Relatia dialectica intre sat si oras

ORAS SI SAT

La o prima abordare, fenomenele luate in discutie in capitolele precedente si tinand seama de inglobarea in structurile lumii clasice a unor tipuri si forme pana atunci necunoscute de relatii agrare - proprietate regala, dependenta administrativ-fiscala a producatorului direct, forme variate de posesiune revocabila - reprezinta inovatia prin excelenta a elenismului la nivelul raporturilor socio-economice. Absolutizarea acestui aspect al relatiilor agrare in monarhiile constituite in Orient a dus insa la erori metodologice numeroase si la o evaluare incorecta a continutului insusi al epocii inaugurate de cuceririle lui Alexandru, tot asa cum absolutizarea modelului sclavagist, a dezvoltarii economiei urbane si comertului (despre care v. infra, 5-6) a dus si ea la interpretari modernizatoare.

In fapt, elementul caracteristic al structurilor de baza ale societatilor elenistice trebuie sa fie cautat in relatia dialectica intre sat si oras, relatie ai carei termeni sunt situati intr-un alt mod si intr-un alt context decat in epocile anterioare.

In epoca arhaica si clasica, orasul grec reprezenta, in esenta sa socio-economica, o colectivitate de proprietari ai pamantului din chôra; acest continut al orasului - in raport cu care dezvoltarea mestesugareasca si comerciala apar ca fenomene adaugite - dainuie, ba chiar prolifereaza prin constituirea de noi poleis dotate cu teritoriu in tinuturile nou cucerite. Numai ca, in masura in care exploatarea teritoriului fiecarei polis isi pierde, in doua sensuri, autonomia - pentru ca este exercitata indeobste asupra unei chôra populate si exploatate de producatori cvasi-independenti; pentru ca, pe de alta parte, suporta, in grade variabile, ingerinta administratiei regale care se constituie la limita ca unitate supraordonata cetatii - relatia intre corpul politic si teritoriul asupra caruia fiecare din membrii sai isi exercita dreptul de proprietate se modifica. Putem considera in fond ca, daca esenta proprietatii cetatenesti asupra pamantului ramane aceeasi, ea conferind sens intregului mod de productie antic, conditiile in care functioneaza aceasta relatie de stapanire si fructificare a principalului mijloc de productie - pamantul - se complica si se restructureaza. Trebuie sa adaugam deindata, dealtminteri, ca o disjunctie reala a acestor doua componente nu poate fi operanta decat intr-o prima faza a analizei, si ca formele de exercitare a proprietatii si de modelare a celorlalte raporturi derivate - organizarea productiei, distributia beneficiului - se rasfrang asupra raportului insusi de proprietate, accentuand caracterul lui privat si evacuand, tendential macar, continutul civic si public al proprietatii asupra pamantului.

Pe de alta parte, formele de proprietate si exploatare a solului care se dezvolta in monarhiile orientale in afara regimului de polis vadesc, macar tendential, o dezvoltare catre proprietatea de tip civic, dar privilegiind evident continutul privat al acestei relatii, cata vreme forma ei politica nu se instituise nici macar la origine.

De unde epoca clasica reprezentase, intr-un sens macar, o abstractizare a continutului concret al calitatii de proprietar - cetatean, accentuand caracterul ei virtual si politic, epoca elenistica subliniaza, dimpotriva, caracterul concret al proprietatii ca esenta privata, inaugurand disjunctia intre acest domeniu si sfera civica a confirmarii, mentinerii si transmiterii proprietatii agrare.

Epoca elenistica reprezinta, asadar, o epoca de dezvoltare autonoma a modului de productie clasic - pe de o parte prin extinderea sa in spatiu si prin intensificarea si adancirea raporturilor de proprietate caracteristice acestui mod de productie, pe de alta parte prin alterarea formelor sale de exercitare si transmitere, ceea ce da continut insasi dezvoltarii formelor dominante de proprietate si productie.

O ultima observatie preliminara se refera la relatia intre societatile evoluand in tinuturile nou cucerite si cele din Grecia metropolitana si Macedonia. Se obisnuieste sa se spuna ca deplasarea 'centrului de greutate' al dezvoltarii socio-economice in Orinet are drept revers dainuirea lumii metropolitane in forme traditionale, a caror unica deosebire fata de epocile anterioare este saracirea. Fara indoiala, lumea greco-macedoneana - si mai ales greaca, in sensul geografic al cuvantului, - este si mai conservatoare, si mai saraca decat cea orientala. Nu putem insa limita intr-un singur sens- cel al scrugerii, din cetatile Greciei spre Egipt, Siria si mai departe - raporturile sociale permanente pe care aria originara de expansiune greaca le intretine cu aria cucerita. Tot asa cum, in urma 'marii colonizari', se constituie o retea de raporturi socio-economice legand Grecia metropolitana de Grecia periferica (dar cu un grad mult mai mare de intensitate, cata vreme raporturile politico-militare intre Macedonia, cetatile Greciei si monarhiile Orientului elenistic sunt permanente, permanentizand si incidentele socio-economice ale acestor raporturi) lumea elenistica reprezinta, pana la un punct macar, o koine nu numai lingvistica si culturala, ci si sociala si economica. Intre Grecia balcanica si regatele Orientului elenistic, intre lumea mediteraneeana si elenitatea 'periferica' - greco-bactriana, ponto-bitiniana, bosporana, italo-siciliota - circulatia bunurilor, a oamenilor si a ideilor dobandeste nu doar mai multa frecventa, ci si o portanta mai adanca, pregatind terenul unificarilor ulterioare care se vor desavarsi sub egida Romei.

Inca din vremea lui Alexandru, domniatia politico-militara macedoneana se exercitase nu numai in propria ei sfera, ci si la nivelul distributiei si garantarii proprietatii asupra pamantului. Intre 334 si 332, Chios isi schimba de patru ori constitutia- ceea ce implica rechemarea exilatilor, cu restituirea proprietatilor acestora, precum si exilarea adversarilor, cu confiscarea bunurilor pe care le detinusera. In 324, toate cetatile din Grecia sunt supuse aceluiasi regim. Fluctuatiile de aliante politice - foarte grave in vremea diadohilor, cand se succed cu un ritm dramatic, dar reprezentand un fenomen endemic in tot timpul epocii elenistice - implica de obicei si asemenea redistribuiri. Chiar atunci cand alianta prevede in chip expres faptul ca autonomia cetatii va fi respectata, urmarile redistributive se fac simtite macar in cazuri individuale: Polyperchon invita pe atenieni, in 319/18, sa admita doi prieteni de-ai lui in randul cetatenilor; Filip al V-lea ii sfatuieste pe cetatenii Larissei sa acorde dreptul de cetatenie tesalienilor si celorlalti greci care locuiesc in cetate fara a fi cetateni; si exemplele se pot inmulti. Or, acordarea dreptului de cetatenie reprezinta nu numai conferirea drepturilor politice, ci si a dreptului fundamental de a stapani pamant in teritoriu. Sinoikismele (reunire a 2 sau mai multe cetati intr-una singura) si politografiile (inscrieri masive de noi cetateni intr-o cetate) initiate de regii elenistici, ca si reformele integrale ale corpului civic duc, asadar, in primul rand la grave restructurari in domeniul proprietatii funciare. In 322-321, Antipatros face sa fie instaurat la Atena un regim censitar care acorda drepturi politice depline doar celor cu venituri de peste 2000 de drahme, privand 12 000 de oameni de drepturile cetatenesti active dintr-un total de 21 000; mai mult chiar, cetatenii cei mai saraci au fost expulzati din Atena.

In ansamblu vorbind, faptul ca libera dispozitie a chorei cetatii este conferita de Alexandru sau de succesorii sai nu numai cetatilor nou intemeiate, ci si celor care preexistau, uneori de secole, reprezinta o ingerinta fundamentala in domeniul proprietatii asupra principalului mijloc de productie. Pe de alta parte, atunci cand Sparta, in vremea lui Cleomenes al III-lea, incearca sa realizeze o reforma majora a corpului civic - ceea ce el implica, evident, si dotari cu kleroi - alianta intre liga ahaica si regatul Macedoniei joaca rol de frana a acestui proces. Dealtminteri, caracterul conservator, de instanta suprema de reglementare a accesului la proprietatea funciara a autoritatii macedonene isi afla originea in chiar actul de fondare a ligii de la Corint, care interzicea redistribuirile de proprietate in cetatile aliate. Frurarhii (comandantii de garnizoana), epistatai si epimeletai (comisarii regali) numiti cu insarcinari militare in primul rand in mai toate cetatile, ajung in fapt sa gereze 'toate treburile publice' - si in primul rand sa asigure pastrarea statu quo-ului si ordinii sociale si politice. In fine, arbitrajele, directe sau mediate, exercitate de regii elenistici se refera adesea la conflicte de frontiera si au drept rezultat fixarea hotarelor teritoriilor rurale, ceea ce nu e lipsit de incidenta nici asupra regimului, nici asupra distributiei proprietatii funciare.

Razboiul reprezinta o modalitate indirecta, dar adesea catastrofala si intotdeauna impovaratoare prin care impactul raporturilor politice se face simtit asupra situatiei economice si sociale din cetatile de tip grec. Instalarea de garnizoane, phrourai, este regula generala a exercitarii controlului regilor elenistici, or, prezenta acestor corpuri de soldati macedoneni si de mercenari este nu numai o forma de subordonare, ci si o cale de pauperizare a populatiei, obligata sa gazduiasca si sa intretina, afara de propria lor armata cetateneasca, corpuri importante a caror subzistenta e oneroasa si ale caror abuzuri sunt, practic, inevitabile. In aceste conditii, cei cu un statut economic fragil sunt primii care isi vad afectata conditia. Tot asa, contributiile de razboi, ca si cele extraordinare - coroana, rascumpararile, etc. - se reflecta, in ultima instanta, in nivelul si intensitatea exploatarii, accentuand procesele de polarizare a avutiei si puterii.

In aceste conditii, raportul intre cetatean si cetate ajunge, in fond, sa se inverseze: calitatea de euergetes, 'binefacator', care e recunoscuta cu o frecventa crescanda nu numai regilor si dinastilor, ci si unor particulari, notabili ai regatelor sau ai cetatilor insesi, reflecta aceasta deteriorare a colectivitatii in favoarea individului - si, evident, in defavoarea masei sarace si saracite a cetatenilor care-si pierd garantiile politice ale statutului lor de proprietari.

Polarizarea sociala a luptelor politice - faptul ca, in ansamblu macar, notabilii sunt cei care sustin principiul de ordine, reprezentat acum de interventia puternicilor regi ai Macedoniei ori ai Orientului, asa cum vor sustine mai tarziu pe romani, in vreme ce masele de rand sunt autoare ale 'dezordinilor' si 'insubordonarii' inclusiv fata de dominatia straina - reprezinta un aspect esential al insertiunii cetatilor in complexele raporturi care guverneaza lumea elenistica.

Ramane de adaugat, in fine, consideratiilor rapide de mai sus faptul ca in multe cazuri aliantele si ligile, atat de frecvente in lumea elenistica a cetatilor, joaca un rol asemanator celui al autoritatii regale, sau creeaza un nivel intermediar, dubland instantele superioare cetatii si deci si ingerintele in structurile profunde ale acestora.

Leit-motivul miscarilor sociale in Grecia cetatilor este, cu o frecventa inca si mai mare decat in epoca arhaica, redistribuirea pamanturilor, ges anasdamos; daca iertarea datoriilor, chreon apokope, corelatul obligatoriu al acestei revendicari, poate fi atribuit unor categorii sociale variate, aristocratia cetatilor putand fi si ea victima unei manipulari excesive si imprudente a creditelor, exigenta redistribuirii pamanturilor reprezinta subversiunea prin excelenta intr-o lume in care institutiile fundamentale garantau in primul rand proprietatea funciara, si nu poate fi decat semnul unei crize agrare foarte grave. Se dovedea astfel ca hemoragia demografica pe care o suportase Grecia in urma cuceririlor nu reprezenta decat o solutie temporara, un paleativ, in fata gravelor probleme de suprapopulatie relativa rezultate din polarizarea averilor funciare. Ruinarea micilor agricultori - urmare a unui ansamblu complex si greu de precizat de factori, in care intra si razboaiele, cu cortegiul lor de distrugeri, si suprapunerea nivelelor de exploatare fiscale, si impactul comertului maritim, si depopularea ruinatoare a ogoarelor - reprezinta reversul complementar al difuziunii evergetismului si al suprapopularii oraselor. Prapastia intre bogati si saraci se adanceste foarte grav, cel putin acolo unde dispunem de documentare. Faptul insa ca acest clivaj ramane in esenta lui propriu cetatii ca organism politic si cetatenilor ca grup politiceste abilitat si privilegiat, fara sa se suprapuna antagonismului intre sclavi si oameni liberi, ramane o particularitate definitorie a raporturilor sociale in lumea antica.

Daca in aria dominata de polis asistam la golirea treptata de continut a formelor colective de control si aparare a proprietatii, aceasta capata in esenta ei privata o extensiune fara precedent. In Egipt, in afara de ctitoria lui Alexandru - al carei regim socio-politic de exceptie o situeaza in afara orizontului de polis - singura cetate in sens propriu este Ptolemais, dublet grec al Tebei egiptene; lagizii sunt, dimpotriva, intemeietori de poleis in Siria si Palestina (Ptolemais - Akko, Philadelphia Amman). In ansamblu insa, fenomenul intemeierii de poleis, inaugurat inca de Alexandru, reprezinta o trasatura permanenta si definitorie a epocii elenistice. Chiar daca o parte a Alexandriilor au fost distruse repede dupa intemeiere, instalarea unor colonisti greco-macedoneni in Asia raspundea unei duble exigente - asigurarea cailor de acces dintr-o zona in alta si stabilizarea unei situatii dificile si in Grecia, si in Orient - in Grecia, prin crearea unui curent de stramutare a celor lipsiti de pamant si care il primeau in Asia; in Asia - prin fixarea populatiilor barbare nomade in calitate de agricultori dependenti si a barbarilor sedentari sub controlul unor organisme politice autonome care puteau functiona ca instrumente ale administratiei regale.

Politica aceasta e continuata si amplificata de Seleucizi, care aveau nevoie de o retea de centre de autoritate pentru a controla spatiile uriase si eterogene ale posesiunilor lor. Seleucos I intemeiaza aproape 60 de orase, iar Antiochos I inca si mai multe. Fara indoiala, doar o parte a acestor centre sunt creatii ex nihilo, populate de contingente de greci si macedoneni atunci instalati: Apameea pe Oronte, Antiochia pe Oronte, Stratoniceea Cariei, Seleucia Pieriei, Dura-Europos pe Eufrat, etc. Nici macar in aceste cazuri, dealtminteri, nu-i vorba de intemeieri pe teritorii vide: si arheologic, si in izvoarele scrise persista urmele unei populatii indigene rurale anterioare colonizarii, populatie care va reprezenta de cele mai multe ori mana de lucru constransa sa valorifice teritoriul noii cetati.

Cu atat mai mult asemenea consideratii sunt valabile in cazul transformarii unor vechi centre orientale in cetati de tip grec: Alep devine astfel Beroia, Akko devine Ptolemais, etc. Departe de a reprezenta un act pur formal, acest tip de intemeiere presupune si instalarea unui contingent de cetateni greco-macedoneni, care-si rezerva intr-o masura mai mare sau mai mica privilegiile, si a unui regim al solului de tip grec, cetatea fiind, ca orice cetate, dotata cu un teritoriu rural in care proprietatea funciara se exercita ca in orice polis. Stim prea putin despre modul concret de valorificare a acestui teritoriu, dar indeajuns pentru a ne da seama ca, in felul acesta, se instituie pe o scara fara precedent un tip special de exploatare a satului de catre oras. Prefigurat, poate, in istoria unor zone ale Greciei coloniale (Siracuza, Heracleea, cetatile vest- si nord-pontice), acest raport consta in suprapunerea intre clivajul sat/oras si cel nu atat etnic, cat mai ales cultural si de mentalitate, intre orasenii greci (sau orientali eleinzati) si satenii indigeni. Subzista, evident, si unele grupuri sociale privilegiate care nu se elenizeaza (si, in parte macar, nu se 'urbanizeaza' in sensul grec al cuvantului): aristocratia sacerdotala in Egipt, Babilonia si Iudeea, aristocratia militara a dinastiilor de margine. Majoritatea covarsitoare a zonelor urbanizate se intemeiaza insa pe constrangerea exercitata de o minoritate greco-macedoneana traind la oras, asupra populatiei indigene rurale. Si cetatenii oraselor, si cleruchii osteni sunt in cea mai mare parte rentieri, consumand in mediu urban plusprodusul luat, direct ca proprietari si indirect ca functionari, de la agricultorii indigeni. Marile 'blocuri tertiare' - aglomerari urbane de tipul Alexandriei, care concentreaza o populatie de functionari, curteni si rentieri - reprezinta cazul- limita, exceptia elocventa pentru acest raport opresiv. Or, la Alexandria, taranii nu au voie sa rezide mai mult de 20 de zile, fiind tinuti sa se intoarca la ogoarele lor: oricat de lipsita de eficacitate reala va fi fost aceasta masura a regilor lagizi, ea marturiseste intentia de a mentine o distanta riguroasa intre zona urbana si teritoriul pe care aceasta il exploateaza. Toate masurile coercitive menite sa asigure, in Egipt, stabilitatea mainii de lucru rurale - juraminte ale arendasilor, care fagaduiesc 'sa stea mereu la vedere, in fata regelui, a reginei si a functionarilor lor, in fiece zi pe ogor, straduindu-se la munca campului, fara sa se refugieze pe langa vreun templu.'; arendele obligatorii, solidaritatea fiscala a satului - toate acestea sunt forme de constrangere exercitate asupra producatorilor rurali de o minoritate urbana privilegiata.

Nu stim in ce forme si pe ce cai se vor fi realizat aceste raporturi in Orientul seleucid, dar, chiar si numai din stirile despre intemeiere, constatam ca existenta unei proprietati funciare de dimensiuni mijlocii sau mari este nu numai o conditie a prosperitatii, ci si un corelat al valorificarii acestor proprietati cetatenesti prin exploatarea producatorilor rurali indigeni, a caror eleinzare, fara a fi atat de deficitara ca in Egipt, este totusi lenta si superficiala. In masura in care satele de laoi intra in teritoriile rurale ale unor poleis, gradul lor de dependenta juridica se poate atenua; dependenta economica a satului fata de oras este insa persistenta si caracteristica.

Daca dublul efect - al ingerintei autoritatii suprapolitice in administrarea si detinerea teritoriului si al aparitiei, in largi zone ale lumii antice, a unui nou tip de dependenta rurala tranzitorie prin natura ei, dar care se deosebeste, prin forma ei individuala si in mare masura contractuala, de tipurile anterioare de exploatare non-servila a producatorilor agricoli - se face simtit in existenta sociala a cetatilor, fenomene concurente se petrec si in ariile dominate de forme de stapanire a pamantului nascute in afara structurilor de polis si independente fata de acestea. Marile doreai din Egipt, pamantul cleruchilor, posesiunile revocabile concedate de regii seleucizi unor particulari, functionari sau demnitari ai regatelor, pamantul templelor, si in Egipt, si in stapanirile seleucide, si la Pergam (?) - toate acestea reprezinta forme de proprietate incompleta si independenta faat de polis, atarnand doar de rege si de administratia regala. Pe de alta parte, pamantul arendat pe termene lungi (emfiteutic) sau posesiunea de facto acordata satelor de agricultori regali reprezinta, de asemenea, forme de detinere a solului in afar proprietatii de tip civic. La limita, chiar pamantul regal poate intra in aceasta categorie. Or, tendinta comuna a acestor moduri de detinere a pamantului este de a se apropia de proprietatea privata. Asa cum spuneam, acolo unde cetatile sunt numeroase si pline de vitalitate, ca in regatul seleucid, forma normala de prevalenta a caracterului privat al detinerii solului este integrarea lui intr-o chora cetateneasca. Dar, in afara chiar a acestui proces, autonomia crescanda si caracterul irevocabil, macar de facto, al tuturor tipurilor de posesiune enumerate mai sus dovedeste acceasi directie: púamanturile marilor sanctuare, de pilda, tot mai adesea dotate, si in Egipt, si in Asia, cu imunitati fiscale si garantii de administrare autonoma; pamantul militarilor, care ajunge sa fie stapanit indiferent de indeplinirea sau nu a obligatiilor de razboi, chiar si de femei, si care este vandut, fie si in forme deturnate; tendinta arendei de a se transforma in impozit si a pamanturilor arendate pe termen lung de a deveni stapaniri ereditare; toate acestea vadesc aproximarea continutului privat al stapanirii solului, in defavoarea unor forme initiale de posesiune conditionata. Particularitatea durabila a acestor tipuri tendentiale este faptul ca, spre deosebire de proprietatea cetateneasca libera, ele sunt supuse indeobste impozitului care exprima dependenta lor fata de autoritatea regala. Pe de alta parte, insusi pamantul regal se apropie tot mai mult de statutul unui patrimoniu privat, a carui libera disozitie (exploatare, vanzare, mostenire) revine integral persoanei regale.

Schita de analiza de mai sus nu este doar rapida, ci si lacunara, cata vreme nu dispune de o baza documentara uniform distribuita in timp si spatiu: arheologia nu ofera elemente de reconstituire a vietii in chora - distributie a teritoriului, grad de densitate, de prosperitate, de diferentiere economico-sociala, penetratie a produselor mestesugaresti si a economiei monetare; nici descifrarea documentelor administratiei locale-demotice in Egipt, cuneiforme in Babilonia - nu s-a facut decat sporadic. Susceptibil, deci, de innoiri importante, acesta reprezinta un domeniu in care primejdia generalizarilor abuzive e direct proportionala cu lacunele persistente. Cu un titlu al carui provizorat e legitimat de aceste consideratii, putem totusi conchide ca epoca elenistica aduce peste tot cu sine o restructurare caracteristica a relatiei dintre oras si sat; ca difuziunea fara precedent a colectivitatilor de proprietari - cetateni este coextensiva cu inlocuirea vechilor raporturi de 'dependenta generalizata' ale Orientului cu stratificari sociale mai complexe - dar si cu diminuarea, numerica si calitativa, a micii productii agrare cetatenesti si a colectivitailor de tip arhaic, in care cetatea juca rolul suprem de aparator si regulator al distributiei avutiei funciare. Distanta sporita intre proprietar ca stapanitor privat al pamantului si autoritatea politica garanta a acestuia are drept dublu rezultat accentuarea caracterului privat al detinerii mijloacelor de productie si interventia nesistematica a fortei politice in distributia avutiei: regii elenistici, ligile, mai tarziu autoritatea romana, intervin fie in cazuri izolate, fie pentru pastrarea generica, am spune, a statu-quo-ului social si politic, dar nu mai exercita, cum o facea cetatea clasica, functia de franare a polarizarii bogatiilor si puterii si de reglementare a echilibrului socio-economic intern. In aceste conditii, procesele de concentrare a avutiei si discrepanta intre saraci si bogati se grefeaza pe clivajul general intre minoritatea urbana privilegiata si marea masa a producatorilor rurali exploatati, generand o stare de permanente tensiuni sociale, de conflicte insolubile pentru organismul politic paralizat de astheneia, un climat social exploziv care este favorizat de ingerintele externe, favorizandu-le, la randu-i, pana la completa inglobare a societatilor elenistice in sfera de autoritate a statului roman.