Femeia si iubirea la eminescu

FEMEIA SI IUBIREA

Inca de la aparitia omului pe Pamant, femeia a avut un rol important in raspandirea vietii. In antichitate, rolul femeii era redus, acela de a da nastere unor noi generatii care vor evolua si se vor raspandi. In literatura, femeia reprezinta o nesecata sursa de inspiratie. Pe seama ei se nasc diferite motive: motivul dragostei, motivul puritatii, motivul frumosului, curatului dar si motivul dezamagirii, suferintei etc.

Unul dintre poetii care au folosit tema femeii ca o sursa de inspiratie a fost Mihai Eminescu un creator al limbajului poetic pe care s-a intemeiat poezia noastra moderna. O poezie care are ca tema iubirea reflectand femeia este 'Luceafarul', prin care Eminescu demonstreaza ca geniul castiga eternitate prin renumele sau, dar plateste prin izolare intre semeni si nefericire individuala. Din aceasta poveste de dragoste intelesul alegoric este ca geniul nu cunoaste nici moartea si numele lui scapa de moartea uitarii. Reprezentanta feminina din acest poem este Catalina, poetul meditand asupra conditiei femeii muritoare care tanjeste spre absolut, dorind sa ajunga de la slab la puternic, de la muritor la etern, de la om la zeu.

Catalina este o fata de imparat definita prin epitetul 'prea frumoasa', un adjectiv la gradul superlativ absolut. Ea este unicul copil al familiei imparatesti, distingandu-se prin armonia trasaturiolr fizice, cat si prin trasaturile ei sufletesti 'si mandra-n toate cele'. Fata isi inchipuie un tanar frumos intruchipat de motivul Zburatorului. Intre tanara si Luceafar se realizeaza un ritual de dragoste care o duce in fiecare seara langa fereastra castelului, prin care Luceafarul o priveste. Repetarea zilnica a ritualului provoaca atractia erotica dintre fiinta pamanteana si corpul stelar. Dragostea fetei pentru el simbolizeaza aspiratia catre absolut si dorinta omului de a-si depasi conditia limitata, de muritor. Autorul realizeaza un dialog imaginar care cuprinde chemarea fetei si raspunsul Luceafarului. Catalina ii cere sa paraseasca lumea cereasca si sa accepte viata ca muritor, viata ca fiinta omeneasca.

'O, vin'! odorul meu nespus

Si lumea ta o lasa,

Eu sunt Luceafarul de sus,

Iar tu sa-mi fii mireasa.

- Cobori, in gios, Luceafar bland,

Alunecand pe-o raza,

Patrunde-n casa si in gand

Si viata-mi lumineaza!

- Dar cum ai vrea sa ma cobor?

Au nu-ntelegi tu oere,

Cum ca eu-s nemuritor

Si tu esti muritoare?'

La randul lui, Luceafarul ii cere fetei sa paraseasca lumea pamanteana si sa se alature nemuririi.

'- Tu esti copila, asta e .

Hai s-om fugi in lume,

Doar ni s-ar pierde urmele

Si nu ne-or sti de nume.'

Fata ii respinge cererea, realizand ca nemurirea promisa inseamna moartea ei in sens uman.

Cele doua personaje sunt prezentate in antiteza fiind reprezentate de viata si de inertia mortii: 'Caci eu sunt vie, tu esti mort'. Catalina isi da seama ca dragostea ei pentru Luceafar este echivalenta cu 'un dor de moarte', caci omul nu poate atinge eternitatea decat parasind lumea realului, lumea naturalului.

Iubirea neamplinita duce ca suferinta Catalinei sa-si gaseasca alinarea in bratele lui Catalin, tradand astfel iubirea pura si puritatea iubirii.

Din punctul meu de vedere, de cele mai multe ori este bine sa acceptam femeia asa cum este, cu partile ei bune si rele, acordandu-i respectul pe care singura il cere, prin comportament, prin sarmul propriu etc. ORICUM ESTI, NOI TE VOM IUBI, FEMEIE.