Diversitatea gandirii renascentiste: Neoplatonismul renascentist si Figuri de umanisti

Diversitatea gandirii renascentiste

Renasterea este un timp al cautarilor intense. Dupa o lunga perioada in care cadrele gandirii au fost strans limitate la chestiuni teologice, relativa libertate a epocii antreneaza o innoire considerabila, posibila datorita progreselor editoriale care coincid cu redescoperirea multor texte antice. Umanistii italieni contribuie la "dezgroparea' unor manuscrise latine uitate, alte texte grecesti vin din Constantinopole o data cu cei care se refugiaza din fata puhoiului turcesc dezlantuit dupa caderea Imperiului Roman de Rasarit, in 1453. Cele mai diverse curente de gandire, de la platonicism la stoicism, se intrepatrund si chiar se contopesc uneori. Gandirea medievala fusese influentata indeosebi de asimilarea lui Aristotel, Renasterea il redescopera pe Platon, care exercita asupra mediilor umaniste o influenta considerabila, adesea combinata cu gandirea neoplatonicienilor, precum Plotin. Celebrul tablou al lui Rafael, Scoala din Atena, ilustreaza desavarsit sinteza produsa in Renastere: aici Platon arata cerul, iar Aristotel pamantul - contrast si complementaritate intre gandirea pe care umanismul o considera apropiata de crestinism si o gandire mai pragmatica, preocupata de realitatile lumii.

A. Neoplatonismul renascentist

1. Marsilio Ficino

Neoplatonismul se dezvolta la Florenta, leaganul Renasterii, sub egida familiei Medici, teoreticianul lui fiind Marsilio Ficino (1433-1499), traducatorul lui Platon si al lui Plotin, autorul unui comentariu stralucit asupra Banchetului.

Ficino are un foarte puternic sentiment al innoirii care marcheaza timpul sau: inflorirea artelor si literelor la Florenta reprezinta pentru el semnul unei alte ere. Preocuparea lui de capatai este sa puna in evidenta apropierea dintre Platon si religia crestina, deosebindu-se fundamental de filosofii aristotelici ai Scolii din Padova, pe care el ii suspecteaza, de altfel, de materialism si, implicit, de ateism. Asociindu-i pe Platon si pe Plotin, Marsilio Ficino se straduieste sa stabileasca un raport intre viziunea lor asupra lumii, conceptia lor despre suflet, cosmologia lor si invatatura crestina. El se sprijina pe scrierile Sf. Augustin, de la care retine mai ales influentele neoplatonismului, atenuand considerabil chestiunea culpabilitatii si a pacatului.

Elaboreaza astfel un sistem filosofic intemeiat pe ideea unui Cosmos unitar si ierarhizat in trepte, coborand de la Dumnezeu pana la materie. Omul ocupa aici un loc intermediar, care asigura trecerea de la partea superioara, divina, la partea inferioara, materiala. Insista indeosebi asupra statutului sufletului omenesc, care aspira sa se inalte, dar ramane in parte tributar lumii inferioare, victima a iluziilor care decurg din aceasta. De aceea, sufletul omului se simte in aceasta lume ca intr-o inchisoare sau intr-un exil. Reluand interpretarea lui Plotin, Marsilio Ficino concepe conditia umana din perspectiva unei incercari tranzitorii pentru suflet, inainte de intoarcerea lui in patria de origine, lumea supralunara. Sufletul captiv aspira la inaltare, frumusetea estetica servindu-i in lumea terestra drept mediere. Preluand ideile din Ban­chetullui Platon, Marsilio Ficino elaboreaza o teorie a placerii intemeiata pe cultul formelor. Aceasta viziune bidirectionata pe de o parte, exilul sufletului pe de alta, medierea formelor estetice avea sa rodeasca fertil in domeniul artelor plastice. Criticul de arta Erwin Panovski, de exemplu, a urmarit influenta acestor teorii asupra operei lui Michelangelo. Mai mult, urme ale acestei viziuni se vor regasi si in epocile ulterioare; elemente ale neoplatonismului aflam si in secolul al XlX-lea, ba chiar pana la Baudelaire si pana la ciclul proustian In cautarea timpului pierdut.

Prin sincretismul intre crestinism si filosofia greaca, prin conceptia despre un univers unitar si armonios, dincolo de tensiunile de care nu este scutit, opera lui Marsilio Ficino este un produs tipic al epocii in care a aparut. Si alte coordonate ale ei dau seama de acelasi caracter renascentist, cum ar fi increderea in om - Marsilio Ficino acorda putin loc pacatului, el punand dimpotriva accentul pe demnitatea si libertatea omului. in opera sa, un loc de seama este acordat unor discipline azi cazute in desuetudine, ca astrologia, sau gustul pentru jocul corespon­dentelor si analogiilor intre diferite planuri ale realitatii (de exemplu, raportul dintre astre si metale sau umorile corpului). Din aceasta opera se detaseaza cu limpezime nevoia unui Cosmos unitar si tendinta de a descifra universul ca pe un sistem de semne. Prin toate acestea, Marsilio Ficino este foarte indepartat de un Galilei care va interpreta natura in termeni matematici.

2. Pico della Mirandola

Prin calitatile, ca si prin limitele sale, Pico della Mirandola (1463-1494) este o figura emblematica a Renasterii. El ilustreaza dorinta de cunoastere si de investigatie stiintifica, precum si increderea nemar­ginita in capacitatile omului. La 24 de ani frecventase deja universitatile cele mai celebre din acea vreme, asimilase cunostintele care se transmi­teau aici, poseda o biblioteca exceptionala si lansa o incredibila provo­care: a compus 900 de teze pe diferite chestiuni teologice si filosofice, imbratisand toate ramurile cunoasterii, si si-a propus sa le sustina impotriva oricui accepta aceasta disputa, oferindu-se chiar sa suporte cheltuielile de transport pentru aceia care nu si-ar fi putut permite calatoria!

Dincolo de aceasta legenda ramane esenta operei lui. Influentat de filosofia lui Aristotel, dar si de gandirea lui Marsilio Ficino, pe care 1-a intalnit la Florenta, Pico della Mirandola propune o filosofie centrata asupra omului, cea mai importanta lucrare a sa purtand titlul semnificativ Despre demnitatea omului. Pentru el, caracterul singular al omului tine de structura lui de microcosmos care reuneste diferite componente ale universului macrocosmic. Nu este o idee originala, mai ales in sfera gandirii renascentiste, dar prin ea Pico della Mirandola explica pozitia privilegiata a omului in univers si ajunge sa formuleze ideea majora de cea mai mare importanta pentru viitor, aceea a libertatii omului. In termeni surprinzator de moderni, Pico della Mirandola afirma caracterul incert al omului, insistand pe ideea ca, spre deosebire de toate lucrurile din natura, omul nu este un dat imuabil, ca el se construieste pe sine insusi, ca este propriul sau artizan>Cu toate ca si in afirmarea acestei idei exista precursori, felul in care o exprima Pico della Mirandola il deta­seaza net de o lunga traditie in care omul era conceput ca un dat determinat.

Aratand ca omul este susceptibil de a transcende ansamblul deter­minarilor care il pot afecta, Pico della Mirandola este precursorul unor mari filosofi moderni ai libertatii. El i-a influentat considerabil atat pe Erasmus, cat si pe Lefevre d'Etaples, unul dintre marii umanisti francezi, pe care 1-a intalnit la Florenta.

B. Figuri de umanisti

1. Erasmus

Nascut la Rotterdam, in 1467, Erasmus este figura cea mai repre­zentativa a epocii sale. Prin laborioasa lui munca de editor, prin parti­ciparea activa la dezbaterea de idei proprii umanismului, prin amploarea relatiilor sale cu toate spiritele superioare si cu marii oameni politici ai secolului al XVT-lea, el ilustreaza perfect spiritul umanist si defineste exemplar deschiderea pe care o aduce Renasterea: sete de cunoastere imbinata cu dorinta de schimburi de opinii. Prin viata lui bogata in calatorii, in Italia, in Anglia, unde devine prietenul lui Thomas More, la Paris, la Bale, unde a si murit (in 1536), Erasmus este, fara indoiala, primul intelectual european modern, ceea ce face sa fie receptat pana astazi ca o personalitate extrem de actuala.

Gandirea lui Erasmus din Rotterdam se organizeaza in jurul catorva puncte de mare rezistenta, fiind fundamentata, inainte de toate, pe o eruditie desavarsita. Ca filolog si traducator, el abordeaza din perspectiva lingvistica textele pe care le studiaza. indeosebi versiunea Noului Testa­ment pe care a realizat-o, insotita de pertinente observatii de ordin filo­logic, a starnit mare valva si i-a atras chiar acuzatia de a fi pregatit prin aceasta traducere, fara sa vrea, fireste, schisma lutheranismului. in orice caz, este cert ca aceasta munca de eruditie, dublata de o mare luciditate critica, a contribuit la conturarea unei atitudini stiintifice in raport cu autenticitatea textelor si manuscriselor antice si a dat nastere la serioase indoieli in privinta felului eronat in care erau atribuite aceste texte si a versiunilor anterioare care denaturau esenta lor.

Dimensiunea critica se regaseste ca o constanta a vietii lui Erasmus, ea observandu-se cu precadere in consideratiile circumscrise domeniului religios. Desi ramane devotat Bisericii romane, el se distanteaza de cato­licism in privinta anumitor practici pe care le considera negative, atat pentru rit, cat si pentru credinta, deoarece ele se substituie pioseniei adevarate spirituale. Amintirea unor momente penibile si umilitoare din perioada cand se pregatea sa devina calugar 1-a indemnat sa ceara dispensa de a purta rasa ordinului sau calugaresc, lucru care i-a fost admis. Aceasta retragere nu 1-a impiedicat insa, la momentul oportun, in 1524, sa polemizeze cu Luther (care spera sa obtina sprijinul lui Erasmus) pe tema liberului arbitru. Dezbaterea defineste perfect divergentele dintre umanist si pastor: Luther intelege ca umanistul Erasmus acorda o mare incredere naturii umane, ceea ce il face, daca nu insensibil, cel putin rezervat in legatura cu ideea pierzaniei omului, mantuirea, prin persoana lui Iisus, aparandu-i ca mai putin necesara. Erasmus se preocupa de reformarea si mai ales de purificarea moravurilor clerului, de revenirea la o credinta mai autentica, el impartaseste nevoia umanista de purificare a Bisericii Catolice de tot ceea ce face din ea o institutie obscurantista si intoleranta. Dar, adept al unui rationalism deschis si cu masura, el se fereste de o ruptura totala fata de cultul consacrat.

Spiritul critic al lui Erasmus este atotcuprinzator. Lucrarea lui cea mai cunoscuta, Elogiul nebuniei, este o satira a tuturor exceselor irationale: politice, sociale, individuale. Spirit liberal temperat, Erasmus doreste o guvernare moderata a suveranilor. Reluand distinctia pe care criticii o faceau intre tiran si suveranul bun, el prezinta in antiteza binefacerile guvernarii in interesul colectiv si guvernarea care nu vizeaza decat satisfacerea apetitului catorva privilegiati. Rabelais, care il considera pe Erasmus mentorul sau, isi va aminti de aceasta distinctie atunci cand va opune intelepciunea lui Gargantua nebuniei distrugatoare a lui Picrochole. Asemeni lui Rabelais, Erasmus dezvolta idei pacifiste intr-o Europa divizata, sfasiata de interminabile conflicte si propune neobosit inlocuirea confruntarilor cu negocierea. Politica idealista, fara indoiala, dar care schiteaza deja ideea coexistentei pasnice a popoarelor europene, in limitele unor granite stabilite

intr-un cuvant, gandirea lui Erasmus nu este de o originalitate extrema, dar este o marturie a epocii. in plus, prin activitatea lui neobo­sita, prin convingerile si dezbaterile in care s-a angajat, si chiar prin esecurile sale, Erasmus anunta tipul ganditorului modern - pe care il intruchipeaza, poate cel dintai -, modelul intelectualului in cel mai bun inteles al cuvantului.

C. Thomas More

Prieten cu Erasmus, Thomas More, mai cunoscut sub numele latinesc de Thomas Morus, s-a nascut in 1478, in Anglia. Numele lui ramane legat de o intamplare si de o carte. Prima este tragica: dupa ruptura survenita intre Henric al VlII-lea, al carui cancelar era, si Biserica Catolica, More refuza sa depuna juramantul ca-1 recunoaste pe rege ca sef spiritual al noii Biserici anglicane. Fidel convingerilor sale, el se lasa condamnat la inchisoare si moare decapitat in 1535.

Insa celebru pentru posteritate, ca si in timpul sau, a fost Thomas More pentru cartea intitulata Utopia (1516). Fabula politica, Utopia este una dintre lucrarile marcante ale Renasterii, comparabila prin datele, ca si prin tema ei cu scrierile lui Machiavelli. Lucrarea se compune din doua parti, care difera ca tonalitate, dar care au in comun cugetarea in spirit umanist asupra ordinii politice. Insula "Utopia' ("plasata niciunde') este o societate fictiva, a carei organizare politica, sociala si economica per­mite, prin contrast, sublinierea lacunelor si neajunsurilor din societatile cu existenta reala.

Avand ca sursa de inspiratie operele antice, precum Republica lui Platon, lucrarea inaugureaza un gen care avea sa faca ulterior cariera literara. Utopia este o critica severa la adresa institutiilor timpului, denuntand nedreptatile sociale, ororile razboiului, tirania, opuse vietii din Utopia care sta sub semnul valorilor umaniste: simplitatea mora­vurilor, dispretul fata de lux, toleranta religioasa. Asemeni prietenului sau Erasmus, Thomas More manifesta incredere in natura omului, face elogiul masurat si rational al placerilor existentei, in maniera epicu-ranismului, este preocupat de cultivarea valorilor spiritului intr-o societate in care s-a instapanit pacea.

Fara indoiala, contributia cea mai originala a lui More consta in ridi­carea unui mare semn de intrebare in legatura cu unele structuri de baza ale societatii. Astfel, el face o aspra critica proprietatii, pe care o inlatura din Utopia, si, corelativ, un elogiu al egalitatii tuturor cetatenilor. Mai prevede o organizare planificata a muncii, pe care o limiteaza la cateva ore pe zi, pentru a-i "lasa fiecaruia cat mai mult timp in care sa se elibe­reze de servitutile corpului, sa-si cultive in mod liber spiritul, sa-si dezvolte facultatile intelectuale prin studiul stiintelor si literaturii'.

Cu mult inaintea iluministilor din secolul al XVIII-lea, More isi da seama de necesitatea, dar si de limitele muncii. Asemeni lor, el presimte ca munca si bogatia economica guverneaza ordinea sociala, cu toate ca epoca ramanea dominata de structura feudala. Rafinand mai bine decat ei analiza, ca un adevarat precursor al lui Rousseau, More vede, de asemenea, caracterul alienant al muncii, daca aceasta inceteaza a se sprijini pe o conceptie egalitara a raporturilor sociale. More subliniaza ca odihna este indispensabila dezvoltarii facultatilor cele mai inalte ale omului, idee preluata de la maestrii sai din Antichitate. Spre deosebire de acestia din urma, el acorda acest privilegiu nu numai unei minoritati restranse, ci tuturor cetatenilor.

Toate aceste elemente fac din More un precursor: el vede in ce di­rectie evolueaza societatile din vremea lui si pericolele care se pot ivi din aceasta evolutie: cresterea bogatiei economice, inegalitatea repartizarii ei si alienarea pe care o genereaza. El propune solutii pentru viitor, solutii marcate de limite, deoarece societatea utopica poate fi decodata ca un univers comunist, in sensul cel mai larg al termenului, care cuprinde si marile utopii reformatoare ale secolului al XlX-lea. Astfel, in Utopia se pot descoperi premisele unei societati sufocante prin uniformitate si estomparea individualitatii.

inainte de orice, Thomas More este produsul unei epoci de rascruce: receptiv la etica mostenita de la antici, dar animat de o profunda credinta crestina, in numele careia va suporta martiriul (va fi ulterior canonizat); angajat concret in actiunea politica, dar constient de imperfectiunea lumii in care a trait; sfasiat pana la moarte intre politica si morala, intre exigentele comunitare si revendicarea libertatii spiritului. Daca definim Renasterea ca epoca marcata de afirmarea dreptului constiintei indivi­duale impotriva puterii, in orice forma ar fi ea imbracata, de afirmarea dreptului propriei judecati, chiar si impotriva autoritatii instapanite, Thomas More poate fi considerat drept unul dintre cei mai eminenti reprezentanti ai ei.

3.O opera de sinteza semnata Montaigne

Opera lui Montaigne domina a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Eseurile, publicate in 1580, apoi reeditate in 1588, cand a fost adaugata o a treia carte, continuu completate, reprezinta o opera majora a literaturii franceze, dar a carei influenta este mult mai larga, putine texte fiind atat de citite, atat de divers interpretate si exploatate.

Si, totusi, ne aflam in fata unei opere singulare. Mai intai, prin forma. Montaigne nu are nici predecesori, nici urmasi in adevaratul inteles, chiar daca Eseurile ar putea fi comparate cu Confesiunile Sf. Augustin, la care Montaigne a reflectat, fara indoiala, sau cu cele ale lui Rousseau, care s-a inspirat din Eseuri. Scopul urmarit de Montaigne nu este simpla asternere pe hartie a unei autobiografii, chiar daca propria lui viata este materia prima a reflectiilor. El nu vrea nici sa faca o apologie sau sa refaca etapele unei initieri ori ale unei convertiri, ci, mai degraba face o descriere libera, adesea fara un plan dinainte stabilit, a unei individua­litati. Si tocmai prin acest aspect singular - eul sau privit ca individualitate - se detaseaza, de fapt, opera lui Montaigne. El preia tema socratica, draga umanistilor, din acel "Cunoaste-te pe tine insuti', dar ii imprima o directie aparte, caci intelege expresia in sensul ei cel mai restrans: despre Michel de Montaigne, si nu despre om in general "vorbesc' Eseurile. Curajoasa intreprindere sa faci din tine insuti un subiect susceptibil de a-i interesa pe ceilalti! Inversarea demersului clasic: de la general spre particular, transformarea in contrariul lui presupune asumarea riscului de a descrie individualitatea sperand sa desprinzi caracteristici generale.

a) Un demers sceptic

Demersul lui Montaigne devine limpede daca ne raportam la orien­tarea generala a operei sale. Aceasta nu este un tratat filosofic, ci expune­rea, aparent eliberata de orice constrangere, a unei gandiri organic legate de viata individului. Prin metoda, Montaigne se apropie de traditia antica a scepticismului: el lanseaza cele mai serioase indoieli in legatura cu posibilitatile ratiunii de a ajunge la vreo certitudine. Critica pe care Montaigne o face stiintelor, fundamentelor politicii, puterii ratiunii se situeaza in cea mai pura traditie a indoielii sceptice, ceea ce il opreste sa faca vreo generalizare care ar putea sa apara ca o afirmatie ce nu poate fi demonstrata.

Dar, chiar daca prin speculatii abstracte omul nu poate sa desprinda adevarurile generale, nu ramane mai putin necesara nevoia de a sti cum sa te comporti, cum sa traiesti. Montaigne se refera in mod constant la propria lui experienta, pe care o confrunta tot timpul cu experienta altora, asa cum este ea fixata in diferite opere. De aceea, Eseurile sunt un amplu dialog intre Montaigne si predecesorii sai, dialog care se poarta in acel loc privilegiat pentru scris: biblioteca sa. Hranit cu o vasta cultura latina si, prin aceasta, figura emblematica a epocii, autorul dispune de un rezervor considerabil de experiente, de exemple, de citate pe care le topeste in propria lui scriitura. Fara deferenta excesiva, el nu are nici o retinere in a-i contesta pe ilustrii sai predecesori! Opera lui nu este insa o compilatie, ci o discutie autentica, menita, poate, a suplini acel dialog fertil, brutal intrerupt de moarte, cu prietenul sau La Boetie, a carui figura este evocata de mai multe ori in cuprinsul Eseurilor.

In maniera autorilor din vremea sa, in demersul sau Montaigne nu stabileste distinctii nete intre diferitele curente de gandire, el le evoca laolalta fara a lasa sa se inteleaga cu toata limpezimea incotro se orienteaza preferintele sale. Fara indoiala, primele Eseuri, scrise sub influenta lui La Boetie, sunt impregnate de gandirea stoicilor; exista aici pasaje despre moarte din care se degaja o detasare suverana. Mai tarziu, se constata o influenta din ce in ce mai pronuntata a epicureismului; de altfel, Lucretiu este printre autorii cei mai des citati. Sunt din ce in ce mai prezente teme precum placerea, precaritatea clipei ce ne este data spre bucurie. In realitate, pe Montaigne nu-1 preocupa apartenenta la un anume curent filosofic, el imprumuta de la fiecare ceea ce i se pare potrivit cu propria lui experienta. Singurul sau scop este "o viata bine condusa', iar singura opera care il intereseaza este propria lui viata. De aceea, poate ca nici unei alte opere nu i se poate aplica atat de bine ca Eseurilor formula " arta de a trai', in care cuvantul arta are sens plenar. A trai nu este o activitate spontana, ci o ocupatie in care trebuie sa investim din plin timp, daca vrem sa ne reuseasca.

Eseurile surprind caracterul unic al felului in care indivizii recepteaza intelesul fiecarei imprejurari, diversele circumstante de la experienta somnului, pe care Montaigne a vrut sa o patrunda, pana la indienii din America, cu care el s-a intretinut la capatul unei calatorii facute in acest scop.

b) O arta de a trai

Umanismul lui Montaigne consta intr-o neobosita curiozitate fata de orice experienta, oricat de neinsemnata in aparenta. Asociat demersului sceptic, acesta modeleaza o gandire extrem de supla, sinuoasa, contra­dictorie uneori, dar intotdeauna antidogmatica. Modernitatea unor luari de pozitie, ca de exemplu in chestiunea popoarelor asa-numite "salba­tice', indrazneala unor afirmatii despre legi, despre puterea recunoscuta, despre ponderea traditiei in formularea judecatii noastre isi gasesc explicatia in permanenta grija a lui Montaigne de a nu sustine nimic care sa contrazica experienta. Eseurile sunt ilustrarea privilegiata a unei gandiri care se straduieste sa dezvaluie totul a priori, sa refuze orice pre­judecata, sa faca din constiinta subiectului masura experientei acestuia.

Gandirea lui Montaigne este contrariul unui sistem, chiar daca este posibil sa se stabileasca coordonatele acestuia. Marcata de toleranta, ea se construieste, in esenta, in raport cu experienta, nefiind, prin aceasta, indiferenta, cum a fost uneori caracterizata, sau neangajata, ci doar preo­cupata de propriile limite. in materie de morala, de exemplu, cugetarile lui Montaigne nu sunt niciodata turnate in termeni imperativi; nu vom descoperi in ele inclinatia catre simtul datoriei ori al sacrificiului, catre absolut. Pascal, referindu-se la Eseurile lui Montaigne, ii va reprosa autorului atitudinea calduta. Dar Montaigne nu pozeaza in erou, il gaseste sublim pe Socrate, insa exemplul ii pare peste putintele sale, el preferand o morala mai modesta sau, dupa propria expresie, mai umana.

c) Religia lui Montaigne

Aceeasi observatie se potriveste si consideratiilor sale in materie de religie. S-a dezbatut indelung in legatura cu pozitia lui Montaigne, mai ales ca cea mai mare parte a existentei sale s-a consumat in timpul razboaielor religioase. Raspunsurile desprinse din importantul capitol 12 al cartii a Ii-a din Eseuri (Apologia lui Raymond Sebond) sunt destul de greu de interpretat, mai ales din perspectiva posteritatii, care a facut si mai putin inteligibila aceasta dezbatere.

Oficial, Montaigne si-a exprimat intotdeauna respectul fata de inva­tatura crestina si si-a declarat catolicismul. Ca si in problemele politice, Montaigne s-a situat pe o pozitie conservatoare, preocupat sa nu bulverseze o ordine care, prin definitie, nu era in ochii sai mai rea decat alta. S-a ingrijit sa obtina incuviintarea autoritatilor ecleziastice pentru publicarea Eseurilor si a reusit; abia in secolul al XVII-lea Biserica ii va condamna scrierile. A avut, de asemenea, legaturi corecte cu aripa pro­testanta, in acea vreme in care era greu de mentinut echilibrul intre cele

doua tabere.

Textul Apologiei dezvaluie un punct de vedere fideist: in materie de teologie, nu incape nici o discutie doctrinala, dogmele religioase trebuie acceptate ca adevaruri revelate. Ratiunea nu se aplica acestui domeniu -punct de vedere in deplin acord cu critica generala pe care Montaigne o face in Eseuri puterilor ratiunii. Fideismul este o pozitie curenta in epoca, care lasa loc ambiguitatilor. Adoptandu-1, era aparat impotriva autoritatilor ecleziastice ca neabatut propovaduitor al catolicismului, in timp ce iscodea alte domenii.

Precum acei eruditi din Padova care sugerau ca sufletul este muritor, deoarece din punct de vedere rational nimic nu sustine nemurirea lui, dar s-au grabit sa adauge ca trebuie sa credem in nemurirea sufletului, pentru ca aceasta este invatatura dogmei.

Dincolo de prudenta lui Montaigne se descifreaza tot mai limpede o atitudine rezervata in raport cu faptul religios; ca dovada in acest sens: formularile lui, cel putin ambigue, despre minuni, refuzul de a crede in vrajitorii, morala prea epicuriana. De altfel, Pascal ii va reprosa lipsa de interes fata de moarte si izbavire.

Si in aceasta chestiune', ca si in altele, pozitia lui Montaigne s-ar explica poate prin conceptia unui om care are simtul relativitatii. Intr-o epoca in care domneste intoleranta, chiar daca este catolic, Montaigne nu cade in fanatism, chiar daca accepta dogmele, ca om al timpului sau, nu poate sa renunte la propria cugetare, iar daca isi pune intrebari asupra mortii, nu face din aceasta, asemeni lui Pascal, chestiunea deter­minanta a existentei. De aceea, Montaigne poate parea mai indepartat de sensibilitatea moderna decat Pascal, pentru care nelinistea metafizica joaca un rol decisiv. Continuand un filon al mentalitatii anticilor, Montaigne este mai inclinat sa se intereseze de felul in care isi duce existenta decat sa lanseze interogatii pline de spaime in legatura cu sensul existentei. El accepta religia catolica mai degraba din prudenta si pentru ca s-a nascut intr-o tara catolica decat din credinta profunda: Suntem crestini asa cum suntem perigordezi sau germani.

Opera lui Montaigne a avut un risunet considerabil, a fost comentata in toate epocile si i s-au dat numeroase interpretari. Din ea si-au tras seva cugetarea lui Pascal, filosofii din epoca iluminismului si chiar Nietzsche. Si nu numai reflectia lui Montaigne a suscitat interes, ci si eleganta artistica cu care Montaigne si-a prezentat cugetarile.