Perioada slavona la romani si ruperea de cultura apusului

PERIOADA SLAVONA LA ROMANI SI RUPEREA DE CULTURA APUSULUI

Nenorocirea slavona. Romanii sunt un popor romanic, de limba si cultura latina, daca nu de sange, intrucat mostenirea traco-dacica trage mai mult in cumpana in aceasta din urma privinta. Ei au pastrat numele Romei, traditia ei ne este scumpa si e un impuls puternic al vietii nationale; in numele ei au luptat marii carturari ai Scolii Ardelene si pe ea o invoca Vasile Alecsandri in poema premiata la Montpellier, Ginta Latina. Dar aceasta ramura orientala a romanitatii a avut o soarta diferita de a celorlalte popoare romanice: francezi, italieni, portughezi, spanioli. Mai intai, romanicii sunt catolici. Romanii sunt ortodocsi; romanii n-au participat la marile eflorescente ale culturii apusene, creatii eterne care imbogatesc patrimoniul sufletesc al omenirii. Daca romanii au avut in adevar o arta bisericeasca medievala de stil bizantin, care a compensat lipsa catedralelor gotice, in schimb le-a lipsit literatura profana a acestei epoci, epopeile eroice, chansons de geste, romans courtois, sau romanele satirice, tot ce a facut farmecul vietii nobile din Apus. Abia in secolul al XVII-lea au fost cunoscute unele din aceste opere in traducere romaneasca. Cand in Italia, Germania, Franta si pana in Polonia, Evul Mediu cunostea universitatile scolastice, noi n-am avut pana in secolul al XVII-lea nici o scoala de cultura superioara. in vremea cand domnea Ludovic al XlV-lea la Versailles, romanii n-aveau orase mari, nici filosofi, nici dramaturgi, nici fabulisti. Abia in veacul al XlX-lea, dupa secole ce par amortite, lumina culturii occidentale incepe sa vie si asupra noastra.

Care sa fie cauza acestei rupturi intre cultura apuseana si romana, acest zid chinezesc intre noi si civilizatie? De ce cultura apuseana se opreste la granitele noastre si nu trece mai departe? Raspunsul se afla in toate cartile de istorie a romanilor, in aproape toate istoriile literaturii noastre, intr-o unanimitate impre­sionanta: de vina este slavonismul si, in parte, si ortodoxia. Daca romanii n-ar fi avut nenorocirea sa fie in drumul navalirilor slavilor, daca n-ar fi adoptat liturghia slavona in Biserica si de aci si in cancelaria domneasca, in actele private, in cronici si in literatura, nu s-ar fi ridicat un zid intre romani si apusul Europei. In calitate de ortodocsi, deci fara contact sau in antagonism cu cultura popoarelor catolice, si mai ales ca unii ce ne adapam la izvoarele turburi ale culturii slavone, nu puteam sa ne bucuram de binefacerile culturii europene. A fost o mare nenorocire pentru romani aceasta influenta slavona; dupa parerea istoricilor nostri, cultura slavona si, pana la un punct, ortodoxia ar fi de esenta inferioara, nu se puteau dezvolta si impiedicau contactul nostru cu Apusul. E o adevarata rusine, o pata pe istoria noastra, un balast care ne-a tinut in urma, in intuneric, faii de popoarele care inaintau cu pas repede pe calea progresului. Timotei Cipariu tuna la Academia Romana: "Secii pleni de intunerecu si de barbaria, de carea nece un romanu nu si pote adduce amente fore oretia si infiorare, gretia pentru barbaria si infiorare pentru stricatiunea ce ne-au causatu sclavonismu in limba si in cultura intelectuale'¹. Iar Papiu Ilarian scria: Romanii scappara prin aquesta (traducerea cartilor bisericesti), de osand'a aquea orozava a limbei slavone quare de mai multe secole, dela petrecerea romanilor cu bul°arii si attingerea lor cu alte natiuni slavine, intra in beseric'a romanesca, ingrosia intunereculu nesciintiei, domni cu un sceptru de ferru assupr'a romanilor: un poporu, chiaru liberu fiindu, suptu limba straina, geme suptu o suppunere amara'². Dar nu numai latinistii infiorati de visul lor roman erau de aceasta parere, ci ea se perpetueaza in cultura noastra si este impartasita de autoritatile cele mai incontestabile. A.D. Xenopol spune : "La noi slavismul tampit, orb si lipsit de orice idee, apasa ca un munte asupra cugetului poporului roman, fara sa-i aduca nici un folos, ingrosand tot mereu intunericul care-i cuprinsese mintile, in loc de a-1 imprastia. Limba slavona inabusi gandirea romaneasca. De aceea, pe cand in apusul Europei intrebuintarea limbii latine aduse si efecte pozitive si rodnice asupra cugetarii omenesti, la romani predominarea slavonismului distruse numai cat, fara a crea nimic'³. N. Iorga este de aceeasi parere: "Aceasta (dezvoltarea literaturii) nu s-a putut face din cauza strictetii imobile a slavonismului ortodox, de stangace contrafacere bizantina si care mai avea pentru noi dezavantajul ca, fiind o limba liturgica, era pentru o parte din locuitorii Balcanilor, si o limba populara, incapabila de a se dezvolta, cu atat mai putin de a se intinde si a cuceri, dar cu atat mai capabila de a impiedica'⁴. Iar acum in urma, N. Cartojan, in Istoria literaturii romane vechi, de altfel exceienta, intareste aceste pareri: "Intrarea tarilor noastre in zona culturii de sud slave este un fapt capital in istoria romaneasca Ea a fost fatala pentru toata cultura noastra veche Literatura ce se dezvolta mai departe in Occident pe temeliile Renasterii, o literatura bogata si variata , ramane straina sufletului romanesc, Inchis in formele invechite ale culturii bizantino-slave Dar daca din punctul de vedere al integritatii etnice ortodoxismul ne-a adus servicii incontestabile, alipirea noastra la cultura slavilor sud-dunareni a restrans insa in chip simtitor orizontul vietii noastre literare'⁵.

Culturi superioare si inferioare. Aceasta teorie, care este impresionanta, nu rtat prin logica, ci prin faptul ca a strans in jurul ei, cu putine exceptii, aproape unanimitatea istoricilor si a istoricilor literari, prezinta, insa, de la inceput, serioase nedumeriri pentru cei ce gandesc, in loc sa repete cele spuse de autoritatile stiintifice. inainte de a analiza faptele istorice, adica originile si rezultatele influentei slavone la noi, trebuie sa punem cateva principii de temelie ce reies din studiul culturii. Exista, oare, culturi superioare si inferioare prin esenta lor, prin potentialul lor de dezvoltare? Desigur ca nu. Cultura este o manifestare a societatii, nu este de sine statatoare, cu posibilitati proprii de evolutie, independente de societate. Exista, desigur, popoare pe o treapta de cultura inferioara si altele pe o treapta superioara, unele popoare cu cultura originala si bogata, altele dimpotriva, slabe copii ale culturilor straine. Aceasta, din mai multe motive: un popor independent, unitar din punct de vedere politic, bine organizat economiceste si omogen, este intr-o conditie de creatie optima; un popor divizat sub stapaniri straine, compus din elemente eterogene, anarhizat, saracit, nu va da o mare cultura nationala. Sunt si momente favorabile, posibilitati de optima realizare a culturii, cand evolutia armonioasa a poporului coincide cu aceste conditii externe favorabile. Atunci vom avea marile secole de cultura: al lui Pericle, al lui August, al Renasterii, al lui Ludovic al XlV-lea.

Asadar, cultura nu e superioara sau inferioara in sine, ci depinde de societatile ce o creaza. O cultura slaba, inferioara, se poate dezvolta, o limba saraca se imbogateste de catre scriitori si prin imprumuturi.

Al doilea principiu, de care trebuie sa tinem seama cand judecam problema slavonismului la romani, este acela ca nu exista culturi impermeabile. Oricare ar fi deosebirile religioase, conflictele politice si deosebirile de limba, daca un popor are nevoie de cultura si a ajuns la un stadiu in care poate s-o adopte, el primeste influentele vecine sau mai departate. Daca romanii n-au avut universitati, n-au avut filosofi si n-au avut pe un Michelangelo si o Capela Sixtina, nu slavonismul se opunea in principiu culturii universitare, filosofiei si picturii Renasterii, ci stadiul de dezvoltare a societatii. Aceste principii foarte simple si general verificate sunt, indeobste, cunoscute si totusi a fost nevoie sa le prezentam, caci sunt ignorate de sustinatorii teoriei "nenorocirii slavone'.

Este, deci, clar ca nu cultura si influenta slavona au impiedicat pe romani sa se impartaseasca in trecut de cultura Apusului si sa se dezvolte in cadrul culturii lor slavone la o treapta superioara a invataturii si a creatiei. Trebuie dar sa cercetam, intai, care sunt adevaratele cauze ale treptei inferioare culturale pe care au stat romanii pana in veacul al XlX-lea, ale lipsei de contact si de schimb de influente intre romani si cultura Apusului si apoi de ce romanii s-au "complacut', au adoptat si au trait in formele culturii slavone de origine bizantina si de spirit ortodox?

Posibilitatile de cultura superioara in istoria romanilor. Fara indoiala ca romanii au avut, in Evul Mediu si pana in veacul al XVIII-lea, o cultura care nu este de dispretuit; pe langa bogata cultura populara, care astazi este in decadere, am avut o arta bisericeasca, un capitol evoluat si original al artei bizantine, am avut o organizatie de stat proprie si originala, o literatura bisericeasca si mai ales una istorica de valoare. Au venit apoi legislatiile (pravilele din secolul al XVII-lea), scolile inalte domnesti de la Trei Ierarhi si Sf. Sava, academii de studii clasice, am dat

todoxiei pe un Petru Movila, geografiei universale pe Nicolae Milescu, istoriografiei pe Dimitrie Cantemir.

Dar, cu toate acestea, daca facem o comparatie cu Franta, Germania, Italia

au chiar cu tari mai mici, ca Suedia, Olanda, Portugalia, cultura noastra medievala

si chiar moderna este mult in urma. Cand portughezii dadeau pe Vasco da Gama,

care descoperea drumul spre India, cand picta Rafael si cand scria Erasm, noi nu

aveam decat dascali semiculti, care abia silabiseau.

Care este cauza acestei diferente de treapta de cultura? Esenta inferioara a culturii slavone? Este o gluma. Slavonismul n-a impiedicat pe poloni sa dea un Copennc si nici ortodoxia n-a impiedicat reformele culturale ale lui Petru cel Mare.

Sa fie romanii de rasa inferioara? Desigur ca nu, si dovada ca atunci cand anume romani au fost pusi in mediul cultural favorabil, au putut da mari realizari de cultura: Dimitrie Cantemir a trebuit sa se duca la curtea de invatati a lui Petru cel Mare ca sa scrie Istoria Imperiului Otoman si Descrierea Moldovei, ceruta de mediul de acolo. Petru Movila a fost in Polonia creatorul Academiei ortodoxe, iar Milescu a devenit geograf, pentru ca a avut prilejul sa mearga in China si a gasit oameni straini care se interesau de rezultatul acestei calatorii. Erau, deci, imprejurari defavorabile culturii la noi in tara.

Romanii n-au avut liniste, au trait in razboaie continue pentru apararea tarii lor si, prin aceasta, pentru apararea si a vecinilor, si a culturii lor. Stefan cel Mare a domnit 47 de ani si a avut 44 de razboaie, zice cronicarul, iar Mihai Viteazul numai opt ani, din care nici unul n-a fost an de pace. Si nu numai atat: pe langa razboaie a fost stapanirea straina. Cum puteau romanii sa aiba grija de cultura, cand turcii exploatau veniturile principale, ca sa nu mai vorbim de cei ce devenisera iobagi pe mosiile nobililor unguri din Ardeal?

Lipsa de liniste si lipsa de independenta politica sunt, desigur, doua cauze importante, -are au impiedicat pe romani sa se ridice la o cultura originala si creatoare. Te usi, aceste doua imprejurari nu trebuiesc exagerate, cum se face adesea de catre necunoscatori ai istoriei noastre. Independenta am avut de fapt in cele doua principate inainte de suzeranitatea turceasca, caci suzeranitatea ungureasca si cea polona au fost mai mult forme feudale decat realitati politice. Chiar sub turci s-a pastrat autonomia interna a principatelor. Iar rastimpuri de pace au fost totusi in istoria noastra, unele destul de lungi, iar razboaiele vechi din Evul Mediu se faceau cu ostirile mici si ciocnirile cele mai multe, afara de batalii mari ca cea de la Valea Alba, nu erau prea sangeroase. intr-un razboi de un an de zile nu piereau decat cateva sute de oameni. Pradaciuni mari ale tarii intregi, cu satele, orasele si manastirile, se pomenesc in istoria noastra cateva, dar cam la un secol o data : la 1574 in Moldova, dupa infrangerea lui Ioan voda cel Cumplit, si la 1650 sub Vasile Lupu. Dar, in genere, intr-o tara agricola, fara instalatii industriale, fara aglomeratii mari de populatie, pradaciunile nu puteau insemna altceva decat arderea unor recolte si rapirea unor vite si acestea erau de obicei ascunse din vreme in munti sau paduri, unde^ cetele de tatari calari nu puteau patrunde. Prin urmare, desi istoria noastra a rost in adevar zbuciumata in comparatie cu a Apusului (care a suferit si el, de altfel, sa nu uitam, razboaie cumplite, cum ar fi cele religioase si cele de 100 de ani si de 30 de ani), totusi acest   aspect nu trebuie exagerat si nu el este cauza unica a lipsei de dezvoltare culturala mai inalta.

Credem ca o cauza mai importanta inca decat zbuciumul eroic al stramosilor nostri este lipsa unitatii politice romanesti. Popoarele care au izbutit sa aiba o maxima dezvoltare a culturii lor, o realizare a posibilitatilor de creatie, au fost cele care au izbutit mai intai sa inchege, sub o forma sau alta, o unitate politica. Franta lui Ludovic XIV a dat marea ei eflorescenta de cultura in generatia ce a urmat dupa unificarea creata de Henric IV si de Richelieu. Spania lui Carol Quintul si a lui Cervantes, a marelui imperiu colonial, a urmat dupa unificarea politica creata de Ferdinand Catolicul si de Isabela de Castilia. Cultura secolului lui August a venit dupa unificarea imperiului si stingerea razboaielor civile. Este adevarat ca secolul lui Pericle n-a fost intr-o Grecie unitara, nici secolul Renasterii intr-o Italie unificata, dar, in realitate, Grecia fusese unita sub egida Atenei in lupta nationala cu persii si Italia, sub egida papei Iuliu II, in lupta contra cuceritorilor francezi.

Puteam da noi, romanii, o mare opera culturala de valoare eterna, cand aveam Ardealul cu Maramuresul si Banatul sub unguri, cand restul tarii era impartit in doua domnii deosebite, cea de la Suceava si cea de la Targoviste? Fara Ardeal, romanismul nu se putea realiza in creatia de cultura. Nici temelia materiala pentru aceasta creatie, monumente, curte bogata, centre universitare, nu era posibila cu aceasta destramare de forte, nici concentrarea fortelor vii ale neamului spre un ideal de cultura unic. Ce cultura originala si mare se poate naste la un popor la care nu era o solidaritate in vederea unui tel unic? Cultura inalta presupune unitate spirituala si aceasta e legata de cea politica.

Dar, pe langa aceasta consideratie de ordin politic, se mai adauga si o imprejurare economica. Romanii au trait pana in veacul al XVIII-lea in mare saracie. Organizatia noastra economica si cea sociala legata de dansa era, mai ales din veacul al XVI-lea inainte, redusa la o exploatare agricola si a cresterii vitelor, formand aproape o autarhie economica. Comertul foarte redus nu aducea bani in tara, economia era mai mult naturala, fiecare gospodarie boiereasca sau taraneasca traia din produsul ei propriu si-si fabrica nu numai hrana, dar si imbracamintea, uneltele, cladirile si toate cele necesare pentru membrii ei. O asemenea economie inchisa (vorbim de aspectul ei general; ea cuprindea si multe exceptii: comertul cu grecii, cu Brasovul si Sibiul), nu permitea dezvoltarea artelor, a stiintei, a scolilor, a tehnicii, nu erau venituri cu ce sa le tii. Civilizatia este stralucirea si luxul popoarelor bogate. De asemenea, tot de aci rezulta o oarecare impermeabilitate pentru influentele culturale straine, care intotdeauna vin intai pe calea legaturilor economice. Nu cultura slavona-ortodoxa era impermeabila, ci forma de viata a societatii noastre.

Clasele sociale romanesti se reduceau la o boierime de proprietari agricoli si la cultivatorii pamantului, satenii. Curtea domneasca era apropiata de cei dintai. Cata vreme a existat in secolul al XV-lea, cu comertul genovez si polono-sasesc, o burghezie bogata in targurile noastre, ea a fost straina, nemti si armeni. Aceasta societate agricola nu era numai agricola ca organizatie economica, ci si ca spirit; simtea taraneste, avea nevoile unei culturi taranesti populare, cu toata intelepciunea ei naturala, dar nu simtea nevoia unei culturi tehnice si intelectuale superioare. Chiar cand, in secolul al XV-lea, au trecut pe la noi caile de comert de la Baltica la Marea Neagra si din Ardeal spre Dunare, comertul acesta a fost in primul rand de tranzit si un tranzit in mana strainilor. Domnia s-a imbogatit prin vami, si-a intarit pozitia economica in tara, dar societatea romaneasca tot agricola a ramas.

in Franta si in genere in tot Apusul, epoca merovingiana si cea care a urmat pana la cruciate nu a dat o mare inflorire de cultura, tocmai pentru ca societatea era redusa la seniorii proprietari si la serbii lor si abia dupa ce au aparut orasele comerciale din Flandra, Italia si Germania, au aparut si catedralele gotice, universitatile, epopeile si descoperirile stiintifice. in Imperiul Roman, cata vreme romanii au fost agricultori in Italia centrala, n-au dat o civilizatie originala si abia dupa ce au luat din mana cartaginezilor si a grecilor comertul mediteranean si orasele maritime, s-a nascut o cultura mare, a romanilor.

Noi, romanii, orase mari n-am avut si cele ce purtau acest nume erau sate mai importante sau erau straine. Este clar, deci, ca structura societatii noastre si imprejurarile in care au trait romanii nu ingaduiau o dezvoltare culturala, tehnica si intelectuala in stil mare.

Societatea romaneasca si cultura apuseana. Dupa concluziile la care am ajuns, rezulta ca societatea romaneasca, pana catre sfarsitul veacului al XVIII-lea, nu era in conditii favorabile ca sa creeze, nici sa asimileze o cultura superioara. Aceasta explica de ce cultura de influenta slavona-bizantina a trecutului nostru n-a fost dusa mai departe, n-a dat o eflorescenta de talente creatoare la noi si o dezvoltare literara, artistica si tehnica. Dar ramane intrebarea: de ce a fost preferata culturii apusene de ce in lupta intre influenta apuseana, ce putea veni la noi prin Polonia, Ungaria si prin negustorii italieni care treceau pe la noi, si intre influenta slava-'jalcanica, a invins cea din urma ? Trebuie sa admitem ca romanii n-au adoptat cultur apuseana, nu numai pentru ca ea ajunsese la forme superioare de manifestare, pe care societatea romaneasca nu era inca apta sa le primeasca, dar si, mai ales, pentru ca structura insasi, tipul de cultura occidental, era strain de aceasta societate romaneasca. Nu este, deci, numai o chestiune de grad de cultura, ci mai ales de spirit deosebit intre culturi sau, mai bine zis, intre neamurile ce poarta aceste culturi. Cultura apuseana a fost la inceput o cultura a nobilimii independente feudale si a oraselor. Nobilimea a creat poemele truverilor, poemele eroice, iar orasele au creat catedralele, universitatile, arta picturii, literatura individualista si profana, umanismul. Aceste forme de cultura corespundeau nevoilor sufletesti, dar si practice ale nobilimii de cavaleri luptatori pentru idealuri abstracte, in cruciate si turnire, ca si ale oraselor bogate in care traia un lux artistic rafinat. Mai tarziu, au venit regii unificatori: Carol Quintul, Francisc I si Ludovic XIV, Elisabeta a Angliei; curtea lor a fost centru de creatie culturala, cultura facea parte din politica, era unul din instrumentele de stapanire si de atractie; prin ea se ridica prestigiul regelui in ochii supusilor, prestigiu care-i dadea autoritate si-1 diferentia de nobili.

La noi n-au existat nici nobilime de cavaleri cruciati, cu curte razboinica in castele, caci boierii nostri au fost niste seniori ai pamantului, legati de agricultura,

nici orase mari si luxoase, cu o burghezie rafinata si bogata si nici o mare curte a unei regalitati romanesti. De aceea, nu puteam adopta si n-aveam nevoie, in tara noastra de tarani si de boieri, de formele acestei culturi straine de structura noastra sociala. Este cea mai mare greseala credinta ca, daca noi am fi fost catolici si nu ortodocsi si daca n-am fi avut formele culturii slave, apoi desigur ca intre boierii de la cramele din Cotnari si de pe valea Teleajenului s-ar fi nascut un Rembrandt, un Corneille si un Voltaire, iar la Curtea Veche de pe malul Dambovitei s-ar fi jucat tragedii, in loc sa cante lautarii tigani.

Cultura este in legatura cu formele sociale si, fara evolutia lor, ea nu se poate schimba. Desigur ca istoria, mai ales cand lucreaza cu notiuni generale, e plina de nuante si nimic nu e absolut. Asa si in problema pe care o cercetam. Romanii au avut o viata agricola si de aceea n-au adoptat cultura apuseana. Dar, in masura in care in viata lor sociala erau totusi elemente mai evoluate, apropiate de formele de viata apuseana, au fost totusi adoptate si in trecutul nostru mai indepartat influente apusene pe fondul de temelie al culturii rasaritene. Si, pe de alta parte, in masura in care anume forme de cultura apuseana erau potrivite sufletului romanesc, ele au fost primite de romani. Astfel, in veacul al XlV-lea, curtea domneasca de la Arges, imbogatita prin vamile comertului international, avea mode apusene: paftaua din mormantul lui Radu voda zis Negru era de aur cizelat, reprezentand un cavaler si doamna lui in balcoanele unui castel feudal, iar Mircea cel Batran apare pe tabloul ctitoresc de la Cozia imbracat in haine apusene. La curtea lui Stefan cel Mare din Suceava erau brocarturi venetiene si bisericile moldovenesti de stil bizantin au multe elemente gotice, ca arcul frant la ferestre si contraforturi de cetate. Am aratat intr-un studiu recent ca in epoca lui Radu Negru si a lui Mircea au existat si la noi, pentru scurta vreme, cavaleri romani imbracati in zale, care luara parte la un turnir de la Buda, alaturi cu cavalerii apuseni⁶. in organizatia dregatorilor nostri de curte erau influente ale organizatiei unguresti si polone de tip apusean. Iar in secolul al XVII-lea, cand avem la noi o perioada aristocratica, atunci cand boierimea este totul, iar domnul nu mai este aproape nimic, boierii cei mai bogati din Moldova, adica cei ce pe langa pamant, vite si serbi aveau si ceva bani, se incuscresc cu nobilii poloni si copiii lor (nu mai mult de 10-15 familii), invata la iezuiti latineste si se scriu cronici imitate dupa cele polone. Secretari poloni si italieni se ivesc la curtile domnesti si la Academia lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi se invata latineste. Iar in Brasov, inca din veacul al XVI-lea, sub influenta Reformei, Coresi tiparea carti in romaneste. Aceste influente occidentale sunt, insa, putin lucru in comparatie cu insasi cultura apuseana in centrele sale de inflorire si desigur ca n-au atins straturile adanci ale poporului roman. Dar, totusi, existenta lor arata ca viata ortodoxa si sla-vo-bizantina de la noi nu era, cum se vorbeste indeobste, impermeabila fata de Apus si apoi ca acolo unde in societatea romaneasca existau organe de adaptare, ca sa zicem asa, curtea in epoca ei de glorie, anume elemente ale boierimii, adoptarea culturii apusene se facea in chip firesc.

Dar aceste elemente apusene ale culturii noastre vechi, desi importante, sunt insa exceptii in tabloul vietii romanesti de odinioara. Noi am trait o viata agricola in forme patriarhale, iar cultura apuseana de spirit orasenesc sau curtean ne era straina ca structura intima. Cavalerul ca si curteanul si oraseanul, sunt individualisti, sateanul care traieste in comunitate de munca este o parte a unui tot, traieste in comunitate si prin comunitate. Oraseanul care face negot cu socoteli si afaceri e rationalist; agricultorul e fatalist, intuitiv, legat de mersul vremii, de periodicitatea timpurilor. Oraseanul care creeaza intreprinderi noi cu risc este dinamic si creator, agricultorul este static si traditionalist. Atatea deosebiri care nu mai sunt de forma, ci de spirit, intre cultura Apusului si aceea a poporului nostru. Este clar ca si in cazul cand n-ar fi existat niciodata Bizantul, slavii si ortodoxia, noi nu puteam adopta cultura apuseana si nu acestea sunt de vina ca n-am adoptat-o.

Originile si caracterul culturii slavo-bizantine la romani. Dar chestiunea pe care o studiem are doua laturi: intrebarea daca puteau romanii sa primeasca si sa asimileze in trecut cultura apuseana, si apoi a doua intrebare necesara: era, in schimb, cultura de limba slavona, de origine bizantina si de spirit ortodox, care a predominat la romani in Evul Mediu cu prelungiri pana in veacul al XVIII-lea, adecvata, fireasca, atat pentru forma sociala a poporului nostru de atunci, cat si spiritul nostru? Spre deosebire de cultura apuseana, era aceasta cultura rasariteana forma cea mai autentica de manifestare a romanismului medieval? Sau, precum spun cei mai multi istorici ai nostri, a fost un accident nenorocit, o abatere de la adevaratele rosturi intime ale evolutiei noastre istorice si a trebuit, totusi, sa vie influenta franceza din secolul al XlX-lea sa ne puie din nou pe calea cea dreapta?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare plina de grave consecinte, nu numai in aprecierea valorii trecutului nostru, dar si pentru directivele culturii noastre in viitor, trebuie mai intai sa lamurim natura acestei culturi slavone de la noi si imprejurarile in care a /ost adoptata de poporul romanesc.

Romanii au imprumutat liturghia slava si, o data cu ea, multe elemente de organizare politica, precum si influente in arta bisericeasca de la bulgari, imprejurarile in care s-a exercitat aceasta influenta sud-dunareana nu sunt bine cunoscute; ele cad in veacul al X-lea, adica dupa crestinarea slavilor de sud si crearea alfabetului cirilic (pana la anul 900) si inainte de cucerirea Transilvaniei de catre unguri. intrucat aceeasi liturghie slavona e comuna si romanilor din Ardeal si celor de dincoace de Carpati, este clar ca adoptarea ei s-a facut intr-o vreme anterioara cuceririi Transilvaniei, care a pus bariera granitelor regatului apostolic la mijlocul romanilor. Cucerirea Transilvaniei, cel putin a partii centrale si sudice, are loc dupa anul 1000, adica dupa vremea lui Stefan cel Sfant. Iar motivul pentru care romanii au adoptat in veacul al X-lea limba slava in Biserica - si nu ne indoim ca inainte de aceasta data ei au avut limba latina in liturghia lor, dovada terminologia crestina a limbii romane - este de ordin politic. Imperiul Bulgar al lui Simion, imparatul grecilor si bulgarilor, cum se intitula tarul de la Preslav, isi intindea autoritatea politica si militara si asupra vechii Dacii din nordul Dunarii, pana la granitele Moraviei (cehilor) si pana Ia Tisa, unde se intalnea cu marginile inaintate ale

Imperiului Carolingian. in Dacia erau pe atunci mai multe statulete conduse de voievozi slavi - pe unele din ele le pomeneste vestitul Notar Anonim al regelui Bela -, alaturi de voievozii romani. Slavii dacici, de fapt slavi bulgari, aceia care se despartisera de masa slava din partile Vistulei si trecusera in sudul Dunarii in veacul al Vl-lea d. H., nu erau inca romanizati. Clasa cuceritoare a boierilor era, desigur, in veacul al X-lea, slavona si ea redusese in ascultare pe rumani, al caror nume devenise sinonim cu serbi. Aceasta clasa nobila din Tarile Romane a adoptat liturghia slava, limba de cancelarie slava, traditia slava. Aci sta originea culturii slave la noi si nici o alta explicatie data de istorici nu este suficienta (caci adoptarea unei limbi straine in Biserica si ca limba de stat prin simpla influenta a vecinatatii este imposibila si nu exista nici un caz asemanator in istorie. Sunt o serie de istorici romani pudici, care nu vor sa vada aceasta imposibilitate)⁷.

Dar prin convietuirea seculara a romanilor cu slavii, prin fireasca permeabilitate a clasei nobile de proprietari de catre celelalte clase de jos, cei de sus, mai putin numerosi, au fost romanizati. E greu de spus cand a fost incheiat acest proces de omogenizare a poporului roman; credem ca aceasta a avut loc in veacul al XH-lea, cand cronicarii bizantini si rusi de la Kiev vorbesc pentru intaia oara de romanii din nordul Dunarii ca de un popor romanic deosebit de slavi. Slavismul etnic era, deci, in plina dezagregare la noi in aceasta epoca si ultimele lui urme au disparut in preajma intemeierii principatelor, act de energie romaneasca, trecerea de la trib la stat, ce nu s-a putut implini decat de o societate omogena. Nu este vorba numai de o deznationalizare totala a elitei razboinice de proprietari slavi, ci de inlocuirea ei cu o alta elita, romaneasca, ridicata pe incetul din randurile luptatorilor de jos. De altfel, de pe urma vremurilor turburi, a sangerarii in razboaie in special a boierimii, care era in esenta ei militara, cu obligatii feudale fata de domn si, pe de alta parte, a selectiei boierimii de proprietari militari pe baza criteriului eroismului, ca sa nu mai vorbim de cauzele economice, saracirea unor proprietari si ridicarea altora noi, clasa boierilor nostri s-a primenit de mai multe ori; boierii lui Mihai Viteazul nu mai erau, cei mai multi, urmasii celor din vremea lui Stefan cel Mare, si acestia, cu atat mai mult, nu mai erau urmasii de sange ai cuceritorilor slavi.

Asadar, slavonismul etnic, slavii din Dacia dispar cu totul in veacul al Xll-lea si al XHI-lea, dar totusi romanii pastreaza, ca o pretioasa traditie, cultura lor bisericeasca si politica inca cinci veacuri, pana la sfarsitul veacului al XVII-lea, iar spiritul acestei culturi ramane in haina romaneasca pana in veacul al XlX-lea. Cum este cu putinta asa ceva? Nu inseamna oare ca, in afara de limba, adica de forma exterioara, aceasta cultura nu era asa de straina spiritului romanesc, pentru ca romanii s-o imbratiseze multe veacuri de-a randul?

Conservarea culturii slavone de catre romani, multe veacuri dupa stingerea ca natiune a slavilor dacici, este un fenomen istoric, poate mai interesant decat insasi problema originilor influentei slave asupra romanilor. Pentru a intelege acest lucru, trebuie sa examinam natura acestei culturi. Am spus ca ea este numai de limba slava, nu insa in privinta originilor si spiritului ei. Cultura slava ortodoxa din Evul

Mediu, asa cum apare la slavii de sud, este de influenta bizantina. Bizantul a fost cel mai stralucit centru de cultura al primei perioade a Evului Mediu. Acolo a inflorit filosofia, teologia crestina, poc/in, istoria, invatatura inalta, arta arhitecturii si mozaicului, arta politica si stiinta administrativa. Bizantul a cucerit pentru cultura, prin misionarii sai, pe slavi, adica pe bulgari, pe sarbi si pe rusi, crestinandu-i. Slavii de sud au fost chiar mai multe veacuri sub stapanirea bizantina. Prin urmare, aceasta cultura adoptata si de romani era bizantina in originile ei.

Cultura bizantina are ca temelie credinta, credinta in forma rasariteana, ortodoxa, de supunere Celui de Sus, de religie a maselor anonime cu traditie de umilinta si de infratire. in arta, Bizantul inseamna predominarea clasicului, a con­cretului asupra abstractiei si intelectualismului; in politica, stapanirea centrala in contrast cu feudalismul cavaleresc apusean; in litere, traditia Antichitatii grecesti si romane, intrerupta in Apus. Dar cultura bizantina era creata pentru un imperiu, pentru Noua Roma, iar slavii erau popoare de sateni, monarhiile lor erau patriarhale si agricole, puterea de asimilare a culturii la ei era redusa. Slavii au adoptat, din marea cultura bizantina, ceea ce au inteles, ceea ce au putut asimila, potrivit cu gradul si cu genul lor de organizare sociala. Pentru acesti tarani si pastori cu o curte crestina si patriarhala, filosofia crestina bizantina nu era necesara, ei au tradus numai predicile pentru popor ale calugarilor; istoria bizantina in genul retoric al lui Tuchitide era de neinteles, dar cronicile scrise la curte an cu an, cu faptele trecute ca in calendar, erau binevenite. Vietile ascetilor si ale mucenicilor, cantecele simple de lauda a Fecioarei induratoare, proverbele istete erau potrivite pentru popoarele de tarani, cu mentalitate taraneasca. Arta mozaicurilor stralucite era prea luxoasa pentru ei, dar pictura bisericeasca pe zid in tempera, pictura cat mai multa, care sa invete pe cei fara stiinta de carte faptele Mantuitorului si ale sfintilor tutelari, a fost imbratisata de sla> t.

Asadar, slavii au cules din marea cultura bizantina numai partile populare: cultura slava este o cultura bizantina pentru popor. Si pentru ca accentul ei este totusi bisericesc, ca si in originalul bizantin, putem s-o caracterizam ca o cultura bisericeasca de origine bizantina-rasariteana, adaptata unor popoare agri-cole-patriarhale. Aceasta este natura acelei culturi, in care numai haina exterioara era slavona, adoptata si pastrata de romani timp de noua veacuri.

Societatea romaneasca fata de cultura slavo-bizantina. Societatea romaneasca, cu viata ei economica si spirituala din Evul Mediu, nu era mult deosebita de aceea a slavilor de sud. Aceeasi viata agricola, cu sate de razesi exploatate in comun si sate boieresti cu pamant mult, lucrat de taranii supusi, orase putine, cu aspect de sate mari, sau aglomerare de curti boieresti cu toate acareturile lor, comert de tranzit executat de negustori straini. Domnul cu titlul interesant slavonesc, de gospodar, care a dat in romaneste sensul de bun administrator al unei averi, era un sef patriarhal, adica cu legatura de la om la om cu boierii, precum era legatura acestora cu taranii. Economiceste, puterea domnului roman in Evul Mediu era organizata prin marile dari, in special in natura (si de la vami), care se adunau in depozitele "casei domnesti', de la care se distribuiau apoi manastirilor si ostenilor roti de cascaval, buti cu vin, pietre de ceara, paturi, care cu peste sarat. Domnul avea in diferite parti ale tarii mori la orase, herghelii de cai in anume sate, pescarii cu cherhanale la Dunare, casarii la stanele de munte. De la curte plecau regulat in tara, ca sa judece, sa stranga veniturile si sa dea milostenii, boieri si dregatori trimisi ai domniei, functionari ambulanti. Altfel, satele si orasele se administrau autonom cu sfatul oamenilor buni si batrani. Boierii cu drepturi feudale aveau sate imune (ohabe), tot mai numeroase, in care nu patrundeau functionarii domniei; ei judecau, ei incasau birurile, numai oastea toata era a domniei. Functia de binefacere, de asistenta sociala a tarii, precum si cea de instructie elementara o implinea Biserica, opera imensa si de mare importanta istorica. Caracterul esential al acelei epoci pare a fi, precat se poate strabate in zgarcenia de amanunte a izvoarelor istorice, legatura sufleteasca de la om la om, unificarea societatii printr-o cultura putin dezvoltata, dar de o mare putere de solidaritate data de ortodoxie, o economie agricola condusa de un mare gospodar, care avea, insa, si o autoritate parinteasca acordata lui de traditie si de Biserica.

Acestei societati i se potrivea intru totul cultura bizantina, asa cum a fost modificata, popularizata de slavi, in chipul in care am definit-o in paragraful precedent: o cultura religioasa, cu imagini concrete, cu literatura de povesti intelepte, cu suflet satesc, in contrast direct cu cultura Apusului, oraseneasca, abstracta, corespunzatoare altui stadiu economic. Ca aceasta cultura a fost la noi in limba slavona, a fost o simpla intamplare; ea a continuat si dupa secolul al XVII-lea, cu acelasi spirit si continut, in limba romana. Aceasta epoca din cultura noastra corespunde cu dezvoltarea de atunci a societatii noastre si era, deci, necesara; ar fi absurd sa ne inchipuim ca altfel de cultura s-ar fi potrivit mai bine sau macar ar fi putut sa fie suportata.

Dar chiar departe de a fi o nenorocire in istorie, cultura bizantina-slava - o putem numi acum cultura veche romaneasca - ne-a adus insemnate servicii in trecut. Se stie ca cea mai mare calitate pe care toti istoricii au recunoscut-o poporului roman, in Evul Mediu si pana in epoca moderna, a fost aceea de a rezista. Am rezistat impotriva navalirilor, a stapanirilor straine, impotriva deznationalizarilor, a propagandei cultelor straine si a saraciei, cateodata o rezistenta activa, de cele mai multe ori pasiva, dar neinfranta. Cultura bizantina-ortodoxa, asa cum a fost inteleasa si traita de romani, i-a ajutat in aceasta rezistenta, a fost, putem spune, hotaratoare pentru a-i intari intr-un bloc de aparare. in adevar, ea a creat o omogenitate de cultura si, deci, de simtiri intre domnie, boieri, sateni, toti cam pe aceeasi treapta, dar impartasind aceeasi credinta vie ortodoxa. Mai mult, s-a creat o omogenitate intre romanii din Ardeal, Moldova si Muntenia. Cultura aceasta fiind populara nu era straina, n-a creat nici o prapastie intre clasele dominante si cele supuse. in formele ei tehnice a fost nationala, si anume in organizarea economica unitara sub egida domnului, precum si in organizarea armatei. Oastea noastra veche era bazata pe doua principii, care nu existau in Apus; oastea de curteni, tarani militari si privilegiati, asezati in satele domnesti, unde erau scutiti de dari si prestatii in schimbul indatoririi de a fi gata mereu cu armele in slujba domnului. Cu aceasta oaste, denumita "oastea cea mica' sau curtea, a castigat Stefan cel Mare toate victoriile Iui. in al doilea rand, cu tactica militara: marile batalii de rezistenta castigate de romani au fost toate in codru; codrul a fost cetatea naturala, am zice nationala, a romanilor, lupta in codru a fost tactica lor particulara; asa a fost la Rovine, la Vaslui, la Valea Alba, ia Codrii Cosminului, la Calugareni.

Valorile morale fac parte integranta dintr-o cultura: in aceasta vreme noi am avut eroismul luptei seculare impotriva turcilor pentru crestinatate, intelepciunea lui Stefan cel Mare, vitejia lui Mihai Viteazul, cumintenia razesilor, darzenia boierilor. Toate aceste valori morale formeaza un tot spiritual, calauzit de sentimentul religios ortodox si de ideea solidaritatii crestine in afara, de legatura intre clasele sociale inauntru. Putem spune cu drept cuvint ca, daca privim consecintele pentru trecut ale acestei culturi slavo-bizanane la noi si daca este ingaduit istoricului sa judece si sa aprecieze valorile, apoi noi, romanii, sa-i fim recunoscatori: ea ne-a asigurat coeziunea si consolidarea neamului in ceasurile cele mai grele ale trecutului.

Pe de alta parte, e usor de vazut din cele precedente ca acei istorici care deplang starea inapoiata a culturii noastre in epoca slavonismului, dand vina pe aceasta cultura, fac o confuzie intre cauza si efect. Cultura slavo-bizantina n-a fost cauza pentru care societatea romaneasca a ramas multe veacuri intr-o forma de viata simpla si patriarhala, ci tocmai, dimpotriva, a fost efectul acestei forme de viata datorita imprejurarilor economice. Ea a fost expresia spirituala adecvata a acestui stadiu al dezvoltarii noastre istorice.

Sfarsitul culturii slavo-bizantine la romani. In definitiv, cultura sla­vo-bizantina se identifica la noi cu vechiul regim dinaintea perioadei burgheze si capitaliste a istoriei noastre. Cultura aceasta in formele ei pure dispare in veacul al XVII-lea, adica atunci limba slavona in Biserica, in stat si in literatura face loc celei nationale. Am aratat intr-un articol intitulat inceputurile literaturii in limba roinancfi, semnif.catia acestei schimbari. Ea coincide cu schimbarea societatii romanesti la sfarsit. 1 secolului al XVI-lea, trecerea de la perioada voievodala la cea aristocra-tica-boiereasca. Domnia in forma dinastiei patriarhale dispare si e inlocuita cu predominarea boierimii, adica a proprietarilor de pamant, atat in viata economica, cat si in cea politica. Pe cand slavonismul era forma traditiei hieratice a domniei, literatura in limba romana a fost forma nationala a vietii mai simple, a stapanirii boieresti. Aceasta schimbare in cultura noastra, asa de importanta, care inseamna inceputurile literaturii romane si introducerea limbii romane in Biserica, este, deci, rezultatul unei schimbari sociale in tara noastra, constatare care intareste concluziile noastre privitoare la cultura slava-bizantina. Ea este rezultatul unei anume structuri a societatii si se schimba o data cu modificarile ce le sufera aceasta structura, era, deci, in functie de organizarea noastra sociala in trecut si nicidecum nu este cauza ei.

Totusi, oricat de mare ar fi importanta schimbarii ce s-a produs in cultura romaneasca in veacul al XVII-lea, care inseamna sfarsitul slavonismului, spiritul adanc al culturii romanesti si chiar, in mare parte, formele ei nu s-au schimbat. Desi literatura reprezinta de acum mentalitatea boierilor si nu a curtii, aceste mentalitati

nu erau profund deosebite. Societatea romaneasca ramane tot patriarhala si agricola, cu viata spirituala medievala. Unii boieri, cronicari moldoveni, invatand in scolile iezuite din Polonia, altii, ca Nicolae Milescu si Dimitrie Cantemir, la Scoala Patriarhiei din Constantinopol, unde predomina invatamantul clasic cu profesori ce studiasera in Italia, introduc la noi lumina Apusului; se face atunci marea descoperire a latinitatii noastre. Cu toate acestea, putem spune ca, in realitate, cultura ortodoxa bizantina continua: acelasi spirit ortodox religios predomina; tot ceea ce e superior e pentru slava lui Dumnezeu, aceasta e formula culturii noastre de atunci. Cultura epocii brancovenesti, de pilda, a fost un imn de slava religioasa. Operele istorice ale cronicarilor sunt opere de morala si invatatura, arta este religioasa, chiar si palatele brancovenesti, care sunt si ele in stil manastiresc. Acelasi spirit sfatos, taranesc, lipsa completa a rationalismului, chiar la cele mai inalte culmi. in Metafizica lui Dimitrie Cantemir, acest autor care cunostea lucrarile apusenilor (Van Helmont. filosof experimental), conchide la respingerea atat a ratiunii, cat si a experientei ca izvoare ale cunoasterii, considerand ca singur izvor revelatia divina⁹. Nu ne este posibil sa dezvoltam aci aceasta tema, dar se poate dovedi din analiza operei lui Dimitrie Cantemir ca acest scriitor a fost in primul rand un scriitor ortodox. Daca asa este cu figura cea mai indrazneata a culturii noastre vechi, e usor de inteles ca traditia medievala s-a pastrat neschimbata la restul scriitorilor si al purtatorilor de cultura.

Nu numai spiritul culturii romanesti din veacurile al XVII-lea si al XVIII-lea a ramas cel religios ortodox ca in Evul Mediu, dar nici stilul bisericesc bizantin, singura creatie de arta, nu s-a schimbat esential si chiar alfabetul cu care se scria limba romana a ramas, precum se stie, tot cel slavonesc-cirilic.

O schimbare mai serioasa s-a produs abia la inceputul veacului al XlX-lea; atunci abia se poate vorbi de o influenta apuseana adanca in cultura noastra. Este clar, desi totusi lucrul nu apare lamurit in opera tuturor istoricilor nostri, ca aceasta schimbare nu se datoreste unei simple "influente' a scolilor si literaturii apusene, in speta celei franceze¹⁰, ci iarasi unei schimbari sociale adanci. Cultura noastra devine din religioasa laica, din agricola oraseneasca (adica o cultura tehnica si de scoli inalte), pentru ca atunci se naste burghezia romana, noua clasa ce in scurt timp devine dominanta. Disparitia vechiului regim este opera burgheziei si a capitalismului comercial, incepand la noi in jurul anului 1821, iar noua cultura este expresia noii societati burgheze.

Cum si de ce s-a format clasa burgheza la romani, care este cauza acestei transformari a societatii noastre, care pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea nu avea decat agricultori, proprietari si muncitori, acest lucru este azi destul de limpede lamurit in urma studiilor lui St. Zeletin, G. Zane, M. Manoilescu, L. Patrascanu. La sfarsitul veacului al XVIII-lea si mai ales la inceputul celui urmator, incepe in Europa capitalismul propriu-zis (spre deosebire de Friihkapitalismus, care incepe din secolul al XVI-lea), noul val de inventii, noua expansiune coloniala duc la un capitalism international mondial; acest capitalism a inceput sa se intereseze si de Romania, care nu era pana atunci cunoscuta comertului international; se face atunci "descoperirea' graului romanesc. Intrarea Romaniei in comertul international a creat instrumentele, personalul acestui comert, iar in interior agentii exploatarii capitaliste a negotului, ca si a pamantului; acest personal a fost burghezia romaneasca. Din ce elemente sociale vechi s-a recrutat aceasta burghezie romaneasca nu este usor de spus, dar pare a fi dintr-o proportie egala din mica boierime, coborata de la conacurile mosiilor la orase si care capata o educatie tehnica, din membrii vechilor bresle din veacurile al XVII-lea si al XVIII-lea, cu caracter local si interese reduse, carora nu le putem acorda numele de burghezie, din functionarii locali si, eventual, o mica parte de tarani asezati la orase, fii de preoti si de chiaburi.

E drept ca s-ar putea obiecta ca cei ce au introdus cultura occidentala la noi la inceputul veacului al XlX-lea si chiar autorii revolutiei de la 1848, care in cele politice este reflexul noii culturi romanesti, n-au fost burghezi, ci boieri tineri, care studiasera la Paris si in alte centre din Apus. Dar aceasta boierime, e vorba de boierimea mica si mijlocie, ca ranguri si ca avere, devenea de fapt o burghezie prin angrenarea ei in capitalismul comercial international. Anume proprietarii mijlocii deschid comertul de grane si de vite cu Austria si incep capitalismul comercial la noi (ce a adus atatea nenorociri si exploatarea taranimii, care nu era inainte, nici chiar in vremea fanariotilor). Unii boieri devin ofiteri (Kogalniceanu, Balcescu), altii tipografi (CA. Rosetti), coborand in clasa burgheza.

Daca introducerea masiva in forme de copie servila a culturii franceze la noi in secolul al XlX-lea a fost o fericire pentru cultura noastra, e o intrebare pe care n-o puterii dezbate aci pe larg. in cele economice, influenta occidentala era sa duca la saracirea taranimii, in cele culturale, imitatia a dus la forme adesea ridicole, care au pro¹ ocat biciuirea ironica a unui Eminescu si verva satirica a lui Caragiale.

Dar aceasta chestiune se indeparteaza de obiectul nostru, care este numai vechea cultura romaneasca de caracter slavo-bizantin, originile, caderea si valoarea ei.

Pentru cele ce voim a arata, retinem un fapt stabilit: cultura slavo-bizantina a facut loc unei alte faze culturale la romani numai atunci cand acest lucru a fost firesc din punct de vedere social, cand s-a transformat, adica, societatea. Este, deci, absurd sa socotim aceasta cultura veche ca o nenorocire si o pata; ea a fost fireasca si si-a implinit rolul istoric, disparand numai atunci cand nu a mai fost manifestarea organica a unui stadiu de evolutie sociala.

Latinism si slavonism. Am lasat dinadins deoparte pana acum argumentul in aparenta cel mai puternic al celor care privesc cu o sfanta oroare epoca slavonismului la romani si o socotesc o nenorocire istorica. Slavonismul bizantin si ortodox, spun acesti istorici ai nostri, nu numai ca ne-a despartit de cultura superioara a Apusului, tinandu-ne intr-o stare de inferioritate fata de celelalte popoare, nu numai ca prin esenta sa inferioara a impiedicat orice progres, dar ne-a rupt de originile romane, intrerupand firul normal al dezvoltarii noastre ca neam, ai uesimuiui nwuu ^ Daca am fi pastrat legaturile cu Apusul, am fi pastrat, ca si tarile catolice, traditia romana, care la noi a fost intrerupta si nu a putut fi regasita decat peste veacuri, prin contactul cu francezii si cu Parisul.

in aceasta judecata se face, de fapt, aceeasi greseala de logica, de intervertire a termenilor de cauza si efect, pe care am vazut-o cand am examinat cealalta latura a problemei, anume daca cultura slavo-bizantina a fost o cauza de inferioritate. Roma a fost o cetate, urbs, Imperiul Roman a fost extensiunea urbei; oriunde erau colonii romane, ele erau pe model de oras. E drept, romanii au fost agricultori, dar organizatia lor nu a fost rurala si patriarhala decat in epoca regalitatii si a inceputurilor republicii. La sfarsitul republicii si in vremea imperatorilor, statul roman a fost o vasta organizare economica pe baze capitaliste, comertul mediteranean fiind baza bogatiei imperiului. Exploatarea pamantului se facea de catre senatori, in provincie de catre cavaleri, cu sclavi care tineau locul masinilor de azi. Chiar coloniile de mici proprietari ale veteranilor de pilda, cum erau atatea in Dacia, erau miei orasele cu magistrati, temple, statui, ca la centru. Stilul culturii romane era acela al unui stat cu autoritate centrala, cu viata culturala de oras. Organizatia sociala, religia de stat, arhitectura civila, literatura clasica, toate erau la diapazonul acestui stil.

Prabusirea Imperiului Roman si trecerea de la Antichitate la Ev Mediu a insemnat o ruralizare, disparitia oraselor, reducerea intregii economii la agricultura, decaderea culturii. in toata Europa, nu numai in Dacia, cultura romana antica a suferit o eclipsa din cauza schimbarii sociale. in locul culturii antice a urmat o cultura taraneasca primara si patriarhala, o organizare sociala redusa la clasa seniorilor proprietari si a taranilor muncitori¹¹.

Prin urmare, nu slavonismul a intrerupt cultura antica; ea era pierduta la noi in formele ei, desigur de la parasirea Daciei de catre armata romana sub Aurelian, fapt care este un fenomen general european. Ruperea legaturilor de cultura cu Roma este mult mai veche decat slavonismul nostru; nu el a provocat-o, ci slavonismul a venit mult mai tirziu, ca o urmare a ruperii acestor legaturi. Ruperea fusese aceeasi si pentru apusul Europei dar, de la o vreme, prin Biserica catolica, cu ajutorul universitatilor, a curtilor regilor iubitori de cultura si a marii nobilimi, Antichitatea a renascut, mai ales cand s-au format centre orasenesti. Dar civilizatia medievala tarzie a secolelor al XHI-lea si al XlV-lea in Apus nu este pur latina, ci in viata feudala predomina influenta si formele de gandire si inchipuire germanica. A venit apoi Renasterea cu cultul Antichitatii in slova si imagini; Renasterea a fost rezultatul ridicarii oraselor bogate de negustori din Italia, Olanda, Franta.

La noi nu s-a putut intampla asa ceva, am vazut de ce; in tara noastra n-au fost orase, cel putin nu orase romanesti, n-a fost o mare nobilime feudala, nici o regalitate puternica si bogata ca in Apus. Deci, nu a putut fi nici o renastere a civilizatiei orasenesti si imperiale romane. inca o data se face aci confuzia de a

invinui civilizatia de stil patriarhal slavo-bizantina ca ar fi cauza intreruperii civilizatiei romane de stil orasenesc si imperial, cand in realitate civilizatia antica a disparut in toata Europa si a renascut mult mai tarziu, in forme schimbate, in Apus, sub influenta unor factori sociali si politici care au lipsit la noi. Lipsa acestor factori a fost cauza inscaunarii culturii slavo bizantine la noi si a imposibilitatii de a se relua cultura romana. O cezura, o intrerupere in civilizatia romana, a fost, deci, nu numai la noi, ci un fenomen istoric general, numai ca la noi a durat mai mult, nu datorita zidului ridicat de slavonism, ci din cauza vietii noastre de economie agricola.

Adaug ca, daca Roma a murit la noi in formele culturii superioare si in organizatia sociala, in ceea ce are esential nu a murit niciodata: limba noastra, numele nostru, anume aptitudini de ordine sociala, anume masura etica a poporului nostru care sunt romane, si atatea obiceiuri la sarbatori, care nu sunt copilarii, ci podoabe ale zilei, o anume ordine fasta a vietii, ceea ce inseamna o mostenire spirituala mai adanca decat formele exterioare ale culturii, care s-au pierdut. Nici ortodoxia, nici bizantinismul, nici macar slavonismul n-au putut fi o piedica pentru pastrarea acestei mari traditii. Ele nu sunt vinovate cu nimic de pierderea culturii antice la noi.

Concluzii. Din analiza unor fapte, cele mai multe in general cunoscute, am ajuns la o pretuire mai dreapta a culturii asa-zise slavone la noi, care a fost in realitate o cultura patriarhala si religioasa, potrivita unui popor agricol. Cultura aceasta, care se identifica la noi cu "vechiul regim', este rezultatul unei situatii so­ciale si economice care a dainuit la noi in tot Evul Mediu, prelungit pana la sfarsitul veacului al XVIII-lea. Cultura apuseana de caracter tehnic si orasenesc n-am putut-o adopta, nici intelege, in decurs de lungi veacuri, nu pentru ca slavonismul (adica bizantinismul popular) ar fi fost un zid intre noi si Occident, ci pentru ca nu era in spiritis'., in nevoile societatii noastre. Slavonismul n-a fost o cauza a ruperii noastre de Oc ident, ci rezultatul acestei ruperi, care s-a facut prin contrastul vietii economice si sociale. Ceea ce ni se potrivea din cultura occidentala am adoptat la timp inca din Evul Mediu. De asemenea, si ca o consecinta a concluziei de mai sus, nu este drept sa spunem ca slavonismul (cu intelesul si cuprinsul ce i-am dat mai sus) ar fi provocat ruperea noastra de mostenirea latina; aceasta rupere se facuse cu mai multe veacuri inainte si slavonismul a venit mai tarziu, ca o consecinta a acestei ruperi.

in definitiv, putem socoti reabilitata o intreaga si glorioasa perioada a istoriei noastre, privita de multi cu dispret sau cu dezgust. Nu avem dreptul sa depreciem trecutul nostru. Perioada patriarhala a culturii noastre este bogata in valori morale: solidaritate sociala, avant religios, spirit eroic. Putem oare s-o socotim o nenorocire, cu alte cuvinte sa plangem pe stramosii nostri ca au fost altfel de cum intelegem noi viata cu ideile noastre de azi? Perioada aceasta asa de lunga a trecutului nostru nu a fost, desigur, o perioada nefericita; valorile morale fac pe oameni mai fericiti decat cele materiale, iar o cultura care se adapteaza nevoilor sufletesti ale neamului intreg, intr-un anume stadiu al evolutiei sale, este un bun spiritual, pe care urmasii trebuie sa-1 respecte.

In istoriografia noastra, ideile simple si formulele de-a gata sunt adesea repetate si tin loc de judecarea trecutului. Istoricii romani au ajuns azi la un stadiu destul de inalt al cunoasterii faptelor si al criticii istorice, ca sa poata pasi la intelegerea reala a valorilor trecutului. Problema aceasta, a valorii culturii "slavone', este una din cele dintai care trebuie revizuita pentru intelegerea adevarata a istoriei noastre. Numai din dreapta ei pretuire vom intelege ca istoria noastra n-a fost un lung accident nenorocit, ci o dezvoltare organica intre viata materiala si cea spirituala.