Contextul istoric in care Carol al II-lea devine rege

Conflictele care au avut loc in secolul XX intre marile puteri ale lumii, au dus la o reconfigurare a spatiului teritorial de pe batranul continent: "La sfarsitul primului Razboi Mondial s-au inregistrat modificari esentiale pe Harta Europei: au disparut imperiile - German, Austro-Ungar, Rus, Otoman - si au aparut noi state nationale: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, iar altele si-au intregit teritoriul: Romania, Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor"[1]. Aceasta crestere atat teritoriala cat si demografica a Romaniei avea sa aduca cu sine transformari constitutionale pe masura, in sensul in care Romania Mare avea nevoie de o noua Constitutie care sa acopere intregul spatiu romanesc, inclusiv teritoriile nou intrate sub administratia statului.

Aceasta alipire a teritoriilor romanesti la tara mama vine in urma luptelor din primul Razboi Mondial, ea pare o consecinta fireasca, deoarece cele doua mari parti ale teritoriului romanesc, respectiv Tara Romaneasca si Moldova se unisera deja intr-un singur stat, Romania, sub Cuza. "In timpul scurtei sale domnii, de sapte ani, Alexandru Ioan Cuza a semanat germenii Romaniei moderne, care dorea cu orice pret sa scape din mrejele influentei orientale"[2].

Numirea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, in ambele principate a fost principalul motiv pentru care marile puteri europene au acceptat unirea celor doua state. "Considerat, de fortele conservatoare feudale, prea radical in reformele sale si, de catre liberali, insuficient de indraznet, acest suveran temerar a fost rasturnat de ceea ce avea sa fie numit la vremea respectiva monstruoasa coalitie .

Acum, odata ce Cuza nu mai era agreat, uniunea dintre cele doua principate era pusa in pericol, masuri importante trebuiau luate astfel incat situatia sa nu duca la destramarea Romaniei. In acest sens oamenii politici ai tarii incep negocierile cu case regale din Europa pentru a gasi un conducator pentru tara. "Proiectul instaurarii unei dinastii romanesti de origine germana se nascuse in anii 1850, dar fusese pus intre paranteze in 1859, anul unirii Tarii Romanesti si a Moldovei sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, colonel si sef al militiilor moldovenesti"[4].

Acum cel care era alesul era Carol I, sau Printul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen "Cand tanara Romanie a hotarat sa devina o monarhie constitutionala, demnitarii romani si-au ales primul suveran al tarii din randurile familiei de Hohenzollern"[5]. "Urmand sfatul lui Napoleon al III-lea, unul dintre cei mai experimentati oameni politici ai tarii, liberalul Ion C. Bratianu, [.], s-a intalnit cu imparatul Wilhelm I de Düsseldorf, cu intentia de ai cere sa-l introduca la curtile domnitoare, spre a hotari, in cunostinta de cauza, cine sa devina print in tara sa[6]".

Intrarea in tara a lui Carol, facuta in conditii romanesti, avea sa fie in aprilie 1866, urmand ca numai peste cateva zile, la 10 mai 1866 sa fie acceptat de Biserica Ortodoxa: "Punand piciorul pe acest sfant pamant, am devenit roman. Stiu ca am sarcini mari si sper sa le pot indeplini. Va aduc un suflet fidel, credinta in ratiune, vointa de a infaptui binele, abnegatia fara limite pentru noua tara, precum si un respect total pentru legea pe care am mostenit-o de la stramosi. Credeti in mine asa cum eu cred in voi

La aceiasi data, 10 mai, este proclamat domnitor al tarii, depunand juramantul in fata Parlamentului "Jur a fi credincios legilor tarii, a pazi religiunea romanilor, precum si integritatea teritoriului ei, si a domni ca Domn constitutional".

Odata cu alegerea noului domn, schimbari importante aveau sa aiba loc, una dintre acestea urma sa fie adoptarea unei noi Constitutii. "La mai putin de doua luni de la depunerea juramantului noului domn , la 29 iunie/11 iulie 1866 Adunarea Constituanta voteaza si adopta o noua Constitutie, inspirata din Constitutia belgiana din 7 februarie 1831, una dintre cele mai liberale din Europa, adaptata de insasi natiunea romana, prin reprezentantii ei alesi prin vot liber si secret, la realitatile vietii romanesti"

Carol I va pastra titlul de domn al Principatelor pana la data de 26 martie 1881 cand este proclamat ca prim rege al Romaniei. Romania avea sa evolueze profund in timpul domniei lui Carol I, perioada petrecuta de acesta in fruntea Romaniei avea sa fie una dintre cele mai infloritoare din istoria acestei tari, o perioada caracterizata de dezvoltare si modernizare la nivelul intregii societati.

La inceputul Primului Razboi Mondial are loc o disputa intre Rege si oamenii politici ai tarii pe tema intrarii in razboi. Carol semnase in anul 1883, un tratat secret care lega Romania de Tripla Alianta, ceea ce insemna ca in caz de conflict Romania trebuia sa se alature acestora. "Cand a convocat Consiliul de Coroana din 3 august, Carol I credea ca va putea sa alinieze Romania Austriei si Germaniei" , deoarece gandea el ca Germania avea sa castige razboiul, datorita fortei militare superioare. "Consiliul de Coroana de la Sinaia, reunind, pe langa membrii guvernului, si oameni politici din opozitie, respingea cererea regelui (sustinut de Petre Carp) ca Romania sa intre in razboi alaturi de Puterile Centrale" . Incercarea lui Carol de ai determina pe reprezentantii tarii sa accepte alianta cu Germania s-a dovedit a fi in van, decizia finala fiind neutralitatea.

La 7 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I moare in patria sa de adoptie fata de care, se spune, a fost atat de devotat, lasand tara in mainile nepotului sau Ferdinand. "Urcarea pe tron a lui Ferdinand I (1914-1927) a avut loc la mai putin de trei luni de la izbucnirea razboiului. Desi Romania isi declarase neutralitatea inca de la inceputul razboiului, in ultimele luni de domnie a lui Carol I, era clar ca aceasta constituie doar o hotarare provizorie in asteptarea momentului oportun, din punct de vedere politic si militar, pentru a interveni in conflict conform cu sentimentele si interesele nationale"

Perioada in care Ferdinand a ocupat tronul Romaniei a fost una bogata in ceea ce priveste schimbarile constitutionale, fie ca aici vorbim de revizuiri ale Constitutiei, fie ca vorbim de o Constitutie noua. O prima revizuire a Constitutiei este promulgata de catre Ferdinand la data de 19 iulie 1917, o schimbare care consta in revizuirea a trei articole: articolul 19, articolul 57 si articolul 67, "scopul fiind acela de a transforma in principii constitutionale improprietarirea taranilor si sufragiul universal, urmand ca forma definitiva a revizuirilor si punerea de acord a altor prevederi constitutionale cu aceste principii sa se faca ulterior, dupa incetarea razboiului"[11].

Dupa moartea lui Carol I, Ferdinand, o personalitate total diferita fata de unchiului sau, trece print-o perioada dificila din punct de vedere al sentimentelor care le nutrea fata de evenimentele petrecute pe front, era impartit intre tara lui mama si tara sa de adoptie, devenita acum sarcina sa. Singur si cu o fire bolnavicioasa, face tot ce ii sta in putinta sa ajute Romania sa treaca peste una dintre cele mai mari incercari din istoria sa, si totodata reuseste, Romania face parte din tabara celor care ies invingatori din primul Razboi mondial, ba mai mult in 1919 se implinea visul secular al romanilor, tara se unifica cu celelalte teritorii romanesti. "Romania Mare aparea pe ruinele Imperiului Tarist si ale Austro-Ungariei. Romania Mare dubla suprafata Vechiului Regat, prin incorporarea Transilvaniei, a celei mai mari parti a Banatului, Crisanei, Maramuresului, Bucovinei, Basarabiei si a Cadrilaterului dobrogean, cedat de bulgari inca din 1913"[12].

Schimbarile ce avusesera loc in Constitutia din anul 1917 erau acum insuficiente, noi masuri trebuiau luate, in sensul in care schimbari majore avusesera loc la nivelul societatii ca urmare a Primului Razboi Mondial. In 1920 suprafata teritoriala a Romaniei ajunsese la 295.049 de kilometri patrati, fata de 130.177 cat avea in 1913, iar in ceea ce priveste populatia, aceasta aproape ca se dublase, desi 28% dintre locuitori, reprezentau acum alogeni, ceea ce a si determinat "in Romania, ca si in celelalte tari europene, manifestari de nationalism, internationalism si extremism politic"[13].

Astfel, o simpla revizuire a Constitutiei era insuficienta din cauza noilor teritorii anexate Romaniei si a populatiei numeroase de care dispunea acum Romania Mare. Nu se putea folosi un simplu procedeu de revizuire a Constitutiei, noua ordine politica, sociala si economica a tarii necesita o noua Lege Fundamentala. Astfel, se formeaza o Comisie constitutionala care isi incheie lucrarile la 23 noiembrie 1922, urmand ca la 18 noiembrie sa se deschida lucrarile Adunarilor Nationale Constituante, care vor lucra pana la adoptarea noii Constitutii din 29 martie 1923. "Desi a fost contestata vehement in timpul adoptarii ei, Constitutia din 29 martie 1923 a fost in cele din urma acceptata in mod unanim si aplicata de toti factorii politici, deoarece contestarea ei nu privea continutul, ci procedura de adoptare care nu ar fi garantat reprezentarea vointei libere a tuturor membrilor natiunii"[14].

"Constitutia din 1923 - care de fapt prelua textul legii fundamentale din 1866 - prevedea la art.33: toate puterile statului emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata. Ea avea la baza principiul separarii puterilor in stat in: putere legislativa, putere executiva si putere judecatoreasca"[15].

Este interesant de urmarit parcursul constitutional al Romaniei, in care functia suprema in stat era ocupata fie de domnitor, fie mai tarziu de rege, care conduceau cu ajutorul partidelor politice, rolul acestora in stat fiind unul important, mai ales daca incepem si analizam urmatoarea perioada de timp dupa decesul lui Ferdinand I si regenta lui Mihai I, aceasta perioada este cea in care rege devine Carol al II-lea, un conducator care va incerca incetul cu incetul sa scoata din viata politica din Romania partidele politice.

Interesant este de subliniat, ca desi puterea executiva era realizata cu ajutorul actorilor politici, in sistemul politic din Romania interbelica partidele politice avand un rol esential, noua lege fundamentala nu vine sa sublinieze importanta acestora, ba mai mult "Constitutia din 1923 nu continea un cuvant despre partidele politice"[16]. Acest lucru ii permite lui Carol al II-lea, care revine in tara la trei ani de la moartea lui Ferdinand si intrarea in functie a Regentei lui Mihai, adica pe 6 iunie 1930, sa se foloseasca de ele pe placul sau, urmand ca mai apoi, in anul 1938, sa aiba loc criza partidelor politice si dizolvarea lor, prin decretul regal din 1938.

Personalitatea lui Carol al II-lea a fost inca de cand era un simplu copil una puternica, isi dorea tot timpul sa fie in centrul atentiei, dorea ca el sa fie cel care conduce, vroia sa detina toata puterea, ceilalti sa ii fie subordonati. "Unul dintre jocurile preferate ale lui Carol era sa aseze o granita in mijlocul galeriei unde Elisabeta si ceilalti copii isi goneau caii de lemn si carucioarele, cerand o taxa vamala de cate ori treceau pe acolo"[17]. Aceste copilarii ale lui Carol al II-lea nu erau neaparat privite cu ochi buni de catre cei din jur, chiar ducesa de Coburg ii transmite reginei Maria "ca ar face bine sa se ocupe de educatia fiului ei Carol, care este ingrozitor de prost crescut"[18].

Dupa o perioada in care a fost exilat, Carol al II-lea se intoarce in Romania cu gandul de a deveni rege, mai ales ca avea si sprijin politic. "Dupa intoarcerea lui Carol, politicieni de cele mai diferite orientari si-au pus mari sperante intr-un nou inceput politic. Carol era privit ca regele care sa ajute la depasirea vremurilor dificile si la incheierea luptelor politice si urii dintre partide, prin adoptarea unei atitudini absolut neutre si echidistante fata de conflictele interpartinice si ambitiile diferitelor persoane (civile sau militare) .

"In ziua de 6 iunie 1930, principele Carol a sosit in tara, iar la 8 iunie a devenit rege. Fostul suveran a devenit mostenitorul tronului si a primit titlul de Mare Voievod de Alba-Iulia"[20].

"In timpul domniei sale s-au plantat toate bombele viitorului: terorismul, asasinatul politic caruia i s-a raspuns tot prin asasinat politic, fara judecata - cazul legionarilor - , criza si cresterea miscarii de extrema stanga, plebiscitul organizat ca o farsa, coruptia, aparitia camarilei, guvernarea prin decrete, cultul personalitatii"[21].

Tactica lui Carol al II-lea a fost inca de la inceput aceea de a conduce peste capul partidelor politice: "la doar o zi de la numirea sa ca rege de catre Parlament, pentru Carol a inceput politica de zi cu zi" , adica aceea de acaparare a intregii puteri, planul sau fiind acela de a deveni conducatorul suprem al statului, dorea sa aiba intreaga putere de decizie.

"Inconjurandu-se de o serie de elemente care manifestau o puternica aversiune fata de democratie si folosind cu abilitate disensiunile existente intre diferite grupuri burgheze, Carol al II-lea a trecut, indata dupa urcarea pe tron, la realizarea planului caruia avea sa-i consacre intreaga sa activitate in viata politica interna"[23]