Organizarea financiara a provinciei Dacia

Organizarea financiara a provinciei Dacia

Conducerea financiara a provinciei Dacia era asigurata de un procurator financiar cu sediul in capitala provinciei, adica la Sarmizegetusa, unde se centralizau toate datele privind impozitele si veniturile Daciei. Procuratorul financiar era subordonatul regatului imperial si avea la randul sau in subordine un intreg aparat fiscal alcatuit din functionari inferiori. Aceasta situatie s-a mentinut dupa reorganizarile succesive in Dacia Superioara si apoi in Dacia Apulensis, iar atunci cand locul guvernatorului imperial al Daciei Apulensis era vacant, conducerea interimara a celor trei provincii dacice era asigurata de procuratorul financiar al acelor provincii care actiona ca viceguvernator.

In Dacia Inferioara, Dacia Porolisesnsis si Dacia Malvensis conducerea financiara era exercitata de procuratorii presidiari ai acestor provincii, iar in Dacia porolisensis, atunci cand locul guvernatorului a fost luat de comandantul legiunii a - 5 -a Macedonica , administrarea finantelor acestei provincii a fost incredintata unui procurator financiar special. In vederea stabilirii impozitelor, se efectua din 5 in 5 ani un recensamant al bunurilor si persoanelor de catre magistratii specializati, denumiti duncviri quin quenales.

Impozitele erau de doua categorii:

impozite directe - tributa

impozite indirecte - vectigalia

Impozitele directe: - tributul soli sau stipendium - un impozit funduar care se platea nu numai pe terenuri, ci si pe cladiri

- tributul capitis, care este un tribut platit de un singur cetatean

Impozitele indirecte: - impozitul de 5 % pe mosteniri si pe eliberari de sclavi;

- impozitul de 4% pe vanzari de sclavi;

- impozitul de 1% pe vanzarea altor bunuri decat sclavii;

- impozitul de 2,5% pentru circulatia bunurilor si persoanelor;

Pentru incasarea acestui din urma impozit au fost organizate pe intreg teritoriu Daciei, atat in interiorul provinciei cat si la granita, oficii vamale denumite stationes , conduse la inceput de sclavi imperiali, apoi de niste conductores carora le-a fost arendata activitatea de strangere a impozitului vamal, iar dupa reforma din 169 a lui Marc Aureliu aceste oficii vamale erau conduse de procuratori vamali recrutati dintre membri Ordinului Ecvestru.

Organizarea armatei

Pe teritoriul provinciei Dacia au stationat mai multe legiuni:

legiunea I - Adriutix;

legiunea a III-a Flavia Felix

legiunea a V-a Macedonica

legiunea a XIII-a Gemina - singura legiune care a stationat in Dacia de la inceputul cuceririi romane pana la retragerea aureliana.

Legiunile romane dispuneau de un teritoriu propriu necesar pentru satisfacerea trebuintelor lor economice, iar locuitorii acelor teritorii erau obligati sa presteze servicii in folosul armatei romane. In afara legiunilor, in Dacia au mai stationat si trupe auxiliare de doua categorii: cohorte, alae, precum si detasamente mixte denumite numeri.

Organizarea locala

Unitatile administrativ - teritoriale ale provinciei Dacia erau localitatile urbane si rurale. Localitatile urbane erau de 2 categorii: colonii si municipii.

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor fiind in majoritate cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Unele colonii beneficiau de ius Italicum - fictiune juridica in virtutea careia teritoriul lor era asemanat cu teritoriul Italiei si ca atare locuitorii lor, cetateni romani, puteau exercita asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara fiind scutiti de plata impozitului funciar (tributum soli).

Municipiile aveau o pozitie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se de un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini in sensul ca ei erau latini fictivi, adica aveau conditia juridica a latinilor coloniali, fara a fi rude de sange cu romanii. Insa, la epoca stapanirii romane a Daciei, distinctia dintre colonii si municipii, atat de clara la inceput, se nivelase, asistand la o uniformizare a statutului juridic al asezarilor urbane.

Orasele se bucurau de o conducere autonoma asigurata numai de catre cetateni romani, iar modelul conducerii si organizarii oraselor era acela al Romei, fapt ce l-a indreptatit pe un autor latin (Aulum Gelium) sa afirme ca orasele din Imperiul Roman erau efigii ale Romei. Conducerea suprema a oraselor era realizata de un consiliu municipal (senat municipal) si care avea ca model senatul Romei. Membri senatelor municipale alcatuiau ordo decuriorum (ordinul decurionilor). Senatul municipal era alcatuit din 30-50 membri, numarul fiind stabilit prin actul de infiintare al orasului, in raport cu numarul cetatenilor romani care locuia in orasul respectiv. Membri senatelor municipale erau desemnati de acei magistrati specializati in efectuarea recensamantului (quin quenales) fiind recrutati din acei cetateni romani ingenui (cetateni romani nascuti din parinti care au fost intotdeauna liberi), avand varsta de peste 25 ani si avand o avere de cel putin 100.000 de sesterti. Erau preferati cei care indeplineau magistraturi municipale si sacerdotale. La epoca stapanirii romane a Daciei, ordinul decurionilor ajunsese in Imperiul Roman la apogeul puterii sale economice si politice, dovada ca o inscriptie descoperita la Drobeta il denumeste ordo splendisimus.

Principalele atributiuni ale senatului municipal erau:

solutionarea problemelor edilitare;

organizarea spectacolelor si jocurilor publice;

intretinerea cultului imparatului in viata si al Romei;

alegerea magistratilor municipali si sacerdotali.

Magistratii municipali erau de mai multe categorii:

Superiori :

- in colonii - duumviri iure dicundo;

- in municipii - quatorviri iure dicundo.

Avand atributii administrative si judiciare.

Edilii - insarcinati cu politia oraselor, aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si a cladirilor.

Cvestorii - administrarea financiara si a bunurilor orasului.

In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat compus din functionari inferiori denumiti apparitores.

Magistratii sacerdotali sunt preotii municipali, acestia fiind organizati in cadrul unei ierarhii si fiind alesi de catre ordinul decurionilor. In varful ierarhiei se afla pontifex ales dintre decurioni, apoi urmau flamines (preotii zeilor principali) si augurii.

In esalonul al doilea al conducerii oraselor se afla ordinul augustarilor. El era alcatuit din persoane care datorita unor diverse motive nu aveau acces la decurionat si, implicit, la magistratura imperiala. Augustarii erau alesi pe viata de decurioni si aveau ca principala sarcina aceea de a intretine cultul Romei si al imparatului in viata, sens in care trebuiau sa contribuie cu donatii banesti fata de oras in vederea efectuarii lucrarilor de constructii civile si religioase. Augustarii se constituie intr-o asociatie la nivelul provinciei Dacia, cu sediul central la Colonia Ulpia Traiana unde rezida si conducatorul lor suprem sarcerdos arae Augusti despre care am vazut ca era si presedintele lui Concilium Provinciae sau Concilium Daciarum trium.

Cel de al treilea esalon al conducerii oraselor il constituie colegiile - asociatii de ajutorare reciproca cu caracter profesional religios sau funerar, cum ar fi spre pilda colegiul mestesugarilor sau colegiul negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate dupa model militar, in decurii si centurii, fiind conduse de un prefectus sau magister si fiind puse sub protectia unei persoane influente din provincie denumita patronus sau defenso.

Organizarea asezarilor rurale

Satele cuprind cea mai mare parte a populatiei provinciei Dacia, ele fiind de 2 categorii :

sate organizate dupa modelul autohton in obsti satesti sau teritoriale;

sate organizate dupa modelul roman: pagi (singular pagus) sau vici (singular vicus).

Pagi - sate alcatuite pe teritoriul unei colonii, locuite majoritatea de cetateni romani.

Vici - sate mai mici plasate in afara teritoriilor unei colonii si locuite in special de necetateni. Mai exista 2 categorii speciale de asezari rurale: stationes si canabae.

Stationes - oficiile fiscale, vamale, postale, de paza si control amplasate atat in interiorul provinciei de-a lungul drumurilor, cat si la granita; punte in care se colecta acel impozit de 2,5 % pe circulatia bunurilor si persoanelor.

Canabae - asezari rurale plasate in apropierea castrelor romane locuite de mestesugari si negustori, adica persoane care aveau anumite interese fata de trupele romane, precum si familiile soldatilor romani si veterani.

O categorie speciala o reprezinta statiunile balneoclimaterice. Mai exista si 2 categorii de teritorii cu organizare specifica:

- exploatarile aurifere din zona Muntilor Apuseni conduse de un procurator aurarium;

- teritorii proprii ale legiunilor romane utilizate pentru satisfacerea nevoilor economice ale armatei romane.

Dreptul in Dacia provincie romana

Dreptul in Dacia provincie romana are un caracter profund statutar in sensul ca el consacra un statut juridic diferit diverselor clase si categorii sociale. Cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice. Astfel ei aveau jus commercii , dreptul de a incheia acte juridice potrivit dreptului civil, jus connubii, dreptul de a incheia o casatoriei valabila potrivit dreptului civil si legis actio, dreptul de a utiliza mijloace procedurale ale dreptului civil pentru sanctionarea drepturilor lor subiective si pentru apararea intereselor lor legitime. Acestea sunt drepturi le civile. Dintre drepturile politice mentionam jus sufragii (dreptul de a alege), jus honorum (dreptul de a candida la o magistratura) si jus militie (dreptul de a face parte din armata romana).

Singura limitare a capacitatilor juridice a cetatenilor romani in Dacia era aceea legata de exercitarea dreptului de proprietate limitata pe care il aveau numai cetatenii romani care locuiau in colonii investite cu jus italicum, adica acea fictiune juridica potrivit careia teritoriul coloniei respective era asimilat cu teritoriul Romei, fiind exceptat de la plata impozitelor.

Cetatenii romani utilizau in raporturile dintre ei normele dreptului civil, ius civilae,iar in raportul cu necetatenii (latini si peregrini ) utilizau normele dreptului gintilor (ius gentium).

A doua categorie sociala o reprezinta latinii care aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini in sensul ca ei beneficiau doar de unele dintre drepturile civile si politice ale cetatenilor romani, adica aveau dintre drepturile civile jus commercii, uneori, jus connubii si legis actio, iar dintre drepturile politice doar jus sufragii.

Latinii din Dacia faceau parte din categoria latinilor fictivi, adica ei beneficiau de statutul juridic al latinilor coloniali, fara a fi rude de sange cu romanii. Insa, in perioada stapanirii romane a Daciei, numarul latinilor era redus, statutul de latin devenise o exceptie pe fondul tendintei de generalizare a cetateniei romane. In raporturile dintre ei precum si in raporturile cu cetatenii si peregrinii, latinii utilizau normele dreptului gintilor.

Cea de-a treia, dar cea mai numeroasa categorie sociala o reprezinta peregrinii, categorie in care intra marea masa a populatiei geto-dace supusa de romani. Dacii erau in marea lor majoritate peregrini dediticii pentru ca cele mai multe cetati dace se opusesera cu forta armelor cuceririi romane.

Perigrinii dediticii = o categorie inferioara de peregrini care nu puteau sa vina la Roma sub sanctiunea caderii in sclavie si nu puteau dobandi cetatenia romana, dovada ca decretul lui Antonimus din 212 d.Hr. prin care s-a generalizat cetatenia romana in intreg Imperiul Roman, in sensul ca toti cetatenii liberi au devenit cetateni romani, exceptie facand doar peregrinii dediticii .

Totodata peregrinii dediticii nu aveau dreptul sa foloseasca in raporturile dintre ei dreptul national pe care l-au avut inainte de cucerirea romana. In raporturile dintre ei, precum si in raport cu cetatenii si latinii, peregrinii utilizau normele dreptului gintilor, iar peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei leges moresque peregrinorum, adica cutumele locale, in masura in care acestea nu contraveneau normelor de drept si principiilor juridice romane. Din examinarea statutului juridic al categoriilor sociale ale Daciei romane rezulta ca dreptul gintilor, jus gentium, este un drept comun al cetatenilor, latinilor si peregrinilor pe care acestia il pot utiliza pentru reglementarea raporturilor dintre ei.

Formele juridice bazate pe dreptul gintilor, desi diferite de cele ale dreptului civil producea totusi efecte juridice valabile, desi imperfecte fata de cele ale dreptului civil.

Exemplu

Cetateanul roman se putea casatorii cu o femeie peregrina, potrivit formelor prescrise de dreptul gintilor, insa nu avea manus asupra sotiei, adica nu putea exercita putere maritala asupra sotiei si avea patria potestas imperfecta, adica o putere parinteasca diminuata asupra copiilor rezultati dintr-o astfel de casatorie.

in contractele incheiate intre cetateni si peregrini, forma scrisa era utilizata, nu ca in dreptul civil ad validitatem, ci ad probationem

litigiile civile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre judecata in fata tribunalelor romane din provincie cu fictiunea juridica ca peregrinul este cetatean roman (sicilis romanus eset)

Dreptul gintilor ca diviziune a dreptului privat roman este mult mai evoluat fata de dreptul civil, deoarece institutiile sale sunt libere de formele solemne si gesturile rituale specifice dreptului civil si are ca principal element component elementul subiectiv al vointei umane, altfel spus ele se caracterizeaza printr-un inalt grad de abstractizare si subiectivizare.

In procesul convietuirii colonistilor romani cu autohtonii daci, cele trei randuieli juridice, in speta dreptul civil, dreptul gintilor si cutumele locale s-au apropiat pana la contopire dand nastere, in conditiile specifice Daciei, unui sistem de drept nou si anume sistemul de drept daco-roman. In acest proces de sinteza juridica, elementul dominant la-a reprezentat dreptul roman, insa si cutumele locale au avut la randul lor o influenta asupra dreptului roman, in special in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si generalizarii principiului bunei credinte.

Institutia proprietatii

In provincia romana Dacia au existat doua forme de proprietate asupra pamantului: proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.

Proprietatea quiritara era exercitata doar de catre cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum.

Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali. Potrivit unei stravechi reguli din dreptul roman dusmanii Romei nu aveau nici un drept si ca atare, teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (oborul public) insa, statul roman dadea in folosinta aceste terenuri provinciale in schimbul unei sume de bani perceputa sub forma impozitului funciar numit tributul soli sau stipendium. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat din punct de vedere juridic, jurisconsultii romani ai epocii clasice au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juridice existente, considerand ca provincialii exercita asupra acestor terenuri posesia si uzufructul si ca pot fi asimilati, pana la un punct , cu titularii de drept real. In realitate insa provincialii exercitau asupra acestor terenuri un veritabil drept de proprietate pe care doctrina juridica moderna a denumit-o proprietate provinciala. Provincialii puteau transmite aceste terenuri prin acte intervivos utilizand traditiunea, precum si mortis cauza (pentru cauza de moarte) prin testament. Totodata dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil a fost creata pentru a-i proteja pe proprietarii provinciei o prescriptio longi temporis pe care Paul si Modestin, doi mari jurisconsulti ai epocii clasice, o denumesc prescriptio longe posesiones. Ea se deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil sub mai multe aspecte, in principal sub aspectul termenelor si efectului. La uzucapiune termenele sunt scurte : un an mobile, doi ani imobile. La prescriptio longi temporis termenele sunt lungi: 10 ani intre prezenti, 20 de ani intre absenti.

Intre prezenti = intre persoane care se afla in acelasi loc, iar apoi in aceeasi provincie.

Intre absenti= intre persoane care se afla in locuri diferite si mai apoi in provincii diferite.

Pe planul efectelor uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, un mod de dobandire a proprietatii la implinirea termenului prescris, in timp ce prescriptio longi temporis e o prescriptie extinctiva, nu duce la dobandirea proprietatii provinciale pentru simplu motiv ca aceasta forma de proprietate nu era recunoscuta din punct de vedere formal. Prin urmare prescriptio longi temporis era unul extinctiv si consta in respingerea actiunii in revendicare a proprietatii de catre posesor, dar daca acesta pierde bunul dupa implinirea prescriptiei nu-l mai poate revendica.

Exista si alte deosebiri intre uzucapiune si prescriptio longi temporis in sensul ca prescriptio longi temporis admite jonctiunea posesiilor si nu necesita just titlu (justa causa posesiones) si nici buna credinta.

Tot pentru protejarea proprietatii provinciale a fost creata si o prescriptio longisimi temporis (prescriptia celei mai lungi durate), care pe vremea imparatului Constantin cel Mare avea termen de 40 de ani, redus in timpul domniei imparatului Teodosiu al II-lea, la 30 de ani. Totodata aceasta prescriptie era aplicabila si bunurilor imperiale precum si bunurilor bisericii crestine.

Imparatul Justinian in cadrul demersului sau unificator a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si fondurile italice, adica Italia a devenit o simpla provincie, solul ei fiind impus impozitelor. Subsecvent, imparatul Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptio longi temporis creand urmatorul sistem:

bunurile mobile se dobandeau printr-o posesie de 3 ani numita uzus capi;

bunurile imobile se dobandeau printr-o posesie de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti, numita prescriptio longi temporis.

Se cereau atat justul titlu (justa causa posesiones), cat si buna credinta, iar prescriptia avea un caracter achizitiv.

Imparatul Justinian a mentinut prescriptio longisimi temporis , careia printr-o ocnstitutiune imperiala din 528 d.Hr. i-a dat urmatoarea fizionomie:

daca posesorul era de buna credinta si nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente dobandeste proprietatea printr-o posesie de 30 de ani;

daca nu e de buna credinta sau a intrat in posesia bunului prin mijloace violente poate, dupa o posesie de 30 de ani sa respinga cu succes actiunea in revendicare a proprietarului nediligent, dar nu poate devenii el insusi proprietar.

Figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe plan tehnic de reglementare juridica unor atribute si unor determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes ulterior in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.

Pe langa cele doua tipuri de proprietate, locuitorii Daciei au cunoscut si proprietatea peregrina, care purta asupra altor lucruri decat pamantul. Aceasta forma de proprietate a fost cunoscuta de catre romani si a fost creata din considerente de termeni economici deoarece peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor, dar ei nu avea jus commercii si ca atare nu puteau exercita dreptul de proprietate quiritara. Proprietatea peregrina era protejata prin mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare. Spre pilda, actiunea in revendicare era acordata si peregrinilor, fie prin suprimarea din formula actiunii a sintagmei "ex iure quiritium", fie prin introducerea in formula actiunii a unei fictiuni juridice, cum ca peregrinii sunt cetateni romani "siciles romani eset". Totodata actiunea furti si damem iniuria dati (actiuni care sanctionau delictul de furt si respectiv delictul pagubei cauzate pe nedrept) erau acordate si peregrinilor cu aceeasi fictiune a calitatii de cetateni romani.

O alta institutie reglementata de dreptul aplicabil in provincia Dacia este institutia casatoriei. Erau admise casatoriile intre peregrini. Totodata fiind admise peregrinilor institutia tutelei si adoptiei fraterne, aceasta din urma dand nastere institutiei feudale a infratirii.

O alta institutie aplicabila in provincia Dacia este institutia succesiunii aceasta putand fi deferita prin testament.

O alta materie reglementata de dreptul aplicabil in provincia romana Dacia este materia obligatiunilor. Reglementarea este extrem de amanuntita deoarece epoca stapanirii romane in Dacia s-a caracterizat printr-o mare dezvoltare a productiei si schimbului de marfuri. Obligatiile in speciale cele contractuale au fost supuse unui regim juridic extrem de complex rezultat din impletirea unor elemente de drept civil, drept al gintilor si de rept autohton. Acest regim juridic obligational a putut fi reconstitutit pe baza unuia dintre cele mai importante documente ale dreptului privat roman facand parte din categoria textelor epigrafice. Este vorba despre tablitele cerate din Transilvania. Forma, elementele si efectele contractelor continute in tablite ne indica faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului au fost deviate de la menirea lor initiala capatand in noile conditii specifice Daciei romane noi functii si noi finalitati. Tablitele cerate au fost descoperite intr-o mina de aur parasita Alburnus Maior (Rosia Montana de astazi), intre 1786-1855, se prezinta sub forma unor seturi a cate trei tablite din lemn de brad, tablitele 1 si 3 au fetele interioare scobite, iar tablita 2 are ambele fete scobite. Acele scobituri sunt umplute cu ceara pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. Se numesc triptice pentru ca se prezinta sub forma unor seturi a cate trei tablite, si cerate pentru ca sunt acoperite cu ceara. Istoricul acestor tablite l-a realizat marele romanist german Theodor Mommsen care le-a tradus si publicat intr-o editie aparuta la Viena si intitulata Corpus Inscriptiorum Latinarum. Ultimul act juridic consemnat in triptice este datat 26 mai 167 d.Hr. data la care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii, Mommsen a sugerat ca locuitorii acelei localitati au ascuns in mina cele mai importante acte ale comunitatii apoi au parasit localitatea refugiindu-se din cauza razboiului si nu s-au mai intors. Nu putem impartati aceasta teza pentru ca exploatarea aurului din Apuseni reprezenta obiectivul principal al administratiei romane a dacilor. Mult mai usor de presupus este ipoteza ca doar unul dintre membrii comunitatii a ascuns acele acte in mina si nu s-a mai intors.au fost descoperite 25 de triptice si doar 14 sunt lizibile si au putut fi descifrate. Tablitele descifrate contineau o serie de acte juridice:

- 4 contracte de vanzare

- 3 contracte de munca(locatiune)

- 2 contracte de imprumut

- 1 contract de societate

- 1 contract de depozit

- 1 proces verbal prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare

- lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet

- obligatiile unei persoane de a plati o datorie

Principalele acte juridice

In ceea ce priveste contractul de imprumut, intr-unul, in mod surprinzator, creditor este o femeie peregrina, ceea ce contravine principiilor dreptului roman pentru faptul ca in dreptul roman femeile erau plasate sub tutela perpetua a Romei, fiind considerate obstaculate din punct de vedere intelectual. Acest act nu a fost incheiat dreptului roman, ci conform dreptului grec sau cutumei locale.

Intr-un alt contract de imprumut obligatia debitorului de a plati dobinzi se naste dintr-o simpla conventie de buna credinta. Contravine dreptului roman, caci in dreptul roman "ex nudo pacto actio non nascitur" (simpla conventie de buna credinta nu da dreptul la actiune, nu produce efecte juridice, nu genereaza obligatii). In dreptul roman dobanzile se percepeau fie printr-o stipulatio usurarum, alaturata lui mutuum (imprumut de consumatiune), fie printr-o stipulatio sortis et usurarum (o stipulatiune a capitalului si a dobanzilor). In ambele situatii avem de-a face cu un act juridic solemn.

Contractul de depozit nu este incheiat ad validitatem, ci ad probationem, adica pentru a proba o obligatie nascuta potrivit unui act anterior. In tripticele din Transilvania stipulatiunea este utilizata pentru realizarea operatiunii juridice a imprumutului (atat capital, cat si dobanda) si pentru constituirea unor garantii personale. Ceea ce este un element atipic intrucat la epoca respectiva, desi stipulatiunea in virtutea caracterului sau abstract continua sa aiba o functie generala, totusi multe dintre aplicatiunile sale, intre care operatiunea juridica a imprumutului si constituirea de garantii fusesera preluate de catre acte speciale cum este mutuum si fidejussio (fidejusiunea)

Un alt contract este contractul de munca care este o aplicatiune a lui locatio operarum(locatiunea de servicii), aceasta fiind la randul sau una dintre formele pe care le imbraca contractul de locatiune. Partile contactului de locatiune (de servicii) sunt locator (muncitorul) si conductor, cel care angajeaza forta de munca si trebuie sa plateasca pretul locatiunii, adica este patronul unei mine. Problema care se pune este aceea a suportarii riscului in contract. Prin definitie, riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa-si execute obligatia desi cealalta parte contractanta nu si-o mai poate executa fara vina sa.

Regula in materie in contractele sinalacmatice, ele generand obligatii in sarcina ambelor parti contractante, este ca riscul in contract se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat, adica de catre locator.

In dreptul roman clasic regula se schimbase, adica riscul in contract este suportat de conductor (trebuie sa plateasca salariul chiar si pentru zilele in care din motive ce nu-i sunt imputabile locatorul nu poate sa-si desfatoare munca). In triptice exista o clauza speciala potrivit careia muncitorul accepta sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci intrucat mina este inundata. Aceasta clauza derogatorie arata specificul dreptului aplicat in Dacia in sensul ca discrepanta de putere economica dintre patronul minei si muncitor este atat de mare incat muncitorul este nevoit sa accepte clauze ce-i sunt defavorabile facand din acest contract un act de adeziune.

Tripticele cuprind si un numar de 4 contracte de vanzare. Intr-un asemenea contract, pe planul formei, constatam ca, spre deosebire de dreptul roman clasic, exista o forma diferita a contractului desi efectele sunt identice cu cele ale contractului consensual de vanzare din dreptul roman. Contractul consensual de vanzare se incheie prin simplul acord de vointa al partilor (solo consensu), si din acest acord de vointa, cu privire la obiect si la pret, se nasc automat 5 etape:

obligatia vanzatorului de a pastra bunul

obligatia vanzatorului de a preda bunul

obligatia vanzatorului de a garanta pentru evictiune

obligatia vanzatorului de a garanta pentru vitii

obligatia comparatorului de a plati pretul

In contractul din triptice, sunt clauze distincte pentru fiecare efect:

o clauza de cumparare

o declaratie referitoare la pret

o clauza distincta pentru evictiune

o clauza dinstinca privind garantia pentru vitii

o declaratie a garantului

Un alt contract este semnat atat de parti cat si de martori si garanti. In dreput roman, la origine, actele erau redactate in forma obiectiva, fiind semnate de martori, iar in dreptul clasic, actele au fost redactate in forma subiectiva, fiind semnate de parti. Faptul ca actul din triptice este semnat si de martori si de parti inseamna o derogare de la fizionomia dreptului roman clasic, o tranzitie de la forma obiectiva la forma subiectiva.

Intr-o alta tablita cerata, operatiunea juridica a vanzarii este realizata atat prin mancipatiune, cat si prin contractul consensual de vanzare insa nici una din conditiile de forma ale mancipatiunii nu este indeplinita, fapt ce a fost considerat un fapt grav de exprimare.

Alti romanisti au sustinut ca partile in mod gresit ar fi utilizat termenul de mancipatiune. Alti autori mentioneaza ca mancipatiunea este nula incat nici una din conditiile de forma nu este indeplinita. Unii au spus ca e adevarat ca mancipatiunea nu-si produce efectele, dar vanzarea se realizeaza in virtutea contractului consensual, aceasta fiind o constatare. Altii considera ca pentru mai multa siguranta partile au recurs la mancipatiune, dar de fapt este vorba de traditiune, termenul de "mancipatiune" fiind utilizat gresit pentru aceeasi operatiune juridica. Nici una din aceste exprimari nu poate fi acceptata intrucat ele au la baza metoda metafizica de cercetare a fenomenului juridic.

Singura explicatie care poate fi primita este aceea izvorata dintr-o analiza dialectica a actului continut in triptice. Astfel in dreptul roman, mancipatiunea este un act de drept civil supus unor forme solemne extrem de complicate. Contractul consensual de vanzare este un act de drept al gintilor, un act generator de obligatii, in sensul ca din el izvoraste obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului linistita posesiune a bunului. Pe de alta parte, daca examinam fizionomia contractului de vanzare in Legea Tarii este consensuala translativa de proprietate. Aceasta inseamna ca actul continut in triptice prin alaturarea mancipatiunii actului consensual rezulta faptul ca ne aflam intr-o perioada de tranzitie de la vanzarea consensuala generatoare de obligatii la cea translativa de proprietate din Legea Tarii. Vanzarea continuta in triptice nu respecta exigentele dreptului roman dar nici nu este o vanzare ca in Legea Tarii pentru simplul motiv ca ea este un act juridic de drept daco-roman. Din cercetarea formei tuturor actelor continute in triptice, a elementelor si continutului, precum si a elementelor juridice ale partilor rezulta ca aceste acte nu sunt intru-totul conforme nici cu cerintele dreptului civil, nici cu dreptul gintilor si nici cu obiceiurile locale ci cu o fizionomie specifica de natura sa le confere o identitate proprie ca acte juridice de drept daco-roman. Ele ilustreaza, altfel spus, sinteza juridica daco-romana care a insotit in Dacia sinteza etnica, lingvistica si institutionala.