Organizarea de stat a Tarii Romanesti si Moldovei in epoca feudala dezvoltata

Organizarea de stat a Tarii Romanesti si Moldovei in epoca feudala dezvoltata

Organele centrale ale statului feudal erau trei:

domnul;

sfatul domnesc;

dregatoriile.

Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor de vasalitate. Institutia domniei este o institutie originala aparuta o data cu aparitia statului feudal de sine statator.

Ea nu are un corespondent in dreptul popoarelor vecine, iar termenul care o desemneaza este de sorginte latina (dominus = stapan), de unde rezulta ca domnul este conducatorul unui stat independent.

Aceasta institutie s-a cristalizat prin preluarea unor traditii constituite la nivelul formelor prestatale de tip feudal, precum si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine ce pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau premizele necesare pentru centralizarea puterii de stat si apararea independentei de stat. In titulatura medievala a domnilor romani apare si termenul de mare voievod si domn pentru a sublinia latura traditionala a acestei institutii in sensul ca domnul e conducatorul suprem al armatei si judecator suprem, in plus el e si stapan, adica stapanul tarii in sens teritorial. Ca sef al statului, somnul exercita o serie de atributii care pot fi grupate in mai multe categorii: politico-administrative, militare, judecatoresti si legislative.

Atributiile politico-administrative cuprind dreptul domnului de a stabili impartirea administrativ-teritoriala a tarii, de a numi si revoca dregatori, de a bate moneda, de a exercita tutela asupra bisericii si de a numii pe mitropoliti, episcopi si egumeni, dar si de a incheia tratate cu alte state si de a declara razboi sau pace.

Pe plan militar, domnul e conducator suprem al armatei, el conducand in lupta, inclusiv steagurile marilor boieri.

Pe plan judecatoresc atributiile domnitorului sunt foarte intinse, in sensul ca el este judecatorul suprem al tuturor locuitorilor tarii putand pronunta pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Avea dreptul de a delega la libera vointa atributii jurisdictionale unora dintre dregatori sau putea sa le confere boierilor si manastirilor, cu privire la populatia de pe domeniile acestora prin investirea domeniilor respective cu imunitati feudale. Hotararile judecatoresti ale domnului se bucurau de forta juridica numai pe timpul vietii acestuia. Domnii urmatori puteau rejudeca procesele si puteau modifica, in tot sau in parte, hotararile domnilor anteriori ceea ce presupunea o anumita instabilitate pe plan juridic.

Domnul putea sa judece singur sau impreuna cu sfatul domnesc.

Atributiile legislative ale domnului

Vointa domnului era lege fiind incorporata in hrisoavele domnesti care la origine au fost acte cu caracter individual de aplicare a dispozitiilor legii tarii la cazuri concrete, iar ulterior incepand de la sfarsitul secolului XVI au devenit acte normative cuprinzand norme cu caracter general prin care erau modificate dispozitiile legii tarii. Aceste hrisoave poarta denumirea de hrisoave legislative. Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca aceste institutii politice feudale se caracterizeaza pe planul competentei sale prin confuziunea de atributii pe care domnul le detine in cele mai variate domenii.

Sistemul succesiunii la tron

Legea tarii a consacrat un sistem original care este un sistem mixt denumit electivo-ereditar. Latura electiva a acestui sistem isi are originea la nivelul obstilor satesti sau teritoriale unde organele de conducere ale obstei in frunte cu judele erau alese de adunarea generala a obstei, la fel si organele de conducere ale uniunilor sau confederatiilor de obsti alese de reprezentantii obstilor componente. Latura ereditara a sistemului isi are originea in parte la nivelul obstei satesti sau teritoriale unde se manifesta tendinta alesilor obstei de a-si transmite functiile cu titlu ereditar continuand la un nivel superior, adica la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal prin caracterul ereditar al institutiei cnezatului. Sistemul electivo-ereditar permitea alegerea ca domn a oricarei persoane care intrunea 3 conditii:

sa fie din os domnesc (Grigore Ureche), sa fie ruda legitima sau nelegitima, pe linie directa sau colaterala, pana la orice grad cu oricare din domnii anteriori

sa fie roman crestin-ortodox

sa nu fie insemnat fiziceste

Prin alegere se stabilea care dintre cei cu vocatie la tron devine efectiv domn. Procedura alegerii cuprindea 2 etape: investirea si incoronarea. Investirea era alegerea propriu-zisa de catre tara (spune legea tarii, prin termenul tara intelegandu-se boierii, inaltul cler ti conducatorii militari), iar incoronarea fiind procesul prin care poporul lua act de alegerea propriu-zisa.

Sistemul electivo-ereditar fiind prevazut de dreptul nostru obisnuielnic era considerat de starile sociale feudale ca fiind un sistem legiuitor. De aceea cei ajunsi pe tron potrivit acestui sistem erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei ajunsi pe tron prin nerespectarea dispozitiilor legii tarii erau considerati uzurpatori fiind desemnati in mod peiorativ prin termenul "domnisori". Sistemul electivo-ereditar si-a construit de-a lungul timpului anumite instrumente de autoreglare, fie in sensul influentarii laturii ereditare (asocierea la domnie), fie in sensul influentarii laturii elective (sistemul recomandarii). Totodata legea tarii a consacrat si institutia regentei, exercitata pe timpul minoritatii domnului de catre mama sa si unul dintre marii boieri. De-a lungul functionarii sale acest sistem, a evidentiat atat avantaje cat si dezavantaje. Sistemul electivo-ereditar este avantajos deoarece a permis urcarea pe tron a unor rude chiar si mai indepartate, dar cu reale calitati de conducator in dauna unor persoane apropiate, nevarstnice sau incapabile. Sistemul a prezentat si dezavantaje pentru ca a generat lupte interne pentru tron intre diferiti pretendenti, fiecare sustinuti de catre o parte boiereasca, unii dintre ei apeland si la puteri straine, prin asta slabind puterea tarilor romane si favorizand instaurarea domniilor otomane. Dupa instaurarea domniilor otomane, marii boieri profitand de slabirea puterii domnesti au impus pe tron reprezentanti ai interesului lor, conditionand chiar alegerea de asumare de catre pretendentul la tron a unui angajament scris privind respectarea privilegiilor boierilor p care Miron Costin il denumea "tocmeala" sau "legatura" . Repetat, alegerea domnului de catre turci a devenit formala, pe primul plan trecand investitura data de sultan, desi potrivit capitulatiilor incheiate de Tara Romaneasca cu Inalta Poarta domnii urmau a fi alesi potrivit obiceiurilor consacrate de legea tarii si doar confirmati de catre sultan. Mai mult, uneori, confirmarea data de sultan acoperea viciul juridic al alegerii atunci cand ea se realiza cu incalcarea dispozitiilor legii tarii. Toate aceste precedente au deschis calea alegerii directe a domnului de catre Poarta in timpul regimului turco-fanariot.

Sfatul domnesc

Este o organizatie colectiva de conducere, functionand pe langa domn, prin intermediul careia se realizeaza participarea boierilor la conducerea statului feudal in cadrul indeplinirii obligatiei de concilium ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate.

Sfatul domnesc era alcatuit din reprezentantii marii boierimi si ai inaltului cler fiind convocat la datele si locurile stabilite de domn si prezidat de catre acesta. Numarul membrilor sfatului domnesc a variat de-a lungul timpului intre 12 si 25 de membri. Principalele atributiuni ale sfatului domnesc erau:

intarirea alaturi de domn a tuturor actelor juridice avand ca obiect transferul dreptului de proprietate feudala, dandu-se astfel garantia respectarii drepturilor dobandite prin actul respectiv;

asistarea domnului la judecarea pricinilor penale si civile, sfatul dandu-si parerea cu privire la fondul pricinii respective si acordul cu solutia pronuntata de domn;

garanta impreuna cu domnul respectarea tratatelor externe si , in special, a tratatelor de vasalitate;

avea ca atributie aceea de al sfatui pe domn in orice alte probleme de stat atunci cand era consultat;

Din examinarea atributiilor sfatului domnesc rezulta ca acesta este un organ de stat care din punct de vedere formal are un rol consultativ, insa atat rolul cat si componenta statului domnesc au cunoscut de-a lungul timpului o lunga evolutie.

In primele decenii dupa intemeiere, sfatul domnesc era alcatuit numai din boieri de tara, stapani pe domenii investite cu imunitate si care dispunea de un aparat propriu de slujitori precum si de armate proprii. Ei erau denumiti jupani in Tara Romaneasca si jupani in Moldova. In aceasta perioada puterea sfatului domnesc era atat de mare incat, de facto, el cenzura activitatea domnului, iar hotararile erau luate de catre domni si sfatul domnesc, o dovada in acest sens fiind imprejurarea ca numele boierilor din sfat aparea langa numele domnilor in formula introductiva a hrisoavelor , iar pecetele marilor boieri figura alaturi de pecetea domnului in partea finala a a hrisoavelor domnesti. Sfatul domnesc nu era doar un organ decizional, mai mult, boierii din sfatul domnesc aveau rolul unor garanti ai executarii de catre Domn a angajamentelor asumate prin hrisov putandu-t sili pe acesta sa-si indeplineasca obligatiile asumate.

Aceste situatie era fireasca in primele decenii dupa intemeiere deoarece in memoria boierilor era vie amintirea faptului ca statul feudal se formase prin unirea feudelor lor asa incat prin prezenta in sfat boierii cautau sa isi apere vechile pozitii economice si politice consacrate juridiceste prin sistemul imunitatii feudale. Insa, de la sfarsitul secolului al XV-lea, pe fondul intariri puterii domnesti si centralizarii statului feudal insotite de restrangerea treptata a imunitatii feudale, se schimba atat componenta cat si rolul statului domnesc. In primul rand in sfatul domnesc incep sa intre boierii de slujbe (dregatorii domnesti), numiti si revocati de domn si aflati sub controlul direct al acestuia. Boierii din sfat devin simpli martori ai vointei domnului multumindu-se sa ia act la deciziile acestuia. "forma se uneste cu fondul" Titu Maiorescu (Sfatul Domnesc devine si de facto un organ consultativ)

Dupa instaurarea domniilor otomane, boierii profita din nou de slabirea puterii domnului si promoveaza teza potrivit careia domnul trebuia sa asculte si sa respecte parerea staului domnesc, conditionand, a]sa cum am vazut, alegerea domnului de recunoastere a 1privilegiilor domnesti. Aceasta a dus la instaurarea in tarile romane a unui autentic regim nobiliar, dar nu ca acela din Polonia.

Dregatorii

Inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de domn si care exercita atributiuni administrative, judiciare si militare in cadrul aparatului de stat feudal. La origine , dregatorii au fost slujbasi domnesti care au indeplinit anumite atributii legate de persoana domnului in cadrul curtii domnesti. Asa cum arata si denumirea lor, treptat, pe masura intaririi puterii domnului si ingradirii imunitatii feudale am vazut ca dregatorii au patruns in sfatul domnesc si au preluat in numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.

Sistemul dregatorilor in cele 2 tari romanesti s-a cristalizat in timpul domniei lui Mircea cel Batran in Tara Romaneasca si Alexandru cel Bun in Moldova, el fiind in linii generale asemanatoare datorita traditiilor comune si datorita sistemului bizantin comun.

La investirea in functie dregatorii depuneau un juramant de credinta fata de domn, dregatoriile fiind onorifice, insa dregatorii beneficiau de miluirea domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba constand in danii domnestii si concederea veniturilor unor tinuturi si totodata puteau primii daruri de la subalterni. Dregatorii erau impartiti in doua categorii:

marii dregatori: membri in sfatul domnesc;

micii dregatori: nu faceau parte din sfatul domnesc;

Primul dregator in ierarhia dregatorilor era Banul de Severin, devenit ulterior Mare Ban al Craiovei - conducea administratia, armata si justitia zonei din dreapta Oltului, putand pronunta ca si domnul, pedeapsa cu moartea. Subalternii sai se numeau banisori.

Un alt mare dregator, membru al sfatului domnesc era Logofatul - seful cancelariei domnesti si purtatorul marelui sigiliu cu care erau intarite hrisoavele domnesti. Totodata el solutiona si pricinile avand ca obiect domeniile boieresti ereditare.

Un alt mare dregator, membru al sfatului domnesc era Vornicul - conducatorul slujbasilor curtii domnesti si aparatorul granitelor. In Tara romaneasca atributiile Vornicului erau asemanatoare cu cele ale banului, numai ca se exercitau in zona din stanga Oltului. In Moldova existau 2 vornici (Vornicu Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos), acesta din urma avand o pozitie similara cu aceea a banului in sensul ca era primul dregator in ierarhia dregatorilor Moldovei. In Moldova, vornicii conducea si ostile din zonele respective.

Un alt mare dregator, membru al sfatului domnesc era Postelnicul - era sfetnicul de taina al domnului si cel care se ingrijea de relatiile externe ale statului.

Un alt mare dregator, membru al sfatului domnesc era Spatarul - purtatorul spadei domnesti, conducatorul cancelariei si, uneori, in timp de razboi, conducatorul intregii armate. In Moldova, domnul Ieremia Movila a creat dupa modelul polonez o dregatorie noua care a preluat atributiile militare ale vornicului, adica hatmanul.

Un alt mare dregator, membru al sfatului domnesc era Vistiernicul - se ocupa cu strangerea veniturilor tarii, asigurarea fondurilor financiare necesare pentru intretinerea armatei si a Curtii Domnesti, iar dupa instaurarea domniei otomane se ocupa si cu plata obligatiilor financiare pe care tarile romane le aveau pentru Inalta Poarta. Din secolul al XVIII-lea veniturile Domnului se separa de veniturile tarii si din acel moment apare o dregatorie noua, camarasul, insarcinat cu gestionarea veniturilor si cheltuielilor camarii domnesti.

Mai faceau parte din dregatori:

o      paharnicul - administrarea pivnitelor;

o      stolnicul - administrarea camarilor;

o      comisul - administrarea grajdurilor.

Micii dregatori erau:

o      armasul - executorul sentintelor penale pronuntate de domnul;

o      satrarul - administra corturile domnesti pe timp de razboi;

o      clucerul - asigurarea aprovizionarii cu grane a Curtii Domnesti

o      aga - comandantul pedestrimii (la origine) apoi devine comandantul garzii de arnauti a Domnului.

Din examinarea sistemului dregatoriilor feudale constatam si la nivelul acestei institutii politice a statului feudal existenta confuziunii de atributii care caracterizeaza competenta dregatorilor statului feudal.

Organizarea financiara a tarilor romane

Sistemul rentei de tip feudal presupune existenta a 3 categorii de dari:

dari in natura - dijme domnesti ( zeciuiala in Tara Romaneasca, desetina in Moldova);

dari in munca - slujbe, robota;

dari in bani - impozitul personal pe cap de locuitor*, taxele de comercializare a unor produse, taxele pentru folosirea unor bunuri publice si taxe pentru inlocuirea unor dari in natura si a unor dari in munca;

*dare in Tara Romaneasca; dajdie in Moldova, iar apoi bir (turca);

Initial boierii si clerul erau scutiti de la plata birului, insa si aceste categorii au fost impuse incepand cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Procedura de stabilire a birului era procedura cislei constand in fixarea unei sume globale pe grup fiscal (obstea sateasca), suma defalcata de catre functionarii specializati pe unitati impozabile (gospodariile taranilor), potrivit criteriilor fortei economice a acestora, stabilita in functie de numar de vite.

Potrivit unui catastif de cisle, care ne-a ramas din timpul vremea domniei lui Petre Schiopul, taranii erau impartiti din punct de vedere al cuantumului datorat in doua categorii:

taranii saraci - plateau un bir mic;

taranii de istov - plateau un bir mare;

Impunerea boierilor si manastirilor se facea tot dupa criteriul fortei economice apreciate, tot dupa intinderea mosiilor si numarul taranilor dependenti, care le cultivau. Dupa instaurarea dominatiei otomane, potrivit capitulatiilor incheiate cu Poarta, tarile romanesti au fost obligate sa plateasca puterii suverane, tributul al carui cuantum a crescut continuu, precum si alte sume de bani si ajutoare exceptionale pe perioada in care Imperiul Otoman se afla in razboi cu alte state.

Organizarea militara

La inceput marii boieri, stapani ai unor domenii feudale investite cu imunitati, intretineau pe domeniile lor armate proprii alcatuite din slujitorii acestora cu care participau in virtutea obligatiei de auxirium ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate, la chemarea Domnului, in caz de razboi, acesta din urma avand rolul de a coordona in lupta steagurile marilor boieri.

Din secolul 15, ca urmare a centralizarii puterii domnesti, Domnul isi creaza oastea sa proprie, "Oastea Cea Mica" alcatuita din mici feudali, vasalii sai directi, din curteni si slujbasi ai Curtii Domnesti, precum si din tarani liberi recrutati in schimbul unor avantaje de natura fiscala. Trupele Domnului erau organizate pe principiul teritorial, formand steaguri pe judete si tinuturi si erau comandate de cei doi vornici in Moldova, precum si de Marele Ban si vornicul in Tara Romaneasca.

Dupa aparitia si perfectionarea armelor de foc au aparut si trupele de mercenari a caror intretinere era foarte costisitoare pentru domnie.

In cazul de mare primejdie se ridica la lupta "Oastea cea Mare" a tarii formata din toti cei care erau capabili sa poarte arme, inclusiv taranii aserviti.

Dupa instaurarea dominatiei otomane, armata nationala cunoaste un proces de declin, reducandu-se in final in epoca fanariota la trupele care asigurau paza granitelor, a Domnului si politia interna.

Organizarea bisericii

Biserica ortodoxa a fost in epoca medievala principalul sprijin ideologic al statului feudal, in sensul legitimarii puterii de stat feudale si tinerii in ascultare a taranilor dependenti. Insa totodata biserica ortodoxa a jucat si un rol extrem de important in apararea independentei de stat fata de statele vecine care sub pretextul propagarii catolicismului urmareau subordonarea tarilor romane.

Acesta este motivul pentru care biserica ortodoxa romana s-a bucurat din partea statului feudal de un sprijin considerabil, adica manastirilor le-a fost date prin danii domnesti sau particulare, intinse mosii lucrate cu tarani dependenti.

Lacasuri de cult ortodoxe au aparut la nivelul obstiilor satesti si pe domeniile boierilor, inca inainte de intemeiere, insa dupa intemeiere, biserica ortodoxa cunoaste si un proces de organizare ierarhica, astfel initial biserica ortodoxa din Tara Romaneasca se afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Orhida, iar biserica ortodoxa din Moldova se afla sub autoritatea spirituala a Mitropoliei Haliciului.

Dupa intemeierea tarilor romane, Domnul Nicolae Alexandru creeaza la Curtea de Arges, Mitropolia Ungro-Vlahiei care recunoaste autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole, fiind totodata infiintate episcopii ortodoxe la Severin, Buzau si Ramnicu Valcea. In Moldova, in timpul domniei lui Alexandru cel Bun, episcopul Iosif al Sucevei e recunoscut mitropolit al Moldovei, iar biserica ortodoxa din Moldova recunoaste si ea suprematia spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole.

Sunt infiintate si-n Moldova episcopii ortodoxe la Roman, Husi si Radauti. Dar tarile romane au sprijinit si bisericile ortodoxe din afara granitelor tarii, cu precadere biserica ortodoxa de la Muntele Athos, prin importante donatii facute acestor manastiri, precum si prin inchinarea unor manastiri romanesti catre manastirile de la Muntele Athos.

Fenomenul inchinarilor a devenit excesiv si fata de abuzurile clerului strain, dar incepand cu secolul 17 ele au fost restranse treptat fiind in cele din urma desfiintate complet prin legea privind secularizarea averilor manastiresti in timpul lui Al. I. Cuza.

Organizarea administrativ - teritoriala

Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova exista mari diviziuni administrativ-teritoriale care nu erau unitati administrativ-teritoriale propriu-zise ci mai degraba reminiscente ale perioadei anterioare intemeierii adica zona din stanga si dreapta oltului in Tara Romaneasca, iar in Moldova, Tara de sus si Tara de jos. Unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau judetele in Tara Romaneasca, tinuturile in Moldova, precum si localitatile urbane si rurale.

Judetele erau impartite in plasi (campie), planii (munte), iar tinuturile din Moldova erau impartite in ocoale. Initial judetele si tinuturile erau conduse de dregatorii alesi in comitatele respective, peste care in secolul 16 se suprapun dregatorii domnesti.

Orasele erau unitati administrativ-teritoriale alcatuite din negustori, mestesugari dar si tarani, care s-au manifestat ca niste comunitati libere dispunand de o organizare proprie si avand o anumita autonomie.

Teritoriul orasului era impartit in 3 zone:

Vatra orasului - permiterul construit

Hotarul orasului - terenurile cultivate de oraseni

Ocolul orasului - cuprindea un numar de sate componente

Toate orasele si din Tara Romaneasca si din Moldova se aflau sub stapanirea Domnului, iar temeiul juridic al acestei stapaniri era dat de mosia domneasca, pe care era amplasat orasul. In Moldova, Domnul putea dispune in mod liber de pamant din ocol asupra caruia orasenii aveau doar un drept de uzufruct, insa in Tara Romaneasca unde orasenii se bucurau de o mai larga autonomie, Domnul trebuia sa rascumpere pamantul ocoalelor de la oraseni.

Orasele erau conduse de un aparat administrativ alcatuit din 2 categorii de dregatori:

Locali - alesi de comunitatea oraseneasca In prima categorie intrau judetul in Tara Romaneasca si soltuzul in Moldova, ajutat de un sfat orasenesc, alcatuit din 12 pargari.

Domnesti - reprezentantii autoritatii centrale, ai Domnului.

Satele erau impartite in 2 categorii: libere si aservite. Chiar si dupa formarea statului roman de sine statator si integrarea satelor in sistemul politico-statal, vechea autonomie a obstei s-a pastrat chiar daca unele din atributiile organelor lor de conducere au fost preluate de stat. S-au mentinut la nivel decizional al obstei dreptul de protinis pentru teritoriul din hotarul obstei, raspunderea colectiva in materie fiscala si penala, precum si dreptul de judecare a Oamenilor Buni si Batrani in anumite materii. Satele libere de razesi si mosneni erau conduse de cnezi si juzi, precum si de Sfatul Oamenilor Buni si Batrani, organe de conducere care se aflau sub autoritatea conducatorului de tinut si judet, iar in satele aservite conducerea era exercitata de un reprezentant al proprietarului.