Imperiul ottonian
Dupa stingerea in 911 a dinastiei carolingiene in Germania, titlul imperial este restaurat de regele Otto I (936-973). Acesta reuseste sa limiteze independenta ducatelor, in a caror alcatuire teritoriala intervine, trecand la amputari si comasari, care conduc treptat la pierderea caracterului lor etnic. In conditiile in care functia ducala redevine revocabila si nu se pot constitui dinastii (cu exceptia Saxei, ramasa centrul puterii Ottonienilor), ducatele evolueaza spre simple structuri teritoriale. Otto I prefera sa se alieze cu episcopii, carora le deleaga puteri in teritoriu, deoarece acestia nu puteau constitui dinastii care sa concureze regalitatea si pentru ca aveau un prestigiu spiritual care putea fi pus in serviciul autoritatii centrale. In schimbul donatiilor si privilegiilor, episcopii presteaza omagiu regelui, care le acorda investitura pentru functia lor eclesiastica. Biserica germana devine una regala si apoi, dupa 962, imperiala, cheie de bolta a statului ottonian.
In afara succeselor pe plan intern, Otto are si remarcabile reali-zari externe. La Lechfeld, in 955, regele german obtine o victorie impotriva ungurilor, care marcheaza sfarsitul incursiunilor acestora impotriva Europei occidentale. De asemenea, Otto isi impune vointa in Italia, unde la 2 februarie 962 era incoronat imparat.
Ca si in vremea lui Carol, restaurarea imperiala se baza pe expansiunea teritoriala si pe consolidarea puterii in interiorul unui stat germanic. Spre deosebire de predecesorii sai italieni, care purtasera in ultimii ani titlul de imparat, Otto adauga ideii imperiale conservate la Roma dimensiunea universala, continuta in misunea de aparator al Bisericii
Colaborarea stransa intre Otto si Biserica se manifesta cu si mai multa putere dupa asumarea titlului imperial, cind continua opera de extindere a crestinismului in teritoriile slave, unguresti sau daneze. La moartea sa, Imperiul ottonian redevenise prima putere a lumii occidentale.
Otto al II-lea (973-996) continua politica tatalui sau, dar trebuie sa faca fata unor probleme aparute in spatiul slav. Domnia sa este marcata de preocuparea pentru problemele interne ale Germaniei, ceea ce lasa in umbra misiunea imperiala.
Aceasta a fost reluata de fiul si succesorul sau, Otto al III-lea (996-1002). Fiul unei principese bizantine, profund influentat de aceasta si de anturajul ei, Otto incearca sa concretizeze o idee imperiala marcata de componenta romano-bizantina. Colaboreaza strans cu scaunul pontifical, pe care in 999 il atribuie vechiului sau profesor si prieten, Gerbert. Acesta isi ia numele de Silvestru, dupa papa contemporan cu Constantin cel Mare, ilustrand astfel intentia perfectei colaborari intre Imperiu si Biserica, in mod traditional atribuita primului imparat crestin. Otto al III-lea incearca sa realizeze un imperiu crestin in care Biserica sa fie subordonata puterii imparatului. Dimensiunea crestina a imperiului lui Otto al III-lea este demonstrata si de continuarea actiunii de evanghelizare a paganilor (prusii sau ungurii), ca si prin crearea de noi episcopate. Universalismul imperiului este dovedit de implicarea sa in consacrarea unor regate subordonate, precum cel polonez, sau chiar crearea unora noi, precum cel maghiar. Principele ungur Vayk, prin crestinare, primeste numele de Stefan si imparatul ii trimite o coroana, ceea ce semnifica transformarea stapanirii sale intr-un regat de tip occidental.
In interiorul Imperiului intervin insa probleme si in 1001 Otto al III-lea este obligat sa plece din Roma. Moare in ianuarie 1002, cand se pregatea s-o recucereasca.
Disparitia prematura a lui Otto al III-lea a pus capat aspiratiilor universale ale Imperiului. Urmasii sai se vor preocupa de problemele interne, iar Imperiul isi intareste din ce in ce mai mult caracterul german. Titlul pe care acesta il poarta de acum inainte, Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana, ilustreaza mentinerea unei ideologii universale grefata insa pe resurse si pe interese germane.
