Suveranitatea nationala si organizarea Camerelor in Constitutia de la 1866

Suveranitatea nationala si organizarea Camerelor in Constitutia de la 1866

Legea fundamentala a Romaniei, emisa in 1866 reprezinta cadrul juridic necesar pentru functionarea si organizarea sistemului politic al monarhiei constitutionale, excluzandu-se clar, inca de la inceput, orice amestec strain in definirea acesteia.

Cei ce au contribuit la realizarea ei, specificau nevoia unei Constitutii prin care sa se asigure un suport concret pentru guvern, dar si "o larga deschidere catre viitor"[1], cu atat mai mult cu cat experienta revolutionara de la 1848 a raspandit necesitatea elaborarii unui proiect care sa traduca in fapt principiile moderne si democratice. Punerea in practica a unei astfel de dorinte, s-a realizat partial prin Proiectul de Constitutie de la 1859, document ce rezulta in urma Unirii Principatelor Romane. Desi neglija o serie de categorii sociale, proiectul de la 1859 a "creat baza politico-juridica pentru organizarea moderna a statului roman", constituind, totodata una din sursele normative pe care se va intemeia Constitutia de la 1866.

Actul fundamental de la 1866 reprezinta prima Constitutie democratica a poporului roman si este inspirat din sursele doctrinei liberale si democrate, experienta constitutionala a Frantei, fiind evocata prioritar de deputati ca N. Ionescu, A. Pascal, G. Marzescu.[3] In acest sens, pentru Europa, Revolutia Franceza de la 1789 a avut o insemnatate uriasa, deschizand noi drumuri si noi oportunitati spre dezvoltare. Pentru ca nasterea institutiilor de drept a rezultat prin nepotrivirea intereselor si scopurilor diferitelor grupuri sociale si politice, deci prin conflict, suntem indreptatiti sa afirmam ca toate Constitutiile Europei de Sud-Est, adaptate dupa modelul francez si american, sunt produse ale unor ample miscari nationale si sociale, caracterizate de utilizarea dreptului ca mijloc de unificare nationala.

Alte surse de inspiratie au constituit lucrarile multor oameni politici ai scolilor liberale din Europa Occidentala si Statele Unite ale Americii, printre care "Royer Collard, B. Constant, J. S. Mill, Guizot, precum si teoreticieni ai antichitatii in domeniul politologiei, ca Socrate, Platon, Aristotel." Modelul urmat indeaproape de legiuitorii romani, a fost acela al Constitutiei belgiene din 1831, care din punct de vedere al practicilor constitutionale propriu-zise, s-a dovedit a fi cea mai potrivita. Astfel, ideile revolutionare ale Revolutiei Franceze de la 1789, precum si practica constitutionala belgiana au fost elementele cheie ce au ghidat si au dus in cele din urma la realizarea actului fundamental al poporului roman. Avand un punct solid de plecare, Consiliul de Stat pune bazele noii legi fundamentale, tinand insa cont si de realitatile nationale.

Statul de la 1866 este o monarhie constitutionala, "cu o succesiune la domnie chiar in linie colaterala, in cazul absentei mostenitorilor directi." Romania devine o monarhie ereditara prin aducerea pe tron a principelui strain, Carol Ludovic de Hohenzollern - Sigmaringen[5], aceasta formula fiind necesara pentru evitarea posibilelor conflicte politice si dinastice la succesiunea tronului.

Constitutia cuprinde 133 de articole, prin care se reglementeaza cele mai importante relatii sociale. Ea stabileste o serie de drepturi si libertati esentiale , precum si inviolabilitatea proprietatii si abolirea privilegiilor de orice fel, cu foarte mici deosebiri, identificandu-se cu proiectul elaborat inainte. Se organizeaza cadrul politic si juridic, avand la baza principiul separatiei puterilor in stat si se consacra proprietatea privata ca un drept sacru si inviolabil. Un element important este faptul ca guvernul va depinde de Parlament si de domnie, aceasta din urma, devenind o componenta esentiala a puterii instaurate prin Constitutie. In aceeasi ordine de idei, actul fundamental de la 1866 consacra o serie de principii esentiale pentru instaurarea ordinii de drept si functionarea statului roman: principiul suveranitatii nationale, al guvernarii reprezentative, al responsabilitatii ministeriale, al monarhiei ereditare, precum si cel al suprematiei Constitutiei asupra tuturor celorlalte legi.

Problema suveranitatii nationale a fost una foarte sensibila, in conditiile in care tara noastra se afla inca sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Insa chiar si in aceste conditii, legiuitorii, manati de dorinta de a crea un act fundamental care, pentru prima data sa consacre caracterul indivizibil al statului roman, au ignorat acest aspect.[8] Pentru ca orice regim democratic se intemeiaza pe principiul fundamental al suveranitatii nationale, includerea acestuia in Constitutia de la 1866 a reprezentat momentul cheie, dar si un impuls pentru viitoarea dezvoltare a statului pe calea progresului social, economic, politic si cultural.

Cert este faptul ca trecerea la statul de drept, prin crearea actului fundamental de la 1866 a reprezentat un proces favorizat de unele puteri democratice, in special Franta si a dus la transformarea radicala a Principatelor Romane intr-un stat national modern, capabil sa se dezvolte si sa scape de amenintarea continua a imperiilor vecine, ce ii pregateau anexarea.[9] Multe eforturi de democratizare, precum si compromisul intre liberali si conservatori, "menit a pune capat unor acute divergente de grupare politica in favoarea interesului national", au dus la crearea acestui pact fundamental, moment ce a intarit statul national in vederea castigarii independentei si a realizarii Marii Uniri. Un rol important au avut guvernele liberal-radicale, dupa guvernarea liberalului moderat Ion Ghica. si mai ales seful lor, I. C. Bratianu. Aceste guverne au inteles insemnatatea momentului si au acceptat compromisul care avea sa duca la constituirea primei Constitutii democratice a romanilor.

Proiectul de Constitutie alcatuit de guvernarea Ion Ghica stabilea un sistem parlamentar unicameral, cu o singura "adunare legiuitoare", ce detinea toate atributiile de "legiferare", sustinand faptul ca un sistem bicameral nu ar fi in concordanta cu traditiile tarii.[11] Majoritatea Comitetului de delegati, in general conservatori, sustinea, dimpotriva, necesitatea unui regim parlamentar bicameral, considerand existenta Senatului imperativa, in conditiile in care acesta trebuia sa fie punctul de sprijin si mediere al conflictelor dintre puterea legislativa si executiva. Liberalii radicali sunt cei care pun capat disputei pe tema existentei Senatului, prin aceptarea acestuia, desi prioritatea va fi detinuta de Camera Deputatilor, careia i se acordau puteri de legiferare in ceea ce priveste veniturile si cheltuielile statului sau contingentul armatei.

Se crea astfel "o putere legislativa exercitata de o reprezentanta nationala constituita din Senat si Adunarea Deputatilor, carora li se asocia Domnul." Un element important este faptul ca legile puteau fi aprobate numai dupa discutarea lor de catre reprezentatii ambelor camere, dar si faptul ca puterea executiva propriu-zisa era incredintata de Domn, ministrilor.

In ceea ce priveste organizarea camerelor, trebuie spus de la inceput ca Adunarea Deputatilor avea o baza electorala mai larga, intrucat Senatul era alcatuit pe baza unui "cens extrem de ridicat". Desi pozitia celor care sustineau conceperea unor prevederi identice in constituirea celor doua camere ale Parlamentului nu era destul de puternica, avand in vedere componenta preponderent conservatoare a Constituantei, puterile statului vor fi distribuite relativ intr-un mod echilibrat, iar baza puterii politice va fi vointa nationala.[13] Eliminarea autoritarismului, precum si a organizarii societatii civile nu au eliminat unele neajunsuri cum ar fi impunerea censului sau lipsa instructiei.

Dupa 1866, s-a dezvoltat o trasatura caracteristica fundamentala a responsabilitatii politice a Guvernului in fata celor doua camere ale Parlamentului, astfel ca pot obliga Guvernul sa demisioneze, ambele camere, daca ii acorda voturile de neincredere. Constitutia de la 1866 incredinta puterea legislativa in mod colectiv, Domnului si Reprezentatiunii Nationale, formata din Senat si Adunarea Deputatilor, ambele camere votand "liber prin majoritate"[14]. La fel ca si in Proiectul de Constitutie, orice lege legata de veniturile si cheltuielile statului sau contingentul armatei, era votata mai intai de Adunarea Deputatilor. Aici, corpul electoral era impartit in fiecare judet, in trei "colegiuri", alese pe patru ani, astfel: din colegiul I faceau parte toti cei care aveau un "venit funciar rural sau urban de cel putin 1200 lei"; din colegiul al II-lea cei care aveau domiciliul si resedinta in orase si plateau catre stat "o dare anuala directa, de orice natura, de cel putin 20 lei"; colegiul al III-lea ii cuprindea pe toti cei care erau alegatori in colegiile I si II si plateau o dare cat de mica catre stat.

Senatul, in schimb, era format din doua colegii, astfel: colegiul I ii cuprindea pe cei cu un "venit funciar rural sau urban de cel putin 2000 lei anual", iar colegiul al II-lea pe cei care aveau un "venit cuprins intre 2000 si 800 lei anual, cu dispense de cens pentru anumite persoane." Aceste doua colegii votau separat si alegeau fiecare cate un reprezentant in Senat.[17] Astfel, se alegeau doi senatori, unul al marilor proprietari si unul al "proprietarilor de imobile din orase cu un venit funciar de 300 de galbeni." Membrii Senatului se alegeau pe opt ani si se reinnoiau pe jumatate la fiecare patru ani, prin tragere la sorti. Cei care nu mai faceau parte din componenta acestuia, dupa tragerea la sorti, erau insa, reeligibili. Pentru ca toate sedintele erau publice si aveau propiile regulamente, orice intrunire exterioara era considerata nula. Acest sistem in care electoratul era impartit in functie de venituri, profesie si demnitati detinute, era unul preponderent la acea vreme in Europa.

Pentru ca reprezenta "o conventie intre natiune si putere", Constitutia de la 1866 instituia principiul "rigiditatii constitutionale", ceea ce presupunea ca legea nu putea fi modificata oricum, ci numai de camerele de revizuire, potrivit formalitatilor stabilite anterior. La fiecare sesiune, cele doua camere aveau datoria sa-si numeasca presedintele, vice-presedintele si sa-si compuna biroul de lucru. Desi diferite ca structura, cele doua camere ale parlamentului au reusit sa creeze un compromis istoric benefic, in conditiile in care conservatorii detineau majoritatea in Adunarea Constituanta si puteau aduce la echilibru balanta politica.[19] Acest compromis a dus la adoptarea Constitutiei de la 1866 in doar doua luni, semnificand un mare succes al clasei politice romanesti.

Legea electorala din 30 iulie 1866, care stabilea existenta unor colegii elctorale venea sa intregeasca prevederile Constitutiei, acordand o atentie importanta desemnarii senatorilor. Pentru alegeri, se folosea majoritatea absoluta a voturilor, iar la cel de-al doilea scrutin, majoritate relativa. Prin Constitutie, Domnia devenea o componenta importanta a puterii. Persoana Domnului era inviolabila, iar orice act al Domnului trebuia contrasemnat de ministrul de resort. Printre atributiile Domnului se regaseau: numirea si revocarea ministrilor, sanctionarea si promulgarea legilor, acordarea "amnistiei", numirea sau confirmarea in functii publice. Desi nu putea crea noi functii, Domnul era seful armatei, tot el conferea grade militare si acorda decoratii, incheia conventii cu statele straine, convoca "corpurile legiuitoare" si dispunea de dreptul de veto absolut (chiar l-a folosit in trei ocazii diferite, in 1866, 1871 si 1872).

Trebuie spus, de asemenea ca, regele Carol I a avut un rol deosebit de important in supravietuirea statului si in democratizarea lui,[20] lucru dovedit de existenta libertatatii presei si a exprimarii credintelor politice, dar si de exemplul oferit de domnul insusi. Statul mergea pe calea intaririi democratiei si a libertatilor politice si civile, datorita personalitatii puternice si exemplare a lui Carol I. Guvernul condus de Lascar Catargiu, care ii includea si pe I. C. Bratianu si C. A. Rosetti a reusit realizarea acestei legi fundamentale, care, desi cu unele lacune, "era totusi una din cele mai luminate in acele timpuri", dar si vreme de 57 de ani, cat a ramas in vigoare. Nu trebuie ignorat nici rolul unor personalitati marcante ale vremii care au inteles necesitatea unei Constitutii democratice care sa ajute statul si poporul roman sa intre pe un fagas modern si sa devina o natiune propriu-zisa. Cert este faptul ca prin Constitutia de la 1866, s-a reusit pentru prima data in istoria romanilor introducerea unui regim liberal si egalitar si acordarea de libertati publice , fara a se ignora insa particularitatile natiunii. Tot acum realizat consacrarea regimului parlamentar modern, fapt atat de necesar si util viitoarei evolutii a statului pe calea democratizarii. Statul roman devine astfel, "primul stat constitutional al Europei de Sud-Est", avand o Constitutie care garanta cele mai importante si fundamentale libertati.

In acelasi timp, Constitutia a insemnat o mare realizare a momentului istoric, "situand Romania, dupa Grecia, intre noile democratii ale sud-estului european." Desi cu trecerea timpului i s-au adus unele modificari, acestea nu i-au schimbat esential structura democratica, motiv pentru care a continuat sa reprezinte si sa ghideze desfasurarea vietii politice romanesti. Sub "legiuirea" ei, tara noastra si-a castigat independenta[22], si-a extins teritoriul, s-a modernizat si s-a dezvoltat pe calea capitalismului. Este adevarat ca unele limite de natura legislativa, dar si conditiile speciale in care a fost adoptata au dus la momente in care Constitutia de la 1866 nu a fost respectata, insa insemnatatea ei ca deschizator de drumuri catre progresul social, economic, politic si cultural al Romaniei, este incontestabila.

Un alt punct esential ce trebuie atins si este legat de importanta Constitutiei de la 1866, este faptul ca, tot acum, s-au nascut primele forme de exprimare a spiritului civic al indivizilor, spirit fara de care democratia nu poate exista. Acordandu-se atat de multe libertati, romanii puteau sa-si exprime interesele si convingerile politice, contribuind astfel la buna functionare a sistemului. In aceeasi ordine de idei, pasul major realizat de reprezentantii statului in vederea includerii in Constitutie a principiului suveranitatii nationale, sfidand relatia cu Poarta, constituie un moment istoric de o deosebita importanta. Pentru prima data in istoria lor, Principatele Romane isi considerau teritoriu inviolabil si interziceau amestecul de orice fel in constituirea acestuia. Toate acestea constituie demersuri esentiale pentru castigarea independentei ce se va produce mai tarziu, dar si pentru construirea unei identitati nationale.

Avand in vedere faptul ca legea fundamentala de la 1866 a avut ca model Constitutia belgiana, considerata cea mai democratica si mai avansata la acea vreme, putem spune pe drept cuvant ca statul roman a reusit sa-si organizeze structurile interne, si sa conduca societatea civila, conform celor mai inalte standarde ale Europei. Compromisul realizat de catre guvernele romane a reprezentat primul pas catre acordarea libertatilor politice si civile   si democratizarea societatii, lucru deosebit de important pentru constituirea statului roman modern.