CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI LITERATURII

UNIVERSITATEA 'TRANSILVANIA' DIN BRASOV

FACULTATEA DE LITERE

Specializarea Biblioteconomie si Stiinta Informǎrii

CONCEPTE FUNDAMENTALE

ALE TEORIEI LITERATURII

LUCRARE PRACTICA

Tema I: Conceptul de mimesis

Tema II: Conceptul de continut

TEMA 1

Conceptul de mimesis

Exercitiul 3, pagina 14:

Comentati in scris definitia data de Aristotel tragediei

Tragedia desemneaza specia genului dramatic, in proza sau in versuri, reprezentand personaje puternice, exceptionale, angajate in lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existenta a lumii ori cu propriile lor sentimente, acest conflict solutionandu-se cu infrangerea sau moartea eroului. Desi tragicul se poate manifesta in orice arta, forma lui deplina de expresie a constituit-o, pana in prezent, tragedia.

Originile sale pot fi regasite in ditirambi, canturile si dansurile care il celebrau pe zeul grec Dionysos. Se crede ca spectacolele acestea extatice si legate de bautura au fost create de satiri, fiinte pe jumatate tapi care il inconjurau pe Dyonisos la petreceri. De asemenea, o alta origine a termenului este legata de cuvintele grecesti tragos semnificand "tap" si aeidein- "a canta", combinate dand "cantece ale tapilor", din care a rezultat "tragedie".

Aristotel (n. 384 i.Hr. - d. 322 i.Hr. a fost unul din cei mai importanti filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al scolii peripatetice.

In Poetica , Aristotel defineste tragedia astfel: "Tragedia este imitatia unei actiuni alese si intregi, de o oarecare intindere, in grai impodobit cu diferite soiuri de podoabe, osebit dupa fiecare din partile ei, imitatie inchipuita de oameni in actiune, nu povestita si care starnind mila si frica savarseste curatirea (catharsis) acestor patimi."

Autorul Poeticii afirma ca oprea trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte pentru a putea fi considerata drept tragedie si deosebeste sase parti ale acesteia: subiectul, caracterul, limba, judecata, muzica si elementul spectaculos .

In primul rand, tragedia trebuie construita in jurul unui subiect, care reprezinta cel mai important element al acesteia, prezentand peripetii, rasturnari de situatii si scene de recunoastere. Imitatia actiunii este centrata pe fapte .

Caracterul se defineste pe baza faptelor eroului sau antieroului, acestea avand insusiri exemplare, cu trasaturi eroice.

Judecata este darul vorbitorului intr-o situatie anume, avand menirea de a transmite un mesaj potrivit cu situatia data; caracterul cuvantarii trebuie sa fie lamuritor si sa defineasca scopul urmarit de erou.

Tragedia poate fi in versuri sau proza, limba urmarind latura expresiva, ritmul, armonia; muzica fiind considerata "cea mai de pret podoaba" a acesteia.

In viziunea lui Aristotel, elementul spectaculos este "cel mai putin artistic" si "cel mai strain de natura poeziei", el fiind mestesugul decoratorilor pentru pregatirea efectelor de scena.

Astfel, "tragedia este imitatia unei actiuni alese si intregi". Prin aceasta, Aristotel afirma ca pentru a putea fi considerata tragedie, subiectul operei trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte. Prima si cea mai importanta dintre ele - aceea care le rezuma si le implica pe toate - este conditia ca imitarea sa fie a unei actiuni complete si intregi, citandu-l pe Aristotel: sa aiba " inceput, mijloc si sfarsit".

Definitia continua cu expresia: "de o oarecare intindere" , intelegand prin aceasta ca tragedie este bine realizata atunci cand actiunea se desfasoara intr-un timp care se potriveste cu realitatea ("o rotatie a soarelui"), actiunea desfasurandu-se intr-un interval mult mai scurt decat al epopeei.

Prin expresia" in grai impodobit cu diferite soiuri de podoabe" se face referire la latura expresiva, care pe langa figurile de stil, in cazul tragediei cuprinde si muzica. Aristotel afirma ca muzica este cea mai de pret podoaba, corul avand un rol important in desfasurarea actiunii, imbinarea textului cu muzica fiind specifica tragediei.

Prin afirmatia: "imitatie inchipuita de oameni in actiune, nu povestita", intelegem ca poetul trebuie sa imite inainte de toate fapte si   nu sentimente sau caractere ale eroilor. Faptele si subiectul se dovedesc a fi rostul tragediei. Eroii si eroinele tragediei trebuie sa se ridice la un nivel reprezentativ pentru intreaga omenire, atat in bine cat si in rau, si sa depaseasca prin armonia trasaturilor si statura morala. Prin aceasta trasatura se spune ca "epopeea se apropie de tragedie intru atat ca este, ca si ea, imitatia .. unor oameni alesi".

Prin afirmatia "starnind mila si frica savarseste curatirea   acestor patimi" este reliefat rolul de catharsis pe care il indeplineste opera. Principalul mijloc de realizare a tragediei este tragicul, al carui deznodamant este infrangerea sau moartea unor personaje virtuoase, a unor idealuri, sau a unor categorii sociale de valoare. Astfel, este subliniata ideea triumfului adevarului in numele caruia se sacrifica si iesind din individualitatea proprie, devin modele reprezentative pentru intreaga conditie umana. Suferintele eroului starnesc sentimente de groaza, de mila, dar si de admiratie fata de taria morala a acestuia, producand asupra spectatorului efectul de purificare cunoscut sub numele de catharsis.

BIBLIOGRAFIE:

BUCUR, Romulus. Concepte fundamnetale ale teoriei literaturii. Curs anul II. Brasov, Editura Universitatii "Transilvania" Brasov, 2007.

ILIE, Rodica Maria. Elemente de Teoria Literaturii. Curs anul II. Brasov, Editura Universitatii "Transilvania" Brasov, 2006.

https://ro.wikipedia.org

TEMA II

Conceptul de continut

Exercitiul 3, pagina 38:

Enumerati, cu exemplificari din opere literare cunoscute, cateva unitati ale continutului.

Atat esteticienii cat si teoreticienii literaturii au afirmat ca notiunile de continut si de forma sunt indisociabile una de cealalta. Formalistii rusi au contestat distinctia dintre forma si continut, iar Wellek si Warren propun asocierea celor doua notiuni cu termenii material si structura.

Forma si cuprinsul gasesc un teren de atingere in motivul operei. Motivul este mediul prin care continutul ideal al operei comunica cu aparenta ei si o conformeaza in consecinta (Tudor Vianu). Acesta este recunoscut ca unitate a continutului alaturi de : laitmotiv, topos, fabula si subiect, functie narativa, persona.

Motivul poate fi reprezentat in cadrul operei literare prin intermediul unui personaj, un obiect, un numar simbolic. Un motiv des intalnit in literatura romantica este cel oniric sau motivul visului, care se regaseste si in opera lui Mihai Eminescu

Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate

De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.

(M. Eminescu - Scrisoarea I)

De asemenea, un motiv poate avea semnificatii diferite, in functie de autor, de tema sau de curent literar. Motivul apei din opera lui Eminescu nu are aceeasi semnificatie ca in creatia lui Bacovia. Astfel, apa pentru poetul Mihai Eminescu inseamna infinitul, oceanul primordial din care a luat nastere lumea, in timp ce Bacovia creeaza imagini apocaliptice, amintind de potop, apa este cea care distruge universul.

De-atatea nopti aud plouand,

Aud materia plangand

Sunt singur si ma duce-un gand

Spre locuintele lacustre. 

(G. Bacovia- Lacustra)

Laitmotivul este un element cu valoare simbolica evidentiat prin  aparitia repretata a unui obiect intr-un pasaj semnificativ (Kayser), care indeplineste functia de liant.

El poate fi un grup verbal, un refren, o idee, un adjectiv, o fraza, o formula , o tema. In lirica bacoviana "alb" si "negru" constituie laitmotive, ca in poezia Decor:

"Copacii albi, copacii negri

Stau goi in parcul solitar

Decor de doliu funerar

Copacii albi, copacii negri."

Copacii albi si negri devin aici simboluri ale sentimentului de abandon, de pustiire.

Un alt exemplu din lirica bacoviana este termenul "plumb" care se reia obsesiv in fiecare strofa din poezia cu acelasi nume. Laitmotivul poeziei simbolizeaza depresia, degradarea, disperarea, chiar moartea sugerate prin metaforele: "sicriele de plumb", " flori de plumb", " coroanele de plumb", "aripile de plumb", chiar si "amorul meu de plumb".

In aceeasi poezie remarcam o alta unitate a continutului, persona, care tine mai degraba de naratologie, dar care prin manifestarea eului liric poate fi considerat un personaj implicat in lumea creata de autor, poetul vegheaza langa sentimentul pierdut.

"Dormea intors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig -

Stam singur langa mort si era frig

Si-i atarnau aripile de plumb."

Subiectul reprezinta o inlantuire de intamplari, desfasurate intr-o anumita ordine, prin care sunt dezvaluite caractere omenesti, personaje si relatiile dintre ele. Subiectul dezvolta motivele operei literare si mai poarta denumirea de fabulatie. Momentele subiectului sunt: expozitiunea, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant, deznodamantul.

Exemplu: subiectul romanului "Maitreyi" de Mircea Eliade se organizeaza in jurul unui cuplu: Maitreyi, fiica inginerului Narendra Sen si Allan, inginer european, aflat intr-o perioada de covalescenta si invitat sa locuiasca in casa inginerului. Actiunea are loc in Calcutta anilor 1930. Desi la inceput Allan nu simte decat repulsie pentru Maitreyi, se indragosteste iremediabil de aceasta. In sufletul lui Allan se naste o dragoste tulburatoare, alimentata de exploziile temperamentale ale fetei, care il surprindea mereu. Ca urmare a descoperirii iubirii lor de cate parinti urmeaza o despartire brusca si dureroasa. Drama pe care o traiesc cei doi tineri, dovedeste iubirea pura ce ii lega, dar care era impotriva normelor castei.

Functia narativa (numita si functia de reprezentare) este asumata de narator, acesta definindu-se ca o instanta intermediara intre autor, personajele operei si cititor. Naratorul este cel ce relateaza cursul evenimentelor.

Uneori naratorul poate lua parte la actiune si atunci vorbim de un narator-personaj. Exemplu: Stefan Gheorghidiu din "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu.

Putem vorbi de o viziune a naratorului care poate fi:

povestire non focalizata, in care naratorul se aseamana unui demiurg, stiind tot ce se intampla cu personajele.

Exemplu: "Impreuna cu nevasta, Vasile Baciu a inmormantat o parte din sufletul sau propriu. Ii slabi pofta de munca, parca n-ar mai avea pentru cine sa se osteneasca" (Liviu Rebreanu , Ion)

povestire cu focalizare interna in care naratorul adopta punctul devedere al uni personaj si spune atat cat stie personajul.

Exemplu: "Intr-adevar, la cativa pasi inaintea calului zaresc o mogaldeata mica sarind si topaind Un dobitoc! Ce sa fie? Fiara? E prea mica Pun mana pe revolver; atunci auz un glas de caprita Indemn calul cat pot; El se intoarece-n loc si porneste-napoi". (I.L. Caragiale, La hanul lui Manjoala)

Povestire cu focalizare externa in care personajul este vazut numai din exterior si naratorul stie mai putin decat stie personajul.

Exemplu: "Scumpa mea, maine sa te vad neaparat, Emy, am vesti bune de tot Nici nu stii ce infrigurat sunt Ieri am luat din nou masa cu prietenul meu, afara din oras". (Cezar Petrescu, Patul lui Procust)

Toposul - termenul este considerat ca varianta pentru notiunea de cliseu. Acesta defineste constante pastrate prin traditie, fie din Antichitate, fie din folclor, sau din cultura unui popor si are in vedere teme, motive si imagini recurente de-a lungul evolutiei unei literaturi.

Exemplu: Drama Mesterului Manole de Lucian Blaga aparuta in 1927 este edificata pe structura mitului jertfei zidirii, intruchipat in balada "Monastirea Argesului"

Simbioza om-natura, victoria binelui asupra raului sunt cateva exemple de toposuri, preluate de literatura culta din folclor.

BIBLIOGRAFIE:

BUCUR, Romulus. Concepte fundamnetale ale teoriei literaturii. Curs anul II. Brasov, Editura Universitatii "Transilvania" Brasov, 2007.

MIREA, Doinita. Teoria Literaturii.Constanta, Editura Steaua Nordului, 2005, 191 pagini.

https://ro.wikipedia.org