Unirea bisericii romanesti de la 1700 si formarea natiunii romane moderne

UNIREA BISERICII ROMANESTI DE LA 1700

SI FORMAREA NATIUNII ROMANE MODERNE

Aniversarea a 300 de ani de la unirea Bisericii romanesti din Transilvania cu Biserica Romei prilejuieste, in afara obisnuitelor bilanturi, mai mult sau mai putin emotionale, si binevenite tentative de reluare a discutiilor istoriografice, de reinterpretare a evenimentului care, chiar daca nu s-a bucurat niciodata in intregime de aprecierile unanime ale istoriografiei, a determinat cele mai multe discutii in contradictoriu din istoriografia romana. Recentul simpozion international organizat la Cluj de catre Facultatea de Teologie Greco-Catolica si Facultatea de Istorie a Universitatii 'Babes-Bolyai',[1] a fost un asemenea prilej de reluare a discutiilor dedicate evenimentului aniversat, desfasurate intr-un registru stiintific calm, fara excese prozelite, dar cu o rigoare metodologica indiscutabila. Comunicarile prezentate de participanti cu acest prilej si care urmeaza a fi tiparite intr-unul sau mai multe volume, vor constitui, cu siguranta, un punct de referinta in istoriografia noastra, nu numai ca modele interpretative sub raport stiintific, ci si de detasare de continutul emotional al tematicii, de staruinta de a intelege cat mai exact posibil semnificatiile istorice ale unui eveniment crucial nu numai pentru viata Bisericii Romane Unite ci si pentru istoria romaneasca in general, istorie din care Biserica Romna Unita a facut si face parte.

In discutia istoriografica dedicata Unirii de la 1697 - 1700 isi face tot mai mult loc parerea ca Biserica ce a rezultat din acest eveniment a jucat un rol esential in procesul extrem de complicat si de indelungat al devenirii nationale romanesti. Sigur, Unirea in sine, peste care multi istorici s-au aplecat cu destula obedienta confesionala, nu mai este acum o tema de confruntare stiintifica insurmontabila, asa cum a fost in prima parte a secolului al XX-lea. S-a dovedit cu brio ca actele Unirii nu numai ca nu sunt false, cum s-a straduit sa acrediteze mai ales Silviu Dragomir,[2] caci un stat birocratic prin excelenta cum a fost Imperiul austriac, nu ar fi sustinut un corp al Bisericii care nu s-ar fi incadrat in limitele uzantelor legale. Se infirma tot mai frecvent ca Biserica Romana Unita ar fi fost o creatie conjuncturala, impusa de interese temporale ale statului, care ar fi atras clerul superior romanesc din Transilvania de partea Unirii promitandu-i privilegii materiale si politice. Acest punct de vedere a fost vanturat atat de istoricii ortodocsi, care au dorit sa indeparteze din discutie motivatia teologica a Unirii, cat mai ales de istoricii din gruparea marxista care, fara Biserica Romana Unita, nu puteau explica, in mod credibil, tezele procesului de constituire a natiunii romane moderne si mai ales ale procesului de afirmare nationala a romanilor din Transilvania.[3]

Din pacate, in randul celei mai mari parti a istoricilor laici persista in continuare neancrederea in motivatia teologica a Unirii, a nevoii de rezolvare de catre parintii conciliari unionisti de la 1697 - 1700 a problemei mantuirii credinciosilor Bisericii romanesti din Transilvania, refuzand sa accepte ca Unirea a fost, in primul rand, o posibilitate de corectare a situatiei in care ajunsese Biserica din cauza inovatiilor canonice impuse in timpul indelungatei suprematii protestante din secolul al XVII-lea. Trebuie totusi sa remarcam ca, momentan cel putin, comunitatea istoricilor, altminteri foarte conservatoare cand trebuie sa-si reevalueze pozitiile in care se afla cantonata de multa vreme,[4] mediteaza asupra chestiunii, asteptand fara indoiala si pareri autorizate din partea unor teologi avizati si specializati si in istorie.[5]

In schimb, mai nou, istoriografia noastra are in vedere cel putin doua directii noi de actiune stiintifica. In primul rand, se pune problema cercetarii si publicarii, cat mai aproape de exhaustivitate, a izvoarelor documentare a istoriei Bisericii Romane Unite. Caci, in mod paradoxal, cea mai mare parte a documentelor de baza ale istoriei sale - cu exceptia actelor Unirii - nu au fost publicate, iar tratamentul aplicat fondurilor sale documentare dupa anul 1948 face ca acest demers stiintific, altminteri absolut necesar pentru o istoriografie care se respecta pe sine, sa aiba conotatii de aventura. In afara arhivei mitropolitane de la Blaj, a carei integralitati fizice a fost, de bine de rau, respectate de catre cei platiti din fondurile publice sa le conserve, celelalte fonduri documentare au fost dispersate, facand obiectul unui adevarat jaf cultural la scara nationala. Astfel ca, dupa reintrarea in legalitatea pretinsa de statul secular, Bisericii Romane Unite in intregul sau ansamblu, ii lipsesc nu numai unele catedrale episcopale, manastirile, cele mai multe biserici parohiale, scolile si resursele materiale care i-au asigurat, in termenii cunoscuti, existenta cotidiana, ci si arhivele si bibliotecile cu care si-ar fi putut proba, cel putin din punct de vedere istorico-juridic, o realitate concreta care este deasupra oricarei indoieli numai pentru noi, credinciosii greco-catolici. Ori, cunoscand starea actuala a fondurilor de documente detinute de arhivele romanesti in general si a celor ale Bisericii Romane Unite in special, un asemenea demers nu mai este posibil decat in schimbul unor eforturi extreme.

In acest context, ne simtim indreptatiti sa justificam absenta colectiilor de documente privind istoria Bisericii Romane Unite cu aceea ca nici istoriografia noastra laica din ultimul secol si jumatate nu s-a preocupat, in afara catorva exceptii notabile, de editarea documentelor istorice fundamentale. Si astazi istoricii romani se confrunta cu lipsa aproape generalizata a unor corpusuri de documente privind istoria romanilor, cel putin in apropierea celor de talia seriilor editate de istoriografia europeana erudita inca in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, cand un Mabillon sau Muratori au colectionat si editat uriasele lor colectii de documente care nu au mai permis istoricilor de cabinet, de orice fel de orientare, sa debiteze povestiri cu carater istoric ce apartin mai degraba mitologiei decat istoriei.

In cadrul aceleiasi prime directii de actiune, si numai dupa prealabila munca de documentare absolut necesara, se mai pune problema redactarii unei istorii a Bisericii Romane Unite care sa circumscrie experienta istorica a celor trei secole de istorie care s-au scurs de la Unirea din 1697 - 1700. Ajunsi in acest punct, semnalam cu regret aparitia tot mai frecventa a unor lucrari care au - este adevarat - ca tema Biserica Romana Unita, dar care nu depasesc calitativ interpretarile pozitiviste specifice sfarsitului de secol al XIX-lea, ori se cantoneaza, pur si simplu, in memorialistica. Departe de noi dezavuarea intentiilor nobile ale unor autori, mai ales a celor care au impartasit cu demnitate calvarul Bisericii Romane Unite din ultima jumatate de secol, dar memorialistica apartine literaturii beletristice, in timp ce istoria se practica dupa niste principii riguroase a caror abandonare anuleaza caracterul stiintific al disciplinei noastre.

In al doilea rand, istoriografia se arata astazi ceva mai interesata de contributia Bisericii Romane Unite la dezvoltarea generala a civilizatiei romanesti, atat in perioada decisiva a epocii preindustriale,[6] cand insasi formarea natiunii romane moderne s-a situat sub egida Bisericii Romane Unite, cat si in epoca industriala, in care Biserica Romana Unita a fost unul din elementele esentiale care au impulsionat translatia spre civilizatia europeana contemporana. Rolul fundamental al Bisericii Romane Unite in acest proces este afirmat tocmai de experienta anului 1948, cand scoaterea ei in afara cadrului legal secular a fost primul pas pe drumul spre stoparea evolutiei specific europene a poporului roman si deturnarea spre un cadru incert, hibrid, care acum stim ca nu ducea nicaieri, in care nici omul cu credintele sale religioase si nici Biserica crestina universala cu rigorile ei nu si-a avut nici rostul si nici locul. Si totusi, pentru un numar de credinciosi Biserica Romana Unita a ramas importanta, in ciuda oricaror presiuni si represiuni, reaparitia ei publica dupa Craciunul anului 1989 fiind nu numai emblematica ci si semnificativa.

Cum semnificativa este si aportul Bisericii Romane Unite in constituirea natiunii romane moderne, ei apartinandu-i, in intregime, meritul trecerii romanilor transilvaneni de la stadiul de populatie, cu o identitate nationala discutabila, la cel de popor, cu o certa identitate comunitara. Caci spiritul de comunitate, intai religioasa si, mai apoi nationala, a fost construit, pas cu pas de Biserica Romana Unita in cursul secolului a XVIII-lea si prima parte a celui urmator. Caci constatam ca, in preajma Revolutiei de la 1848, apartenenta la comunitatea nationala romaneasca nu a mai fost determinata de neaparata determinare religioasa, unitii si neunitii compunand, deopotriva, corpul national romanesc transilvanean.

Pe de alta parte, Biserica Romana Unita a jucat un rol esential in introducerea elementelor de modernitate, atat in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cat mai ales in tot cursul secolului al XX-lea. Caci mai ales dupa anul revolutionar 1848, apartenenta la Biserica Romana Unita a primit valente noi, calitative, exteriorizate in scolarizare mai buna, in statute sociale si economice mai inalte, si chiar in atitudini politice mai clare si mai ferme. Nasterea primului program politic romanesc, atat in forma preconizata de episcopul Inocentiu Klein cat si in cel al Supplex Libellus Valachorum, a fost limpede patronat de Biserica Romana Unita, devenita nu numai lider de necontestat al romanilor transilvaneni, ci si artizanul procesului de modernizare care a ocupat intregul secol de dupa anul 1750. Desigur, initiativa uriasului proces de modernizare care s-a desfasurat in Transilvania in intreaga perioada mentionata i-a apartinut Curtii imperiale care a vizat integrarea populatiei romanesti din provincia aflata la extrema estica a imperiului in randul celorlalte corpuri nationale din imperiu.[7] Dar principalul instrument de realizare al modernizarii preconizate nu a fost administratia de stat, ostila nu atata romanilor cat mai ales Curtii imperiale pe de o parte si ideii de modernizare pe de alta parte, ci Biserica Romana Unita, singura structura institutionala care ii cuprindea pe romanii transilvaneni in totalitatea lor. Si aceasta, chiar daca nu toti romanii au apartinut Bisericii Romane Unite. Caci Biserica Romana Unita a devenit, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, un veritabil mentor al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, patronandu-i si chiar pilotandu-i discret actiunile in sensul unor actiuni constructive cu finalitate nationala. Este cazul aceluiasi Supplex Libellus Valachorum, toate versiunile sale fiind creatii ale intelectualilor uniti,[8] dar a doua versiune a fost prezentat Curtii imperiale de ambii episcopi romani din Transilvania, unitul Ioan Bob si neunitul Gherasim Adamovici, amandoi asumandu-si cu aceasta ocazie rolul de reprezentanti veritabili ai natiunii romane din Transilvania. Nu se poate nega primatul unit al actiunii de redactare a Supplexului, cum nu se poate nega nici faptul ca cel care l-a invitat la actiune pe episcopul Adamovici a fost epiascopul Ioan Bob, probabil la sugestia celuilalt episcop roman unit, Ignatie Darabant, cel care a facut ca primul Supplex, din 1791, sa ajunga direct pe masa de lucru a imparatului, fara ca actiunea sa poata fi impiedicata.[9] In acelasi timp trebuie sa remarcam disponibilitatea episcopului Gherasim Adamovici de a lua parte la o actiune politica riscanta care, pe deasupra, ii fusese interzisa in mod categoric de oficialitatile de stat ale principatului Transilvaniei.

In acelasi sens de patronaj si de directionare a Bisericii Ortodoxe a actionat si episcopul oradean Samuil Vulcan, ramas in istorie si pentru ajutorul dat Episcopiei Ortodoxe a Aradului in infiintarea retelei sale scolare, cu deosebire a Preparandiei, cat si pentru sprijinul acordat intelectualilor ortodocsi din comitatele exterioare (Partium).[10] Iar actiuni comune ale celor doua biserici romanesti au mai fost inregistrate in 1848, cand Marea Adunare de pe Campia Libertatii de la Blaj a fost patronata de cei doi episcopi romani, ori la 1 Decembrie 1918, cand la Alba Iulia adunarea unificatoare a fost patronata, de asemenea, de cei doi episcopi romani. Si aceasta in ciuda faptului ca, in raporturile lor cotidiene, relatiile dintre cele doua Biserici au continuat sa fie tensionate. De exemplu, in timp ce Marea Adunare de pe Campia Libertatii de la 3-5 mai 1848 era in curs de pregatire, in a doua parte a lunii aprilie al aceluiasi an Episcopia ortodoxa a Aradului a pornit o cruciada vehementa impotriva a 12 parohii greco-catolice din comitatul Arad, obligandu-i pe o parte din credinciosii uniti sa treaca la ortodoxie cu forta, apeland la autoritatea functionarilor comitatului aradean.[11] Acestia, derutati de mersul evenimentelor revolutionare in plina desfasurare, s-au lasat santajati de episcopul ortodox al Aradului, care i-a amenintat cu rascoala enoriasilor sai in cazul in care nu va fi ajutat sa-i recupereze pe credinciosii uniti ai episcopului unit din Oradea, considerat a fi om al Curtii imperiale. Din cauza acestui santaj, episcopul unit din Oradea, Vasile Erdeli, care nu a putut sti unde se va termina ofensiva ortodoxa facilitata de vidul de putere de dupa 15 martie 1848, a fost obligat sa se replieze in defensiva pe tot timpul desfasurarii revolutiei. Foarte probabil ca din acest motiv el nici nu a mai participat la Adunarea de la Blaj, pregatindu-se de infruntarea cu ortodocsii care s-a prefigurat la orizont in primavara anului 1848.

Totusi Biserica Romana Unita ramane in istoria Transilvaniei ca principalul factor al devenirii nationale, al modernizarii segmentului romanesc al ansamblului social. Jumatate din istoria sa de trei secole Biserica Romana Unita a construit, impreuna cu Curtea imperiala si de cele mai multe ori impotriva tendintelor elitelor politice nobiliare locale o societate complet noua, cu constiinta comunitara, apta de a fi element constitutiv de stat. Caci pana atunci romanii din Transilvania au trait in afara cadrului social: constituiau comunitati difuze, fara o constiinta religioasa, etnica sau de alta natura, greu daca nu chiar imposibil de guvernat si, prin urmare, fara nici o posibilitate de a constitui un corp social unitar, absolut necesar actului de guvernare. Mentalitatea generala era atat cea a sustragerii de sub orice control, cat si a refuzului oricarei responsabilitati.

Disciplinarea sociala a romanilor transilvaneni, incadrarea in cadre si reguli sociale elementare, fara de care nu se poate vorbi de civilizatie,[12] apoi ridicarea treptata a gradului de educatie, paralel cu constituirea unei elite intelectuale proprii sunt, toate, performantele concrete aproape exclusive ale Bisericii Romane Unite. Faptul ca imediat dupa anul 1750, se poate vorbi deja de o intelectualitate romaneasca a Transilvaniei, constituita in cea mai mare parte din slujitori ai Bisericii Romane Unite, dar si din ofiteri ai regimentelor de graniceri si din functionari de stat, chiar daca cei mai multi dintre ei au fost de rang inferior, intaresc concluzia de mai inainte.[13] Acestia vor furniza, in etapele urmatoare, cadrele necesare elitei conducatoare romanesti care, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, au putut patrunde in cele mai inalte nivele de conducere ale Imperiului, reprezentand interesele comunitare romanesti. Avem exemple concludente, in persoana unui Samuil Klein, Petru Maior, sau Gheorghe Sincai, ajunsi inalti functionari de stat in Consiliul Locumtenential, unde au putut aduce servicii foarte importante culturii romane prin coordonarea tipariturilor destinate romanilor, sau Aron Pap si Iosif Mehesi, consilieri la Cancelaria Aulica din Viena, laicii romani care au ocupat, la cumpana secolului al XVIII-lea, cele mai inalte slujbe de stat din aparatul central al Imperiului si despre care avem date precise ca si-au folosit pozitiile in beneficiul propriului lor popor.

Nu ar trebui sa neglijam aportul personal adus de insisi inaltii ierarhi uniti romani la propasirea natiunii. Dincolo de rolul lor eminent din interiorul Bisericii, ar trebui relevate, mai ales cu aceasta ocazie aniversara, pozitia lor cu totul speciala in ierarhia de stat, care le-a facilitat enorm actiunea in sprijinul propriului lor popor. Respectul de care se bucura aproape automat oricare dintre episcopii catolici in fata Curtii imperiale i-a vizat si pe acestia. Membri de drept ai Dietelor tarii, consilieri secreti intimi ai Curtii impaeriale, acestia se puteau adresa direct imparatului, fara a fi nevoiti sa treaca prin furcile caudine ale administratiei aulice. Este cazul episcopului Ignatie Darabant, al carui relatii la Curte nu sunt destul de cunoscute, dar care a fost unul dintre ultimii oameni care au fost primiti de imparatul Leopold al II-lea, chiar cu putin timp inainte de moartea suveranului, ceea ce ar sugera relatii extrem de apropiate cu acesta. Nu intamplator Darabant s-a aflat in spatele intregului proces de redactare si inaintare spre Curtea imperiala a primului memoriu politic romanesc, Supplex Libellus Valachorum, pregatindu-i calea spre imparat 14] Apoi episcopul Samuil Vulcan, care a avut relatii extrem de stranse cu imparatul Francisc, relatii care datau din vremea prezentei la Viena a viitorului episcop, si cand acesta a fost, pentru o vreme, profesorul de limba romana al viitorului imparat. De altfel, aceste relatii au fost cultivate cu grija si apoi fructificate de episcopul oradean, solicitarile sale adresate Curtii fiind ulterior aprobate mai todeauna. Un caz fericit este aprobarea aulica obtinuta pentru infiintarea liceului beiusean, devenita apoi a doua scoala in ierarhia scolilor romanesti din Transilvania, imediat dupa cea de la Blaj. Cum tot episcopul Vulcan a jucat un rol determinant si in fundarea Preparandiei ortodoxe de la Arad, interventiile sale la Curte in favoarea acesteia fiind decisive 15]

Aceasta traditie a reprezentarii la cele mai inalte nivele ale administratiei de stat a fost urmata mai apoi si de alti episcopi, fara ca acestia sa fi repetat modelul, nu prea fericit, al ierarhului - om politic, prefigurat de episcopul Inocentiu Klein. Pe aceeasi linie s-a inscris si episcopul Demetriu Radu, care a avut un rol foarte important in diplomatia neoficiala a Regatului roman, sau Alexandru Nicolescu, membru al Consiliului de coroana din timpul lui Carol al II-lea, in care a reprezentat pozitia politica specific ardeleana, caracterizata prin moralitate si consecventa, o directie politica cam neobisnuita in mediul politic de pe malul Dambovitei.

Evident, aceasta insiruire de obiective si demersuri ale Bisericii Romane Unite in favoarea natiunii romane din Transilvania si, in secolul al XX-lea, din Romania, este limitata fortuit. Dar credem ca imaginea aportului Bisericii Romane Unite la formarea natiunii romane moderne este suficient de convingatoare pentru a reflecta impreuna, cu prilejul acestui moment aniversar, la intrepatrunderea intima a Bisericii Romane Unite cu natiunea romana, la legatura existenta de-a lungul istoriei intre Biserica Romana Unita si fiii ei, care ii datoreaza nu numai respectul filial ci chiar si existenta nationala. La urma urmei, recunoasterea oficiala a caracterului national al Bisericii Romane Unite conteaza prea putin, din momentul ce stim cu totii ca realitatea istorica a acestei Biserici se afla deasupra nimicniciei cotidiene, ca ea nu a putut si nu poate fi despartita de sensul ei misionar primordial, de mantuirea credinciosilor sai. Iar spiritualitatea romaneasca a tuturor timpurilor datoreaza prea mult Bisericii Romane Unite ca 300 de ani de istorie, in viata publica sau in catacombe, sa poata fi trecuta cu vederea fara riscul de a ne pierde respectul fata de noi insine.

Crescat et floreat.

Note

[1] Vezi 'Programul simpozionului international Trei sute de ani de la Unirea Bisericii Romanesti din Transilvania cu Biserica Romei, Cluj, 23-25 noiembrie 2000

[2] Silviu Dragomir, Romanii din Transilvania si Unirea cu Biserica Romei. Documente apocrife privitoare la inceputurile Unirii cu catolicismul roman (1697-1701), Cluj, 1990 (editie reprint)

[3] David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formarii natiunii romane, editia IV-a, Bucuresti, 1998

[4] Vezi comunicarea noastra de la simpozionul din 23-25 noiembrie 2000 de la Cluj (nota 1) cu titlul Experienta istorica a primului secol al existentei Bisericii Greco-Catolice romanesti, in curs de tiparire

[5] O prima tentativa ii apartine lui Octavian Barlea, Biserica Romana Unita si ecumenismul Corifeilor Renasterii culturale, in Perspective, V, nr. 3-4, 1983; mai nou istoricului si teologului Erich Ch. Suttner; vezi articolele sale Unirile si incercarile de unire ale romanilor cu Biserica Romei, in Studia Universitatis Babes-Bolyai, Seria Theologia Catholica, 1, 1998, p. 39-48; Der Wanderl im Verständnis von Schisma und Kirchenunion im Lauf der Jahrhunderte, in Ibidem, 1, 1999, p. 25-40, precum si cartea sa Relatia alternanta dintre Bisericile Rasaritului si Apusului de-a lungul istoriei bisericesti, Ars Longa, Iasi, 1996. De vazut si lucrarea regretatului Lucian Peris, Premise ale Unirii religioase a romanilor, in Studia Universitatis Babes-Bolyai, Seria Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, XLIV, 1-2, 1999, p. 175-180

[6] Cea mai importanta contributie, in acest sens ii apartine lui Mathias Bernath, Habsburgii si inceputurile formarii natiunii romane, Dacia, Cluj, 1994

[7] Gheorghe Gorun, Reformismul austriac si violentele sociale din Europa Centrala 1750-1800, Oradea, 1998

[8] D. Prodan, op. cit., passim

[9] Gheorghe Gorun, Contributii la biografia si activitatea episcopului Ignatie Darabant, in Studia Universitatis Babes-Bolyai, ser. Historia, 1991, 36, p. 45-56

[10] Iacob Radu, Samuil Vulcan - Episcopul roman-unit al Orazii Mari (1806-1839) si Biserica Ortodoxa Romana, Oradea, 1925, passim

[11] Idem, Sematismul istoric al Diecezei Romane Unite a Orazii Mari. Tiparit cu prilejul aniversarii de 150 de ani de la infiintarea aceleia 1777-1927, Oradea, 1932, p. 98-106

[12] Vezi comunicarea noastra de la nota 4 supra

[13] Remus Campeanu, Intelectualitatea romana din Transilvania in veacul al XVIII-lea, Cluj, 1999; Idem, Elitele romanesti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj, 2000

[14] Gh. Gorun, Contributii la biografia episcopului Ignatie Darabant, p. 52-55

[15] Vasile Bolca, Episcopul Samuil Vulcan al orazii. Contributii la ridicarea culturala a neamului, Oradea, p.39

© 2002 Gheorghe Gorun si Editura Logos'94