pe tine, Demetrios, te vedem chiar aici, nu din lemn ori din patra, ci prezent cu adevarat'.

In ultima instanta, mentalitatile legate de viata privata a grecilor in noile regate nu se aletereaza mai deloc: chiar daca, dupa ce au epuizat fara folos posibilitatile medicinei, multi dintre grecii din Egipt se adreseaza 'zeului prea bun' Amenhotep, fiul lui Hapu, pentru a-i cere vindecarea, ei nu o fac altminteri decat daca s-ar fi adresat lui Asclepios la Epidaur. Riturile de nastere si moarte, reprezentarile legate de casatorie nu se modifica substantial (caci nu avem temeiuri, si nici n-ar fi corect metodologic, sa presupunem ca supusii lui Antiochos sau ai lui Ptolemaios Philadelphos se gandeau ca ar fi legitim sa se casatoreasca cu propriile lor surori; casatoriile regale intra intr-o clasa de exceptie, continuand intr-un sens, traditia tiranica si vadind prin transgresiune calitatea supraomeneasca a monarhului). In ansamblul corpului social, nici institutiile private, nici reprezentarile legate de acestea nu se schimba. Ce se schimba insa este raportul lor cu colectivitatea civica. Oamenii se impart mai putin in cetateni si necetateni (oricand, dealtminteri, un sinoikism sau o politografie, impuse sau nu, puteau altera acest tip de demarcatie) si mai mult in sclavi si stapani, ori in greci si barbari. Uniformizarea lingvistica si culturala a lumii elenistice este, desigur, rezultatul amestecului urias de populatii grecesti revarsate in spatiile cucerite - dar n-ar fi putut deveni posibila in afara acestei eroziuni a sentimentului unei foarte inguste apartenente la o polis anume.

Aceasta desprindere de cadrul limitativ al cetatii are, evident, efecte spectaculoase. Doar ea ingaduie aparitia si formularea unui sentiment de solidaritate umana globala, de philanthropia, substituind - dar si diluand - sentimentul precis si categoric de solidaritate civica si particularizata. Doar ea permite aparitia unui nou tip de personaj, care extinde la scara oikumenei comportamente excesive - in bine si in rau - pe care odinioara le manifesta, in interiorul fiecarei polis, un tiran sau un fruntas politic. Un Alexandru, desigur, dar si un Demetrios din Phaleron, un Antigonos Doson ori un Aratos, reprezinta personaje de o anvergura proprie epocii elenistice, si a caror conditie necesara este epuizarea controlului comunitatii civice asupra individului. De buna seama, cea mai mare parte a grecilor continua sa traiasca si sa gandeasca in termenii traditionali ai unui orizont limitat - si aceasta deopotriva la Corint sau la Alexandria Eschatie; dar, chiar lasand deoparte personalitatile extravagante, al caror numar foarte mare este si el un semn al vremurilor, la nivele mult mai modeste, personaje de un tip nou devin parte integranta a lumii elenistice: mercenarul, acest tehnician apatrid al razboiului; negustorul care circula de la Alexandria la hotarele Indiei; savantul, apartinand mai degraba comunitatii aulice pe care o intretine un rege - sau nimanui decat siesi; conferentiarul sau filosoful itinerant, care parcurg, din cetate in cetate, tinuturile cele mai diverse, propunand admiratiei publice discursuri scanteietoare sau sisteme de dobandire a fericirii individuale fara vreo incidenta cu cetatea, candva matrice universala a oricarui logos.

Alaturi de acesti 'hiper-adaptati' ai noilor orizonturi, kosmopolitai - cetateni ai universului - numarul celor neadaptati, vulnerabili si intr-un sens rataciti intr-o lume in care vechile solidaritati se pierdusera, este foarte mare (cele doua categorii nici macar neexcluzandu-se cu totul). Pana si evergetismul local si magnanimitatea unor notabili ai cetatilor poate fi intr-un sens interpretata ca incercare de a mai salva ce se putea salva dintr-o solidaritate politica grav compromisa de polarizarile si tensiunile interne. Dincolo de aceasta, insa, agregarea constanta in organisme, confrerii, politeumata, eranoi, thiasoi - microunitati locale, etnice sau religioase - organizate fara exceptie dupa modelul institutiilor cetatii, marturiseste nevoia de a substitui spatiului politic securizant candva, acum dizolvat, o zona de familiara solidaritate, 'paleative sociale ale singuratatii individului', cum scrie Ed. Will. Chiar si in acest domeniu, polarizarea sociala este dealtminteri evidenta: alaturi de 'cluburi' de aleiphemenoi (lit. 'cei unsi', adica atletii, care-si ungeau pielea inainte de exercitii) sau de apo tou gymnasiou, fosti efebi, constituind forme de apartenenta aducand cu ele prestigiu social, numeroase asociatii de ajutor reciproc, eranoi, grupeaza oameni modexsti, sperand intr-un imprumut fara dobanda si mai ales intr-un ajutor de inmormantare.

Proliferarea cultelor extatice si de mantuire, a practicilor oculte, pasiunea pentru scrieri esoterice sau pentru apocalipse, reprezenta nu atat rezultatul unei 'contagiuni' greco-orientale, cat forme de evaziune - protestatare in esenta lor, dar ineficace - si exprima descumpanirea unei umanitati in care individul se simte izolat si strivit de forte asupra carora nu mai are control. Si ce este altceva cinismul decat expresia extrema a acestei devalorizari a sistemului axiologic care intemeia comportamentul civic?

Desigur, viata cotidiana a cetatilor grecesti si a grecilor din Orient reprezinta, tot in acest context, si un efort constant de conservare a identitatii. Mai putin - sau mai greu - a identitatii fiecarei polis, cat a identitatii ca participanti la o aceeasi paideia de esenta si traditie greaca. Importanta exceptionala pe care o capata in aceasta lume educatia de tip grec si cultura este, deopotriva, efectul unei asemenea stradanii conservatoare si a polarizarii socio-culturale intre elita cultivata si mase, intre urban si rural, intre notabili si oameni de rand. Fenomene odinioara colective, cum era teatrul clasic, se disjung in lecturi de cenaclu, recitaluri, manifestari culturale private sau aulice, pentru rafinati, si serbari, mimi, spectacole sau procesiuni pentru plebea oraselor. Fenomenul, tipic elenistic, de 'etanseitate culturala' (Cl. Préaux) intre mediul grec si cel autohton, intre cultura populara si cultura 'culta' traduce un clivaj in esenta lui social - dar disjunge unitatea culturala care, odinioara, caracteriza cetatea. Elitismul, eruditia, rafinamentul retoric, fac parte dintr-un mod de viata aristocratic si au drept corelat 'specializarea' unor forme de cultura populare. Taranul lui Aristofan mergea, fara indoiala, la teatru cum mergea si la ecclesia; e greu de crezut ca vreuna din aceste forme de participare la viata colectivitatii i-ar fi fost la fel de fireasca si de accesibila doua secole mai tarziu.

Aceia insa care mai au acces si la viata politica si la cea culturala cultiva si dezvolta formele traditionale de expresie - chiar daca adeseori pretul acestui conservatorism este stereotipia, ponciful si uniformitatea. Greaca elenistica, limba koinè, comuna din sudul Italiei pana la hotarele Indiei, este o greaca care nu accepta aproape nici un neologism; formularistica inscriptiilor din Media sau din abilonia nu poate fi, in esenta ei, deosebita de stilul diplomaticii grecilor din Europa. Desigur, circulatia oamenilor - si, cu precadere, a vehiculatorilor de cultura, conferentiari, savanti, poeti, ambasadori sau actori - precum si prestigiul marilor scoli de la Alexandria, Atena, Rhodos si Pergam, care atrag tineri de neam bun din intreaga lume elenistica, se adauga largii circulatii a actelor de cancelarie regala, care impun uzanta aceluiasi cod si mesaje asemanatoare. Ceea ce fusese in mai mare masura, poate, decat orice propriu fiecarei cetati in parte -frazeologia actelor publice, manifestare a vointei colective exprimate de corpul politic - devine element de uniformizare, apartinand unor modalitati comune de exprimare a realitatii si a fictiunii politice. La un alt nivel, mestesugari si negustori, mercenari si , poarta cu ei in toate colturile oikumenei un idiom similar si mentalitati comune.

In mediile instarite, insa, elementul decisiv al acestei unitati culturale ramane, cum aminteam mai sus, sistemul educativ comun, menit pretutindeni sa modeleze o elita pentru care cultura este semnul prin excelenta al ragazului nobil si al distinctiei sociale. Constituirea unui corpus comun de texte clasice in cel mai deplin sens al cuvantului - de texte de studiu, paradigme necontestate ale expresiei literare - este revelator sub multe aspecte pentru dinamica acestor fenomene si mentalitati. De buna seama, faptul ca pretutindeni copiii invata, copiaza si silabisesc Iliada si Odiseea duce si la uniformizare, si la integrarea fiecarei generatii noi intr-o traditie culturala ilustra. Desigur, iarasi, ca larga circulatie a antologiilor de poezie, teatru, naratiuni sau aforisme are dublul avantaj, al intregirii acestui orizont cultural mediu - care capata consistenta si elevatie - si al transmiterii unor texte fundamentale care altfel s-ar fi pierdut. Mentalitatile culturale legate de clasicizarea unor texte si de proliferarea antologiilor comporta insa si elemente de un alt tip - limitarea accesului normal la un fenomen cultural viu, epigonismul, transformarea modelului in aventurieri, poarta cu ei in toate colturile oikumenei un idiom similar si mentalitati comune.

In mediile instarite, insa, elementul decisiv al acestei unitati culturale ramane, cum aminteam mai sus, sistemul educativ comun, menit pretutindeni sa modeleze o elita pentru care cultura este semnul prin excelenta al ragazului nobil si al distinctiei sociale. Constituirea unui corpus comun de texte clasice in cel mai deplin sens al cuvantului - de texte de studiu, paradigme necontestate ale expresiei literare - este revelator sub multe aspecte pentru dinamica acestor fenomene si mentalitati. De buna seama, faptul ca pretutindeni copiii invata, copiaza si silabisesc Iliada si Odiseea duce si la uniformizare, si la integrarea fiecarei generatii noi intr-o traditie culturala ilustra. Desigur, iarasi, ca larga circulatie a antologiilor de poezie, teatru, naratiuni sau aforisme are dublul avantaj, al intregirii acestui orizont cultural mediu - care capata consistenta si elevatie - si al transmiterii unor texte fundamentale care altfel s-ar fi pierdut. Mentalitatile culturale legate de clasicizarea unor texte si de proliferarea antologiilor comporta insa si elemente de un alt tip - limitarea accesului normal la un fenomen cultural viu, epigonismul, transformarea modelului in poncif si a individului in consumator de cultura preambalata, am indrazni sa spunem. In conditiile limitate si precare pe care le are ciruclatia de carte in lumea antica, caracterul mediat si intr-o masura macar artificial al contactului marii majoritati a persoanelor 'cultivate' cu 'cultura', literara in primul rand, duce la o accentuata ingustare si fixitate a acestui raport, inlocuind fluiditatea unei vieti culturale vivace cu o sumara si superficiala selectie impusa de modele, traditii, scoli si eruditi. Despre gimnaziu ca institutie va fi vorba in paragraful urmator; gimnaziul ca expresie a unei mentalitati tipic elenistice trebuie insa sa fie evocat aici, cu reunirea lui de superificiala si stereotipa 'cultura generala' si de didactica simplificare si antologare cu diletantismul unui act cultural in mare masura mimat pentru prestigiu - dar si cu rolul sau fundamental in conservarea, difuzarea si perpetuarea unor valori devenite, cu acest pret, bunul comun al unei raspandite elite. Si, inainte de toate, cu caracteristica sa dominanta de institutie constitutiva a unei cetati fara orizont politic.

Corelatul determinarilor sociale ale prestigiului cultural este fenomenul mecenatului, al evergetismului cultural si al finantarii actului de cultura. Desigur, cetatea greaca, si in special Atena democratica, reprezentau, intr-un sens, un precedent. Dar organizarea spectacolelor publice ca manifestari civice era rezervata candva colectivitatii, 'politica culturala' a tiranilor epocii arhaice este in multe feluri un model mai adecvat pentru politica culturala a monarhilor si 'binefacatorilor' elenistici. Mecenatul are, oricum, doua componente distincte - pe cea a donatiilor sau creatiilor in folosul colectivitatii - biblioteci publice, subventionarea de spectacole, sarbatori sau alte manifestari ale cetatii in ansamblu - si intretinerea unei elite culturale aulice (rezervata indeobste monarhilor elenistici) a carei existenta si opera adauga prestigiu, stralucire si rafinament autoritatii regale.

Ideologia monarhica este in mare masura elaborata in aceste medii - macar in formele ei articulate, chiar daca impulsuri in acest sens vor fi ajuns, pe cai mai mult sau mai putin complicate, dintr-o zona mai difuza a reprezentarilor populare. Folclorul pseudo-biografic reluind teme ale gestei eroice, mediate de imaginea populara a tiranului, tin, la origine, de acest nivel, chiar daca ne-au parvenit prin intermediul literaturii culte: despre mantuirea miraculoasa a lui Pirus, regele Epirului, dintr-un naufragiu sau despre anomalia de dentitie care-i prevestea o cariera exceptionala; despre focul care s-a aprins de la sine sub mana lui Seleucos Nicator; despre Alexandru, paradigma a acelor biografii supraomenesti, care imblanzise calul-licorna, faptuise nenumarate lucruri de minune si al carui trup chiar raspandea un parfum suav si aproape zeiesc.

De buna seama, asemenea anecdote circulasera si in vremurile mai vechi, atribuite nu doar tiranilor (cu profilul carora imaginea folclorica a regilor elenistici se inrudeste indeaproape) ci si unor fruntasi ai cetatii. Numai ca in nici una dintre aceste istorii nu mai e pomenita acum vreo instanta colectiva care sa neutralizeze atari personalitati hiperbolice. Exista, desigur, si anecdote in care regele e pus in incurcatura ori biruit de-a dreptul de cate o vorba; aceasta e rostita insa nu de vreo colectivitate, ci de un singur om, de cele mai multe ori de catre un filosof. Cineas ii explica lui Pirus cat de derizoriu e razboiul pe care regele il poarta fata de infinita scurgere a veacurilor, Sphairos din Boristhene neaga fatis calitatea 'regala' a regelui Ptolemaios Philopator, iar Bion se faleste a fi un marginal, fiu al unei sclave. O lunga lista, adevarata sau nascocita, de filosofi refuzand daruri regale se adauga credintei populare in aceste forme individuale de insubordonare, culminand, la limita, cu povestea lui Daphitis din Pergam crucificat pentru un pamflet. Dincolo insa de aceste proteste intelectualiste si etice, nu ne putem impiedica sa ne gandim ca, daca, prin absurd, cetatea greaca ar fi ramas ea insasi in intregime, mai nici unul din personajele de prim-plan ale epocii elenistice, incepand cu Alexandru si sfarsind cu Perseu, n-ar fi scapat de ostracizare.

O alta particularitate a acestei mentalitati comune este oficializarea ei prin absorbirea in ideologie si cultul regal. Elaborarea acestor componente caractersitice ale mentalitatilor si ideologiei elenistice depinde, in egala masura aproape, de puterea imensa exercitata in fapt, si pe cai diverse, de Alexandru si de succesorii sai, de forma pe care acestia se straduiesc sa i-o confere si de modul in care ea este perceputa si reflectata de diferitele medii socio-culturale ale epocii elenistice, intr-o complicata dinamica a interrelatiei si a evolutiei in timp a acestor fenomene.

Monarhul elenistic este prin definitie un biruitor. Dupa un model comun deopotriva unui agon atletic (la care trimite diadema, insemn regal de la Alexandru inainte) si unui agon razboinic, regele este numit Nikator, invingatorul, Nikephoros (purtator al victoriei), Kallinikos (cel care a dobandit victorii ilustre). Un rege trebuie sa fie dornic de glorie si izbanda, sa-si vadeasca natura exceptionala de cuceritor si o faima pe care armata pe de o parte, egalii sai, ceilalti regi, pe de alta, i-o proclama si i-o confirma. Biruinta in lupta e in asa masura un element de calificare regala incat personaje ale acestei epoci, mai ales diadohi si epigoni, pot fi proclamati regi in urma unei victorii militare chiar fara a-si dobandi prin aceasta un teritoriu.

Dealtminteri, si nu numai la origine, dreptul cuceririi fondeaza calitatea regala si stapanirea teritoriului, si nu invers: primul gest al lui Alexandru a fost, cum scriam la inceputul acestor pagini, sa-si infiga lancea in pamantul Asiei, in vreme ce alte modalitati de legitimare a dreptului sau suveran - adoptiunea, razbunarea lui Dareios - sunt si ulterioare, si adresate mai ales supusilor sai asiatici. Desi Ptolemeu I primise de la Perdiccas guvernarea Egiptului dupa 323, invingandu-l apoi pe regent, el considera Egiptul ca pamant cucerit cu lancea (diod., 18, 3 si 43). Polibiu (5, 67) atribuie lui Antiochos al III-lea un discurs legitimand stapanirea seleucida a Coelesyiei prin cucerirea lor succesiva de catre Antigonos Monophtalmos si Seleucos I. Titulatura regala insasi nu cuprinde predicate teritoriale: cu exceptia regilor macedoneni, care sunt regi ai macedonenilor, nu ai Macedoniei, monarhii elenistici se intituleaza pur si simplu basileus Ptolemaios sau basileus Antiochos.

E de remarcat, in schimb, in aceeasi ordine de idei, faptul ca epitetul teritorial e de regula mentionat in titulatura oficiala in limbile autohtone ale noilor regate; chiar daca, in ideologia regala persana, charisma victoriei functioneaza in mare la fel ca in cea greco-macedoneana, determinarea teritoriala a calitatii regale, legata de functia coordonatoare si redistributiva a regalitatii orientale traditionale, e obligatorie in documentele egiptene sau semitice.

Dimpotriva, din unghiul diplomaticii si dreptului grec, teritoriul regatului, cucerit cu armele, e tratat ca patrimoniu privat al monarhului, putand fi lasat mostenire, dat ca zestre, impartit, vandut ori cedat. La limita, regii elenistici lasa mostenire altor state parti din regat sau intreaga lor stapanire: Ptolemaios cel Tanar, viitorul Euergetes al II-lea, lasa Romei Cirenaica, si tot Romei lasa mostenire Attalos al III-lea intregul regat al Pergamului (cf. SEG IX, 1, nr. 7; OGIS 338; Strab. 13, 4, 2, pag. 624C, etc.).

Decurgand, la origine, din stapanirea regala a intregului teritoriu, dar intalnind deopotriva si vechi mituri si mentalitati grecesti legate de chipul traditional al regelui dispensator de bunuri, evergetismul alimentar al regilor elenistici este o constanta a comportamentului monarhic, cu atat mai importanta cu cat disfunctiile raportului intre oras si sat fac din problema aprovizionarii cu grane o problema dramatica a unor arii foarte vaste din oikumene. Antigonos cel Chior (in 307/6) sau Spartokos al Bosforului (in 289/8) daruiesc atenienilor cate 150 000 medimne de grau, hrana pe o luna pentru 150 000 de oameni; Attalos I-ul da sicionienilor 10 000 de medimne; Rhodos-ul, grav distrus de cutremurul din 226, primeste doar de la Ptolemeu al III-lea 1 milion de artabe (400 000 hl) de cereale (Polyb., 5, 88-90). Liga beotiana nu subzista decat hranita de regii macedoneni. Pana si noile regate sunt adesea victime ale foametei: tot Ptolemeu al III-lea 'a mantuit Egiptul' cumparand grau si aducandu-l in tara (OGIS 90). Imprejurarile exceptionale - seceta, catastrofe, razboaie - tind sa devina endemice, si binefacerile regilor (sau ale bogatilor particulari care le urmeaza exemplul) reprezinta tot mai adesea singura speranta de salvare a supusilor lor.

Prestigiul de exceptie pe care il asigura aceste acte ale evergetilor regali se intregeste prin daruri in bani, prin inaltarea de monumente si finantarea ceremoniilor publice: Teba e reconstruita din temelii de Cassandros, Eumenes al II-lea, care, scria Polibiu (32, 8) 'avea patima gloriei si a coplesit cu binefaceri, mai mult decat oricare alt rege din vremea lui, cetati si oameni din Grecia' (cf. si T. L., 42, 5) a construit la Atena un portic, a reparat teatrul din Delfi, etc. Marile sanctuare panelenice beneficiaza dealtminteri de daruri somptuoase - portice si teatre la Olimpia, la Delos, la Delphi, statui, obiecte de pret: Antiochos al IV- lea inchina la Olimpia tesaturi cu fir si purpura (Paus., 5, 12, 4); Seleucos I-ul consacra numai in Didymeion si nu numai in urma unei singure victorii obiecte de aur cantarind peste 3200 drahme, aproape 10 000 drahme in obiecte de argint, precum si 1000 de oi pentru sacrificiu si mari cantitati de mirodenii pretioase (OGIS, 214). Asemenea acte de o generozitate ostentativa, reunind interese politice directe, intentii propagandistice si o exhibare charismatica a bogatiei regale proiecteaza in imaginarul colectiv puterea si gloria monarhilor. Procesiuni ca aceea organizata de Ptolemaios al II-lea Philopator in amintirea, tocmai, a parintilor sai, procesiune care a inundat intr-un cortegiu dionisiac fara sfarsit strazile Alexandriei stralucind de obiecte pretioase, de tapiserii si statui, de sclavi si animale exotice (Athenaios, 5, 198-199), sau triumfurile seleucide, receptiile si banchetele publice, repetand cu si mai mult fast festivitatile insufletite candva de Alexandru, realizeaza imaginea vizibila a acestei prosperitati atestand si forta monarhilor, si protectia de care se bucura din partea zeilor.

Palatele insesi, fastuoase si vaste, viata de curte, unde se concentreaza bogata aristocratie civila si militara greco-macedoneana, contribuie la instaurarea imaginii unei monarhii stralucite, bogate si aducatoare de bogatie.

Toate aceste fatete ale personajului regal, care e, deopotriva, si sursa si detinator absolut al dreptatii, benefic impartitor de justitie, contribuie la distantarea ireversibila a monarhului de muritorii de rand. De buna seama, imperative inainte de toate politice au dictat si lui Alexandru, si succesorilor lui, instituirea unor forme variate de cult regal si dinastic; nu-i mai putin adevarat insa ca, reutilizand vechi scheme de reprezentare eroica din fondul comun al imaginarului grec, cultul regal elenistic nu ar fi putut sa fie nici macar ipotetic un instrument al puterii daca nu si-ar fi gasit substanta si ecoul in raportarea intregului veac la personajele regale care il ilustrau il cel mai inalt grad.

De la acest nivel al ideologiei oficiale si pana in profunzimea mentalitatilor si reprezentarilor populare e adesea cu neputinta de strabatut. In mod special lumea indigena a satelor, spatiu de cultura prin excelenta oral, greu permeabil la inovatie si izolat de mediul urban privilegiat, trebuie sa-si fi avut variate forme de expresie si reflectare, un mod de viata propriu, ceremonii si sarbatori, tipare mentale proprii, azi inaccesibile. Doar progresul viitor al explorarii arheologice, care a avut pana acum intr-o prea mica masura drept obiect imensul Hinterland rural si indigen al regatelor elenistice, va izbuti, poate, sa sporeasca cunostintele noastre extrem de lacunare. Intr-o masura ceva mai mare, dar astepand inca o analiza globala moderna, mediile urbane modeste, precum si zona peri-urbana, partial macar elenizata, ofera cercetarii un material bogat si divers. In punctele de contact social si cultural intre greci si egipteni - mari temple inchinate zeilor stravechi ai Egiptului, centre administrative provinciale - se pastreaza marturii despre modul de viata si modul de gandire al unor categorii modeste, scribi bilingvi, petitionari sau contractanti, transpunand formule stravechi in limba cuceritorilor; cate un fragment de scisoare de la tara catre un consatean stabilit la Alexandria; interpreti si traducatori, de obicei egipteni care au deprins limba greaca. Abundenta documentelor demotice - deseori cu un rezumat in greceste pentru uzul administratiei exclusiv elenofone de la un nivel anume in sus - vadeste limitele acestor contacte. Un caz dintre cele mai elocvente este petitia unui agent al lui Zenon, citata de Cl. Préaux (P. Columbia - Zenon 66; cf. Cl. Préaux, Le monde hellénistique, II, 559): petitionarul se plange ca 'e dispretuit fiindca e barbar' si care, intr-o scrisoare in limba greaca, sa nu fie lasat 'sa moara de foame numai fiindca nu stie sa vorbeasca greceste': intre lucratorul egiptean si administratorul grec, scribul bilingv asigura, pe cat se poate, circulatia informatiei.

Pe de alta parte, cum spuneam, lumea marunta, elenofona, a oraselor de pretutindeni a lasat marturii de un deosebit interes pentru reconstituirea mentalitatilor si imaginarului cotidian. Enorma productie de teracote si bronzuri de mici dimensiuni, de vase impodobite cu décor plastic, acoperind, sub aspect estetic, un spectru foarte larg, incepand cu kitsch-ul cel mai de rand si urcand pana la forme echilibrate si gratioase de arta minora pot institui un dialog fructuos pentru cercetare cu formele de cultura literara populara - romane, unele epigrame, mimi - pentru a evoca idealitatile, aspiratiile sau fantasmele unei lumi modeste dar pretutindeni prezente in epoca. Texte de facut farmece, papiri astrologici, modeste inscriptii si ofrande votive, carti de revelatie - cum ar fi, pentru a cita doar un exemplu, cea a lui Hermes Trismegistos - aduc pana la noi o cantitate foarte mare de informatie privind amalgamul de reprezentari religioase de superstitii si mituri, de deprinderi si reactii ale omului elenistic in fata universului si a societatii in care traieste. Inscriptiile funerare, in fine, cu eschatologia lor mai vaga sau mai definita, vadind ecouri indepartate si adesea degradate ale marilor texte; iata tot atatea surse ale unei istorii a mentalului colectiv in orasul elenistic - istorie ce asteapta inca sa fie scrisa.

2. Forme si cadre ale vietii culturale

Scriam, cu cateva pagini mai sus, ca o demarcatie mult mai neta decat in epocile anterioare separa, in epoca elenistica, formele de cultura ale paturilor privilegiate de cele populare. Aceasta se exprima si prin faptul ca, spre deosebire de cetatile autonome din secolele anterioare, in care cultura era, cu rare exceptii, un domeniu public a carui arie era coextensiva cu aria politicului, asistam acum la un fenomen nou si particular, acela de aparitie a institutiilor culturale ca atare, corespunzand izolarii acesteia, scoaterii ei de sub incidenta colectivitatii in ansamblul ei.

Intre institutiile de cultura, distingem institutii ale cetatilor - sau, mai exact, functionand in cadrul cetatilor - si institutii regale. Dintre primele, cum spuneam mai sus, cea mai importanta este gimnaziul. Acesta grupeaza pe tinerii in pragul varstei adulte, efebi, de obicei vreme de doi ani, pentru a-i forma in vederea participarii la razboi si la viata publica. O prima observatie care se impune este aceea ca, spre deosebire de institutia efebiei in cetatea arhaica si in buna masura si clasica, care grupa pe toti tinerii viitori cetateni din aceeasi clasa de varsta, efebia elenistica este rezervata tinerilor din familiile instarite. O a doua deosebire consta in caracterul insusi al antrenamentului la care sunt supusi, si care are in vedere nu atat exercitiile militare in sine, cat o paideia de ansamblu, cuprinzand atletism, instructie militara si, vreme de un an de zile, o educatie intelectuala menita sa ofere tinerilor usurinta in exprimare si un bagaj de cunostinte neimpovarator, dar elegant: gramatica, retorica, muzica si elemente de matematica.

Tot acest complex este controlat de gimnasiarch, personaj cu totul eminent al cetatilor acestei vremi; cetatean de vaza al orasului, el este tinut, in cursul anului in care isi exercita mandatul, nu doar sa vegheze la disciplina si buna instructie, ci si sa cheltuiasca din propria-i avere sume oneori foarte mari pentru plata stipendiilor profesorilor sau conferentiarilor ocazionali, pentru organizarea sacrificiilor, ceremoniilor si banchetelor gimnaziului. Aceasta institutie grupeaza, dealtminteri, si pe cei care odinioara si-au desavarsit educatia in preajma ei, asociatiile de apo tou gymnasiou jucand un rol cultural pentru toate varstele - organizand conferinte publice, auditii muzicale, etc.

Aceasta institutie joaca un rol important si ca vehicol si semn al elenizarii. Accesul la gimnaziu este un privilegiu, si prezenta gimnaziilor in satele egiptene reprezinta mai degraba o dovada a conservatorismului grecilor din Egipt decat a elenizarii localnicilor; in schimb, in mediile urbane si instarite din Siria si Palestina, gimnaziul consemneaza efectiv progresele modului de viata grec. Sub acest aspect, crescendo-ul adaptarii unei parti din aristocratia iudaica la elenism, care, consemnat mai tarziu in opera lui Flavius Iosephus, urca de la Iosif, fiul lui Tobias, la Hyrcan si de aici la evenimentele care au provocat rascoala incheiata cu restauratia hasmoneana este semnificativ: daca in cazul celor dintai, elenizarea e superficiala si limitata, tensiunea intre ortodocsi si novatori devine dramatica odata cu cererea marelui preot Iason (175-172), adresata lui Antiochos al IV-lea, in vederea construirii la Ierusalim a unui gimnaziu si a unui ephebeion: rascoale si martirii au fost starnite de prezenta acestor institutii tipice ale orasului grec in orasul Templului.

Pe de alta parte, gimnaziul permite generalizarea formelor de munca intelectuala stipendiata cu regularitate, un tip de profesionalism intelectual, caracteristic profesorilor si retorilor itineranti sau stabili, care joaca un rol important in paideia greaca si apoi romana.

Evident, pentru cei care voiau sa-si desavarseasca formatia intelectuala si, eventual, sa-si faca din ea o profesie, sau macar o ocupatie privilegiata; pentru cei care, in fine, se simteau chemati catre o mare cariera politica, implicand o abilitate oratorica superioara, marile scoli de retorica raman cele din capitalele intelectuale ale lumii elenistice - Alexandria si Pergam, Atena si Rhodos. Pe de alta parte, scolile filosofice mostenisera inca din sec. IV o structura aproape institutionala care se accentueaza acum, mai ales in cazul scolilor traditionale, platonica si peripatetica.

Dar inovatia cea mai spectaculoasa a epocii, petrecuta sub autoritatea si in cadrul institutiilor regale, este aparitia institutelor de cercetare - muzeul si biblioteca.

Mouseion-ul este, la origine, un loc consacrat cultului Muzelor; intemeietorul acestui cult - intalnit si in diferite cetati, cum ar fi Atena, Histria, Thera, etc. - asigura fondurile de retribuire a slujitorilor cultului si de organizare a sacrificiilor si banchetelor comune.

Probabil la indemnul peripateticianului Demetrios din Phaleron, refugiat la Alexandria in 307, Ptolemeu I intemeiaza, pe langa palatul regal, un lacas al Muzeulor deservit de o corporatie de eruditi si de un preot, avand un local propriu, cu o sala de reuniuni si una de mese, alei si portice, toate intretinute de regii lagizi. Acestora li se adauga mai tarziu un observator astronomic, o gradina botanica si una zoologica si un 'institut de anatomie'. Nu stim in ce masura, in afara conversatiilor 'pensionarilor', exista si o activitate didactica organizata. Oricum, Mouseion-ul grupeaza si intretine savanti, filosofi si eruditi atrasi la Alexandria de fastul si generozitatea curtii ptolemaice.

Cea mai importanta anexa a Muzeului este Biblioteca. Constituita, pe cat se pare, pornind de la biblioteca lui Aristotel, cumparata de Ptolemaios Philadelphos. Galienus povesteste ca orice corabie care ancora la Alexandria era silita sa descarce cartile de la bord; o copie era returnata proprietarului, iar sulul de papir original era pus in biblioteca; acelasi autor sustine, dealtminteri, ca Ptolemeu al II-lea a imprumutat o editie de tragedii de la Atena, garantand-o cu importanta suma de 15 talanti de argint, si ca a pastrat originalul, a trimis indarat o copie si, evident, n-a mai cerut inapoi garantia. Aceste relatari, adevarate sau nascocite, vadesc curiozitatea pe care o starnea fenomenul nou care e colectionarea de carti. Legendare sunt, oricum, cifrele volumelor - 200 000 la inceput, 700 000 la incendiul din 47, etc. Greu de precizat care va fi fost numarul real. Fiecare sul de papir avea o eticheta mentionand editorul si cetatea de bastina. Titlurile nu erau, pana destul de tarziu, obisnuite in scrierile in proza, in care prima fraza servea drept indicativ al autorului si a lucrarii; biblioteca pastra si asa-numitele Pinakes, alcatuite de Calimah, celebrul poet alexandrin, probabil notite despre autor.

Alexandria avea o a doua biblioteca - macar - la Serapeion. La Pergam, langa sanctuarul Atenei, se afla o biblioteca aproape la fel de importanta. Biblioteca din Pella, singura prada de razboi care si-a dorit-o Paullus Aemilius cuprindea si arhiva regala. Institutii similare se intemeiasera in marile cetati de cultura -Atena, Rodos, Efes - iar la Antiochia avem stiri despre o biblioteca publica fondata de Seleucizi. Marile temple din Egipt si Babilonia aveau si ele biblioteci, adunand texte sacre si profane: mai cunoscuta este biblioteca templului de la Edfu, in Egipt, ale carei cataloage s-au pastrat.

Functia bibliotecii elenistice este tripla: conservarea - complicata - a sulurilor de papir; achizitionarea sau copierea unor texte noi, ceea ce presupune un numar mare de comercianti, copisti, etc.; in fine, catalogarea si mai ales stabilirea critica a textului celui mai conform cu originalul, caci, copiate de mana, textele suportau numeroase variatii si erori. Putem considera fara a gresi ca datoram acestor institutii ideea, atat de fireasca in cultura moderna, a textului unic si invariabil, ca si a autorului si citirii lui corecte.

Modelul culturii si eruditiei stipendiate se repeta adesea la nivelul oraselor si se conjuga, pe de alta parte, cu diferite forme de mecenat cultural si artistic, mai putin insittutionalizate - mai traditionale, poate, descinzand din prototipul arhaic al poetilor si inteleptilor adunati la curtile tiranilor sau ale vreunui monarh 'filelen' - dar nu mai putin elocvente, prin frecventa lor, pentru o buna parte din productia culturala a epocii. Filosofii - consilieri regali (indeosebi stoici, despre care va fi vorba ceva mai jos in aceste pagini), poeti si panegiristi de curte, arhitecti sau sculptori regali, atesta munificenta si politica de prestigiu a monarhilor, dar si o relatie intre autoritatea politica si actul cultural al carui cadru nu ar fi putut sa fie niciodata cetatea clasica, in care colectivitatea civica in intregul ei reprezenta si auditoriul, si judecatorul ideal, si beneficiarul creatiei literare si artistice. De aici un nou tip de public, rafinat si erudit, pentru noi tipuri de opere elitiste si prin natura, si prin mijloacele lor; intre o productie aulica, adesea declamatorie si apologetica, si productia de cenaclu, destinata unor dilettanti avant la lettre, si publicitatea, si gloria artistului isi modifica si ele componentele, asa incat epoca elenistica aduce cu sine mutatii importante si in sociologia creatorului si in cea a creatiei culturale.

Pentru simetrie s-ar cuveni sa evocam aici in termeni de spontaneitate deplina cultura populara. In realitate, aceasta din urma comporta o latura ceremoniala si importanta, si durabila, doar ca manifestandu-se in alte tipare decat cele organizate de paturile superioare. Sarbatorile si ritualurile populare, fie ele autohtone ori grecesti si macedonene, desfasurandu-se deopotriva in comunitatile agrare stravechi ale Orientului si in noile colectivitati urbane ale cuceritorilor, reprezinta institutii social-traditionale - multimilenare, nu odata - si un cadru stabil si periodic pentru manifestari de cultura populara a caror substanta este, din pacate, adesea pierduta. E imposibil de restituit cadrul si sensul exact al acestor fenomene la nivelul microzonelor, mai ales al celor rurale; in schimb, unele elemente, fie si disparate, ale festivalurilor si spectacolelor populare urbane ar putea (si ar merita) sa fie reconstituite. In fine, existenta si manifestarile unor confrerii adesea predominant populare - thiasoi - poate fi examniata si din acest unghi.