Cenzura in presa romaneasca

CENZURA IN PRESA ROMANEASCA

1. REACTIA FATA DE ZIARELE OPOZITIEI.

Trebuie spus, in primul rand, ca "interesul partidului comunist pentru presa () era pe deplin justificat. Fara mijloace, propaganda sa ramanea un noian de vorbe intr-o adunare a propriilor sai membri". In consecinta, comunistii au luptat, cu diferite mijloace (majoritatea ilegale si violente) pentru acapararea intregii prese romanesti.

Prin 1943, pregatindu-se sa reintre in legalitate, partidul comunist a organizat aparitia unui organ de presa propriu, "Romania libera", care in perioada 23 august-21 septembrie 1944 a fost singura institutie mass-media a comunistilor. Dupa data de 21 septembrie 1944 apare seria noua a "Scanteii", care devine organul central al partidului[1]. In scurt timp, "Scanteia" preia rolul de far calauzitor al intregii prese romanesti si, concomitent, de veritabila institutie de cenzura. Pe de alta parte, "Scanteia" isi exercita atributiile - atat pe cele pe care trebuia sa le aiba, cat si pe cele pe care nu era indreptatita sa le aiba - urmand neabatut modelul "Pravdei" sovietice.

Ca si in cazul literaturii, primele miscari pe care le face cenzura in domeniul presei tin de excluderea din randurile breslei a celor care, intr-o forma sau alta, erau identificabili cu vechiul regim. In acest fel, unele personalitati sufera o dubla condamnare, atat ca scriitori, cat si ca ziaristi, avand in vedere faptul ca activasera pe ambele planuri. Asadar le este lipita eticheta de "dusman al poporului" unui N. Batzaria, "care in 1936, cand se judeca procesul Anei Pauker a trecut de partea dusmanilor poporului, adunati sub plapuma lui Stelian Popescu, la "Universul", atatand la ura de rasa"[2]; Nichifor Crainic, "vechi dusman al oricarei miscari progresiste, otravitor public de prim rang, in slujba hitlerismului" ; N. Crevedia, "fost colaborator al "Poruncii vremii"" ; Romulus Dianu, "aghiotant al lui Seicaru" ; Mircea Eliade, "ideolog al miscarii legionare, dusman al clasei muncitoare, apologet al dictaturii lui Salazar" .

Cenzura pe fata a presei vine imediat dupa instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Ziarele Opozitiei, "Dreptatea" (PNT) si "Liberalul" (PNL) sunt interzise. Vreo doi ani inca se apeleaza la pretextul cu tipografii care, chipurile, nu voiau sa tipareasca aceste ziare.

In general, presa de opozitie este catalogata ca fiind "fascista", ceea ce era desigur un pretext pentru a fi interzisa. Presa primilor ani de dupa 1944, cand inca mai existau voci care se opuneau comandamentelor comuniste, este plastic caracterizata de Ion Pas: "cal de tramvai, obligat sa mearga pe aceeasi linie, megafon si cadelnita cu tamaie". Cei care dirijau acest "cal de tramvai" erau non-valori ca Iosif Kisinevski , Leonte Rautu, Sorin Toma, Nicolae Moraru, Iosif Ardeleanu si altii, care, sub numele romanizate, ascundeau origini rusesti. Aplicand in cel mai strict sens indicatiile venite de la Moscova, acesti conducatori ai mass-media romanesti au reusit sa defineasca "forta presei comuniste" in felul in care un ziarist obscur, Horia Liman, o face in articolul cu acest nume din "Contemporanul" nr. 18 (448)/6.V.1955: "Pentru ziarist, ca si pentru scriitor, este deopotriva valabila indicatia leninista de a combate pe "custozii traditiilor capitalismului".

In zece ani de aparitie libera, sub indrumarea inteleapta a partidului si invatand din experienta sovietica, presa noastra a crescut deopotriva in adancime si in largime. Presa nu mai apartine unui pumn de imbuibati si santajisti. Ea este respectata si iubita de poporul muncitor. Pe drumul trasat de Lenin si Stalin presei comuniste, invatand fara preget din experienta atat de bogata a presei sovietice, insusindu-ne zi de zi sarcinile marete ce ni le pune in fata partidul, sa luptam cu toate puterile unite pentru inflorirea patriei noastre iubite!" Veritabila platforma-program a presei romanesti din perioada comunista, completata peste 20 de ani cu "Programul PCR" referitor la rolul rezervat mass-media: "Presa si radio-televiziunea trebuie sa promoveze neabatut, permanent, conceptia inaintata a partidului despre lume si viata, sa combata cu fermitate conceptiile straine, idealiste, retrograde, sa raspandeasca cunostintele stiintifice despre natura si societate; ele trebuie sa militeze consecvent pentru infaptuirea politicii interne si externe a partidului si statului.

Gazetarul, propagandistul comunist trebuie sa aiba o conceptie inaintata, o temeinica pregatire ideologica marxist-leninista". Asadar, un rol militant pentru presa. Notiunea de neutralitate le-a fost intotdeauna necunoscuta comunistilor.

2. MASS-MEDIA COMUNISTA.

Deci, presa nu trebuie sa informeze - in adevaratul sens al cuvantului - ci sa devina o tribuna de la care partidul sa-si propage conceptiile. Rolul informativ este inlocuit de cel propagandistic. Asa se creeaza acea non-actualitate de care aminteam mai devreme.

Dar faptul ca mass-media comunista s-a conformat cerintelor nu inseamna ca a fost scutita de cenzura sau ca nu apareau greseli - unele intentionate.

Chiar si in anii cei mai duri ai regimului comunist (aprox. 1945-1960) se mai gaseau inca ziaristi care faceau putinul care le statea in putinta pentru a nu se supune ordinelor venite de sus. In cele ce urmeaza, vom exemplifica unele din aceste "devieri" de la linia trasata de partid.

In ziarul "Inainte" din Craiova, nr. 2016/21.VII.1951, la pagina 3, coloana a doua, articolul "Cantece si voie buna" este observat de cenzura. In articol se spunea: "ca greul apasa pe spinarea chiaburilorcare o viata intreaga v-au supt sangele si sudoarea fruntii voastre, muncind de zori si pana in noapte pe pamantul lor". Nota DGPT: "Reiese ca nu taranii muncitori au lucrat pamantul chiaburilor, ci chiaburii si l-au lucrat ei insisi". Articolul a fost eliminat.

O alta greseala de exprimare e semnalata in "Luptatorul" din Bacau, nr. 1063/16.V1951, pe pagina 1. Articolul "E viata noua si in oraselul nostru" continea fraza: "Locul speculantilor l-au luat magazinele si cooperativele". Si acesta a fost eliminat.

O greseala politica este semnalata in ziarul "Dobrogea Noua", nr.994/7.IX.1951, in fraza: "Astfel, postul de radio "Vocea Americii" a anuntat ca". De aici rezulta ca "Dobrogea Noua" se informa despre situatia din Iugoslavia de la "Vocea Americii". Asta in conditiile in care singurele surse de informatii pentru ziarele locale trebuia sa fie "Scanteia" si Agerpress.

In cazul producerii unor greseli grave, chiar dupa ce ziarul trecuse de tipografie, intregul aparat cenzural se punea in miscare pentru ca publicatia respectiva sa nu ajunga la populatie in acea forma. Asa s-a intamplat cand, pentru o greseala de tipar - lipsea litera "n" din cuvantul "muncii" intr-un articol despre o cuvantare de-a lui Stalin - s-au oprit la centrul de difuzare si la gara toate exemplarele gresite, s-au corectat in tipografie si de-abia dupa aceea li s-a dat drumul pe tarabe.

Exemplul de mai sus ilustreaza o greseala de tipar "veritabila", desi ar putea plana oarece dubii. Nu insa acelasi lucru se poate spune despre urmatoarele, care, desi numite de cenzori "greseli de tipar", numai greseli de tipar nu erau. "Sabotaje" - tot le cauta Securitatea cu lumanarea chiar si acolo unde nu erau - ar fi un cuvant mult mai potrivit:

In "Scanteia tineretului" din 21.XI, in loc de "fortei economiei socialiste", a aparut "fostei economii socialiste";

In "Sportul popular" din 20.XII, in loc de "CC al PMR" a aparut "CaCa al PMR";

In "Inainte" din Braila, nr.1611, la pagina 4 se spunea: "Regimul de democratie populara a deschis drum larg spre cultura cea mai inapoiata fiilor si fiicelor poporului muncitor";

In "Scanteia" din 22.XII, intr-un citat dintr-o scrisoare lui Stalin, in loc de "face imposibila inrobirea" era cules "face posibila inrobirea";

In "Frontul plugarilor", in loc de "Oamenii muncii din Capitala si-au exprimat vointa de a contribui", a aparut "Oamenii muncii din Capitala si-au reprimat vointa de a contribui";

In "Dobrogea Noua" nr. 487 aparea: "Tot pe langa aceasta scoala mai functioneaza si un curs de analfabetizare";

Pe o fotografie publicata intr-un ziar, care ii infatisa pe liderii de atunci ai PMR, Dej, Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, intamplarea (sau mai degraba nu) a facut sa cada un fir de par pe figura lui Dej. Acest fir de par, in cadere, a format un semn de intrebare pe chipul lui Dej, iar ziarul a fost tiparit asa. In conditiile in care, in acel an 1952, nu se stia exact cine este preferatul lui Stalin la conducerea PMR, Dej sau Pauker, acel semn de intrebare spunea multe.

Privind aceste exemple, sa ne rezumam la a constata diferenta enorma dintre ce spuneau comunistii referitor la muncitorii tipografi - ca sunt de partea Partidului Muncitoresc Roman si, in consecinta, nu tiparesc ziarele Opozitiei - si situatia de fapt, cu aceste sicane facute regimului.

Unele greseli semnalate de cenzura se datorau probabil cunostintelor rudimentare despre natura activitatii de jurnalist (fie el si comunist) a celor care practicau aceasta indeletnicire. In aceasta categorie putem plasa exemplele de mai jos:

In ziarul "Inainte" din Craiova apare scrisoarea unui tractorist catre Stalin (evident, o facatura elaborata in redactie). Se spunea acolo ca tractoristul a vazut in URSS ca "nisipul si piatra din Transcaucaz au fost facute sa produca cereale si plante". A mai vazut "perdele care protejeaza culturile impotriva vanturilor", "canalizari de apa pe mii de hectare irigate" si alte minuni. Cenzura atrage atentia redactiei sa faca unele corecturi, logice de altfel, pentru ca din text reiese ca cerealele nu ar fi plante. De asemenea, trebuie completat "perdele de paduri":

Tot in ziarul "Inainte" din Craiova, nr. 507 se spune : "Muncitorii agricoli de la GAS si-au luat angajamentele concrete in cinstea celei de-a 70-a aniversari a tov. Stalin. Printre acestea, ingrasarea vitelor si porcilor si cararea gunoaielor la camp". Asa ceva nu putea sa treaca de ochii lectorilor DGPT, textul dovedind fie prostie in stare pura, fie o ironie taioasa a autorului articolului.

Ca si in literatura, cenzura avea mare grija ca presa sa nu publice informatii ce ar periclita in vreun fel apararea secretelor de stat. E firesc ca orice tara sa aibe astfel de secrete, dar regimurile comuniste au dus aceasta politica la paroxism. Sanctiunile ce se aplicau celor ce calatoreau fara bilet in mijloacele de transport in comun erau si ele secrete de stat. Articolul "Sa nu calatorim fara bilet" din "Faklya" ,nr. 276/23.IX.1966 a fost eliminat din aceasta cauza[7].

Printr-o adresa datata 3.X.1955, trimisa delegatilor DGPT din teritoriu, li se atragea acestora atentia ca "in materialele ce vor trata problemele strangerii recoltei din vii in presa, la radio etc. sa nu existe nici o referire la militarii ce iau parte la aceasta campanie".

Adresa secreta din 15.XII.1955 specifica: "Materialele oficiale ale Congresului al II-lea al PMR trebuie controlate dupa ziarul "Scanteia" pentru ziarele saptamanale si bisaptamanale, iar pentru ziarele cotidiene trebuie controlate dupa textul oficial Agerpress sau dupa orice text oficial existent la redactie". Asta ca sa nu apara surprize.

Absurdul nu mai cunoaste limite si, in adresa secreta din 21.V.1956, se fac cunoscute lectorilor DGPT urmatoarele: "In legatura cu problemele de sah, aritmologie, rebusuri si alte jocuri asemanatoare va precizam ca aparitia pe mai departe a acestora cat si a jocurilor de cuvinte incrucisate este interzisa cu desavarsire". In aceeasi adresa se mai enumera lucruri ce nu trebuie sa apara in presa: locul si modul de desfasurare a antrenamentelor sportive, pregatirea loturilor RPR in comun cu loturi din alte tari, avantaje materiale ale sportivilor castigatori etc.

Conform adresei secrete din 24.IV.1956, doar Agerpress poate scrie despre persoanele repatriate.

Circulara din 10.IX.1956 stabileste clar: "Pretul de cost al oricarui fel de produs nu se poate da publicitatii".

In 5.1957 se mai emite un ordin conform caruia "Nu se publica cereri de serviciu, numai oferte de serviciu, din partea sectorului socialist. Doar cotidienele pot da anunturi de mica si mare publicitate". In aceeasi circulara se mentioneaza ca si "cartile de telefon se trimit, fara exceptie, pentru obtinerea vizei la Bucuresti, la U20".

Foarte atenti, responsabilii comunisti cu cenzura si propaganda trimit adresa din 10.V.1957, in care se specifica: "Cand se dau depasiri de plan in cifre absolute, sa nu se dea si in procente, pentru ca s-ar putea calcula productia. Se pot da publicitatii date despre unele obiective economice".

Cu atatea adrese si circulare ce stabileau tot atatea subiecte tabu, cenzurii nu ii venea prea greu sa opereze eliminari de texte si observati pe articole. Astfel ca, de exemplu, mentiunea ca Uzina de Alumina produce vanadiu si pentaoxid de vanadiu din namolul de bauxita a fost eliminata din articolul "Cum functioneaza laboratorul de uzina", aparut in "Faklya", nr. 159/8.VII.1966[8]. Din articolul "Trebuie urgentate realizarile investitiilor in sectorul de stat din agricultura" s-a eliminat referirea la lucrarile de extindere a silozului de cereale din Iosia .

O stire radio din 5.VII.1966, in care se amintea ca la Centrala electrica de termoficare din Oradea a intrat in functiune al doilea grup energetic nu s-a mai difuzat[10]. Urmatoarele referiri nu au putut sa apara in presa oradeana deoarece erau "secrete de stat": garnizoana militara din Simleul Silvaniei, faptul ca femeile lucreaza in schimbul de noapte, masinile de tip IMS, prospectiunile geologice pentru argila refractara din muntii Padurea Craiului, campurile petrolifere din zona Marghita, cifre privind productia sau investitiile intreprinderilor "Sinteza" , "Infratirea"etc. Nivelul de trai al romanilor nu putea nici el face obiectul vreunui articol in asa fel incat un cititor printre randuri sa deduca pe unde se situa acesta. Intr-un articol aparea asertiunea urmatoare: "Sa presupunem ca o familie compusa din patru persoane doreste sa se odihneasca in fiecare duminica la strand. Sunt atat de instariti incat toti patru au biciclete". Partea subliniata a fost eliminata .

Pe langa aceste restrictii care vizau, in general, aspecte economice, presei comuniste ii era cu desavarsire interzis sa publice articole din surse anglo-francofone (nu prezentau interes sau nu reprezentau interesele Romaniei), articole care sa exprime punctele de vedere ale burgheziei sau punctele de vedere ale tarilor capitaliste.

O precenzura poate fi numit modul de angajare a ziaristilor. Hotararea Consiliului de Ministri cu nr. 1391/8.X.1951 spunea, la articolul 1: "Nu se va mai angaja personal redactional in presa centrala fara avizul prealabil al DGPT. Nu se aplica aceasta masura la "Scanteia", "Lupta de clasa", "Carnetul agitatorului", "Munca de partid" si la ziarele Ministerului Fortelor Armate si ale Ministerului Afacerilor Interne". Ceilalti pretendenti la statutul de jurnalist trebuia mai intai sa treaca prin Scoala de Partid "A.A. Jdanov", devenita ulterior Academia de Partid "Stefan Gheorghiu" (veritabila fabrica de activisti de partid pe banda rulanta). In redactie mai puteau lucra ziaristii comunisti ilegalisti, cei din presa sovietica sau cei agreati de Moscova.

Pentru amuzament, sa spunem ca cenzura nu scapa din ochi nici macar cartile de vizitatori din muzee si expozitii. La Muzeul National de Arta al RPR s-au gasit si eliminat pagini ce contineau adnotari de genul:

"Nu expozitia m-a izbit, ci palatul";

"Frumos pentru oameni nerestructurati";

"11.I.1952: Cu ocazia zilei mele de nastere am vizitat galeriile palatului si am ramas mai mult timp la bufet la chiftelute marinate si ardei umpluti. De asemenea, si prietenele mele Puica si Olga au fost impresionate foarte adanc".

"30.X.1952: Nu am fost indrumati cum sa vizitam expozitia de arta si nationala. Am fost dati afara fara sa vizitam toate tablourile de arta";

"Vizitand aceasta expozitie am capatat o pofta grozava de mancare";

"Am intrat indispus si am iesit cu dureri de cap";

"Traiasca regele!";

"Jos cu voi!";

"La spanzuratoare cu voi!"[12]

Desi, de-a lungul intregii sale existente, presa comunista din Romania nu si-a schimbat prea mult aspectul general, trebuie totusi sa mentionam o oarecare liberalizare si aici, in conditiile relativei liberalizari din anii '60-'70. Bineinteles, fiind cu totul in slijba partidului comunist, presa intelege sa adopte atitudinea impusa de acesta in diferite contexte. De aceea, cand declamarea "dragostei de veacuri a poporului roman pentru poporul rus" nu a mai fost la moda, presa si-a insusit rapid noile doleante. De exemplu, dupa publicarea "Tezelor din aprilie", represaliile din partea Kremlinului au venit si prin intermediul asa-numitului Plan Valev. Acesta preconiza crearea unor "complexe economice nationale" care nu tineau cont de frontiere si plasau Romania si Bulgaria in "gradina de zarzavat" a Blocului Estic. Dar presa romaneasca nu mai era cea din urma cu 10 ani (mai bine spus, opiniile liderilor de la Bucuresti se mai schimbasera intre timp). Astfel se face ca o publicatie stiintifica romaneasca, "Tribuna economica" - in spatele careia recunoastem partidul - demonstreaza ridicolul Planului Valev: "Desi nu suntem geografi ca autorul de la Universitatea "Lomonosov", am luat o harta a tarii si indelung aplicati asupra ei, am studiat-o sub toate aspectele. Cu toate acestea, n-am reusit sa intelegem care ratiuni obiective ale fortelor de productie in socialism pot face ca pentru industrializarea regiunii Arges, de exemplu, sa aiba o "insemnatate deosebita" "apropierea relativa" de Donbas sau Kerson si sa nu o aiba apropierea absoluta de regiunea limitrofa Brasov, care face parte din acelasi complex economic national? () In definitiv, vederile pe care la are autorul este o treaba personala a acestuia. Asa ar fi intr-adevar, daca autorul n-ar incerca in acelasi timp sa umble cu creionul sau peste harta patriei noastre. Si acest lucru nu i se poate permite!"[13]

Si in 1968, cand Ceausescu a criticat interventia din Cehoslovacia, presa i-a tinut isonul. Dar, ca orice minune, si aceasta a durat trei zile. Tovarasul si partidul au devenit mult mai moderati in aprecierile la adresa URSS, iar presa a actionat in consecinta.

Apoi au venit "Tezele din iulie" si presa devine din ce in ce mai plicticoasa. Nicolae Ceausescu capatase mania vizitelor si toate ziarele vorbeau numai despre primirile acestuia in diferite capitale ale lumii. Dar daca presa romaneasca aproape ca nu mai avea nevoie de o supraveghere a cenzurii, nu acelasi lucru se poate spune despre cea occidentala, in special posturile de radio "Europa Libera" si "Vocea Americii", ambele finantate de Washington. Metodele prin care se incerca cenzurarea mesajelor acestor institutii erau din cele mai variate, mergand de la cele de ordin tehnic (bruierea semnalului tehnic) pana la agresiuni fizice (Monica Lovinescu de la "Europa Libera" a fost batuta la Paris de un grup angajat de Ceausescu). "Cutia cu trancaneli", cum era numita "Europa Libera" de sotii Ceausescu demasca in fiecare emisiune despre Romania cultul personalitatii practicat de Nicolae Ceausescu. Un alt angajat al acestui post de radio, Emil Georgescu, lucra pentru guvernul Statelor Unite ca editor supraveghetor al Departamentului Roman din "Europa Libera". Pe 19 octombrie 1976, el a fost accidentat serios de niste contrabandisti francezi de stupefiante; tot accidentul a fost inscenat de serviciile secrete de spionaj ale Romaniei . Dupa sase luni de refacere, s-a intors la microfon. Autoritatile romane au incercat sa-l neutralizeze prin scrisori de amenintare si de santaj. In final, pe 28 iulie 1981, Emil Georgescu a fost injunghiat de 22 de ori de alti doi contrabandisti francezi (care ulterior au fost arestati). Totusi, Emil Georgescu a scapat si din aceasta incercare, desi intr-o stare foarte grava . Trebuie spus ca trei directori succesivi ai Departamentului Roman de la "Europa Libera", Mihai Cismarescu, Noel Bernard si Vlad Georgescu, au murit de o forma de cancer galopant, foarte suspecta. Conform marturiei aceluiasi I.M. Pacepa, si corespondentii agentiilor de presa straine erau filati de Securitate.

Anii '80 aduc cu ei o limitare si mai drastica a dreptului la informare a populatiei - pentru ca libertatea de exprimare in presa era cu totul suprimata. Pentru a da un singur exemplu, se cuvine a aminti faptul ca despre accidentul nuclear de la Cernobil s-a aflat in Romania de-abia la cateva zile de la producerea lui, populatia neputandu-si lua toate masurile de precautie in timp util. Apoi, reducerea la doua ore a programului televiziunii publice, si acelea continand doar omagii la adresa cuplului prezidential, s-a inscris si ea la capitolul limitarii acestui drept la informatie.

Despre evenimentele de la Timisoara din 16 decembrie 1989 nu s-a aflat in presa decat de la "Europa Libera". De-abia cand lucrurile au scapat de sub control s-a scris in "Scanteia" despre situatia din orasul de pe Bega.

Iar cand Ceausescu si-a tinut discursul din 21 decembrie din Piata Palatului, tehnicienii Televiziunii Romane au primit ordin clar de sus sa opreasca transmisiunea in momentul in care in multime s-au facut auzite primele huiduieli.

Dupa fuga dictatorului, televiziunea publica isi schimba sigla, aceasta devenind TVRL: Televiziunea Romana Libera. De fapt, intreaga presa romana isi castigase - oarecum provizoriu - libertatea.

3. MECANISMELE CENZURII.

Am vorbit pana acum de modul de organizare al institutiilor cenzurale (in principal Directia Generala a Presei si Tipariturilor), de subiecte interzise, de autori interzisi, dand si cateva exemple de carti si de articole ce n-au putut face obiectul publicarii deoarece contraveneau intereselor partidului comunist. Se cuvine insa sa ne facem o idee si despre modul in care era facuta cenzura, despre cum era organizata aceasta activitate atat de necesara unui sistem totalitar.

In primul rand, cenzorii trebuia sa fie initiati in activitatea pe care urma sa o presteze. Cu alte cuvinte, trebuia ca ei sa fie puternic indoctrinati, lucru care se producea in interminabile sedinte de prelucrare. Aceste sedinte de "ridicare a nivelului ideologic" erau tinute de activisti de partid, care, in primii ani ai comunismului romanesc, erau mai mult rusi decat romani. Pentru angajatii DGPT din provincie, in cadrul acestei institutii a luat nastere Directia Instructaj-Control, care transmitea unitatilor DGPT din tara instructiuni despre metodele si sarcinile pe care le aveau cenzorii[17]. Un sef al serviciului dintr-o unitate teritoriala a DGPT intocmea un plan de munca, in care erau cuprinse sarcinile profesionale ale colectivului . Daca se intampinau probleme, in sensul ca autorii sau redactiile nu erau de acord cu observatiile facute de unitatea locala a Directiei, lucrarile respective se trimiteau imediat la DGPT Bucuresti . Aceste observatii nerezolvate pe plan local erau semnalate si Directiei Instructaj-Control, printr-o nota lunara de sesizari, intocmita de seful unitatii DGPT. Tot in responsabilitatea acestui sef cadea si sarcina de a informa Directia Instructaj-Control asupra problemelor de munca, de pilda obiectivele propuse, stilul si metodele de munca, viata de colectiv .

Angajatii DGPT locale controlau materialele primite si aprobau, pe propria raspundere, difuzarea lor in presa. Observatiile facute la revistele locale necesitau transmiterea unor referate sefului serviciului.

Pentru celelalte publicatii nu era nevoie de referate, observatiile fiindu-i semnalate sefului pe cale verbala. Un responsabil politic sau un membru al redactiei DGPT transmitea observatiile conducerii institutiei care edita si difuza o publicatie, preferabil, "pe masura depistarii greselilor". In cazul problemelor mai deosebite, cenzorii cereau sprijinul Directiei Instructaj-Control, cu avizul sefului DGPT locale. Se tineau registre in care cenzorii notau cu cine si ce au discutat la forul tutelar de la Bucuresti si cu cine au luat legatura din partea redactiei careia ii trimisesera observatiile lor. Acesti lectori nu aveau voie sa lase semne, sublinieri etc. pe pagina lecturata fara explicatiile de rigoare sau care ar fi putut genera confuzii[21]. Paginile incomplete, cu spatii albe, cu multe greseli de corectura sau in care nu s-au facut interventiile cerute nu puteau primi stampila "bun de tipar". Aceeasi soarta o aveau paginile ce primisera observatii si nu purtau mentiunea "S-a intervenit numai in locurile indicate".

Textele incercuite trebuia sa capteze intreaga atentie a cenzorului. Daca prin incercuire era introdus un pasaj nou, acesta trebuia citit in intregime. Introducerea unui singur rand impunea citirea intregului pasaj in care fusese inserat. Atent verificata era si paginatia. Erau exceptate de la orice control materialele cu aprobari speciale de la DGPT sau de la alte foruri sus-puse[22].

Pentru a marca un pasaj eliminat se foloseau crosetele: (). Numai ca cenzorii nu doreau ca lucrarile aparute sa transmita publicului faptul ca acele tiparituri fusesera cenzurate. De aceea, multa vreme, aceste crosete nu au aparut. Conducerile editurilor au purtat, in acest sens, un veritabil razboi cu cenzura pentru ca lucrarile sa apara "crosetate". Tiberiu Avramescu(fost redactor sef ,,Biblioteca pentru toti") relateaza un episod comic al acestui razboi, cand, la publicarea unei carti de reportaje a lui Al. Sahia, prilejuita de o calatorie a acestuia in Uniunea Sovietica, s-a produs un mare scandal din cauza numarului mare de crosete de care era plina cartea. Cu prilejul unei manifestatii de 1 mai, povestea Sahia ca l-a vazut pe Stalin inconjurat de ,XYZ si crosetele nu se mai terminau. Aceste puncte-puncte inlocuiau numele unor oameni politici pe care Stalin ii lichidase intre timp si nu mai era voie sa li se aminteasca nici macar numele. In acest fel s-a vazut generalisimul Stalin inconjurat decrosete la parada de 1 mai.

In cazul cartilor, acestea trebuia sa treaca prin mai multe furci caudine. O prima lectura se facea in editura, cu observatiile autorului. A doua era lectura de redactare, in care autorul era pus sa taie unele fragmente si sa modifice altele. Lectura a treia cadea in sarcina unui redactor, uneori si a redactorului-sef sau chiar a directorului editurii. Dupa ce trecea de acest stadiu, cartea era trimisa la DGPT, unde mai era o data sau de doua ori citita.

Dupa 1977, anul desfiintarii cenzurii oficiale, lectura se facea prin sondaj la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, iar prin anii '80, observatiile veneau de la Sectia de Propaganda. Intr-o vreme, aici era sef Dumitru Popescu. Iata o caracterizare a acestuia facuta de I.M. Pacepa: "Neobisnuit de inteligent, era considerat de Ceausescu geniul propagandei. De la descoperirea sa, in 1968, Popescu scrisese majoritatea cuvantarilor lui. Semet si arogant, era renumit prin modul de a fi dispretuitor si dur cu subordonatii sai. "Nu intreba de ce!", obisnuia sa spuna cand dadea un ordin. "Fa doar ce-ti spun! Eu sunt Dumnezeul tau!" De aceea, in randul activistilor de partid, numele sau a devenit Popescu-Dumnezeu, iar el era foarte mandru de aceasta" .

Ideea cu stampila disparuse. Editurile faceau ele observatiile pe care le considerau necesare, iar de observatiile venite de la CCES se putea sa nu se tina cont. Tiberiu Avramescu rememoreaza un fapt semnificativ pentru modul in care raspunderea pentru publicarea cartilor era pasata editurilor. Avand in plan tiparirea unei carti "cu probleme", T. Avramescu ii cere sprijinul unui functionar influent de la CCES, cu care se afla in relatii de prietenie. Acesta il ajuta, amintindu-i insa: "Tiberiu, noi ti-am dat drumul, dar sa stii ca n-o sa recunoastem niciodata!"

Metodele cenzurii au fost si de natura economica. In cazul editurilor, se faceau asa-numitele planuri editoriale, ce cuprindeau un numar maxim de lucrari ce puteau aparea intr-un an, la toate editurile (acest numar maxim era cam de 3000 de lucrari). Ce depasea planul editorial, nu se publica in acel an. Prin anii '80, o idee venita de la Elena Ceausescu era menita a reduce drastic numarul traducerilor in romana (in special, a celor din limbile tarilor capitaliste). Mergand pe principiul reciprocitatii, Elena Ceausescu propunea sa se traduca in romana tot atatea carti cate se traduc in franceza, de exemplu, din romana. Decalajul era evident. In Occident abia daca se traduceau doua-trei carti romanesti pe an, pe cand literatura vestica producea infinit mai mult decat cea romana (careia nu trebuie sa i se subestimeze meritele, dar care nici nu trebuie sa fie supraevaluata). Prin urmare, romanii puteau citi maxim doua-trei carti occidentale pe an (in cazuri fericite), avand in schimb la dispozitie sapte-opt titluri din literaturile "vecine si prietene" bulgara, sarba, ucraineana etc.

O alta idee nastrusnica limita numarul de lucrari pe care un autor le putea publica in decursul unui an la una singura. Autorul, anul si cartea. La aceasta, scriitorii si editurile au reactionat prin folosirea din plin a pseudonimelor, iar alteori, editurile nu mai dadeau autorul. Aceeasi stratagema, a publicarii cartilor fara mentionarea autorului, o foloseau editorii in cazul scriitorilor interzisi.

Daca, in ciuda tuturor precautiilor, apareau carti cu probleme, cenzura (oficiala sau neoficiala) avea la dispozitie doua metode de a-si corecta scaparea. Una era aceea de a retrage imediat toate exemplarele din librarii si de a le da la topit (cum s-a intamplat cu volumul Anei Blandiana cu motanul Arpagic). A doua, mai costisitoare, era urmatoarea: se retragea cartea, se rupea pagina cu probleme, se retiparea o alta pagina fara greseli, se lipea in locul respectiv si cartea lua din nou drumul librariilor.

In 1968, la Editura pentru Literatura a aparut cartea lui Nicolae Manolescu "Antologia poeziei romane moderne". Aceasta continea poeti precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Aron Cotrus (poeti trecuti de comunisti la categoria "legionari"), dar nu-i amintea pe Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Maria Banus si altii care servisera proletcultismului. Cineva (Eugen Jebeleanu, e de presupus) s-a plans "sus" de omiterea sa intentionata din lucrarea si cartea s-a retras dupa cateva zile. Dar represiunile nu s-au oprit aici. Editura pentru Literatura, care era o editura mare, a fost "sparta" in edituri mai mici si, prin urmare, mai usor de controlat. Asa au aparut Editura Minerva, Editura Eminescu, Editura Albatros, Editura Ion Creanga.

Insusi faptul ca, in presa, trebuia urmat un model - "Scanteia" - reprezinta o modalitate de cenzura. Iar in ceea ce priveste respectarea principiului incrucisarii surselor, nici pomeneala de asa ceva. In 1968, Agerpress a avut un singur corespondent in Cehoslovacia (in persoana lui Dumitru Tinu). Neavand voie sa verifice o informatie din mai multe surse - celelalte erau, in orice caz, ziarele si agentiile tarilor socialiste, care oricum spuneau toate cam acelasi lucru - presa romana era sortita sa practice o dezinformare si prin omisiune.

Pentru a incheia si acest capitol, intr-o nota amuzanta de asta data, sa aratam observatiile pe care le face un cenzor in ziarul "Dobrogea Noua" din 3.X.1949:

"Poezia "Nu vrem razboiul!" incepe astfel: "Treziti-va! Priviti-va! Uniti-va! Din toata lumea astazi proletari!" Cand e stiut ca proletarii din toata lumea lupta azi pentru pace, pentru victoria socialismului, "Dobrogea Noua", prin Constantin Smoici, le striga "Treziti-va!", apoi le spune "Priviti-va!", asta ce-o mai fi vrand sa-nsemne? Si tonul general al celor trei versuri este pueril"[24].