Lucian blaga despre viitorul filosofiei romanesti

LUCIAN BLAGA DESPRE VIITORUL FILOSOFIEI ROMANESTI

Ionut Isac

Institutul de Istorie 'George Barit' din Cluj-Napoca

In general, filosofii nu obisnuiesc sa vorbeasca despre viitorul filosofiei, intrucat acesta este considerat a fi imprevizibil. Si pe buna dreptate, fiindca, de pilda, cum ar fi putut Platon sa-l prevada pe Kant, sau magistrul de la Königsberg sa-i anticipeze pe Husserl ori Heidegger? Daca evitam, totusi, discutia despre marile personalitati ale filosofiei, geniile care ii dau forma si substanta intr-o epoca istorica, ramane ceva mai la indemana - consideram noi - examinarea activitatii masei cugetatorilor si cercetatorilor filosofi - aceia care confera, in ultima analiza, viata mai mult sau mai putin indelungata teoriilor, doctrinelor si paradigmelor filosofice emise de primii. Nu in mod mecanic, desigur, fiindca s-au mai vazut filosofi de 'mana a doua' care au avut contributii majore in clarificarea, comentarea si propagarea gandirii marilor maestri (exemplul cel mai tipic in perioada moderna este, probabil, W.T. Krug, urmasul lui Kant la catedra din Königsberg, cu o contributie exceptionala in explicitarea si raspandirea ideilor acestuia in intreaga Europa, chiar daca nu in spiritul ortodox al Criticii ratiunii pure si Prolegomenelor).

Din acest punct de vedere, pentru filosofia occidentala lucrurile par sa fi stat mai bine decat in filosofia romaneasca. Toti marii filosofi de acolo - cu foarte rare exceptii - si-au creat scoli de gandire, au avut discipoli care le-au perpetuat ideile, astfel incat previzibilitatea realizarilor filosofice a fost, secole de-a randul, una foarte ridicata. Sa ne referim la epoca pre-critica, a proliferarii sistemelor ontologice speculative, de la Spinoza la Hegel - cu exceptionalul 'moment de discontinuitate' al criticismului kantian, ori chiar la Kant insusi, ale carui idei filosofice au fost incorporate (cu cate nuante, discontinuitati si, pe alocuri, contradictii!) de 'urmasii' sai din triada speculativa Fichte - Schelling - Hegel.

Filosofia romaneasca s-a confruntat cu mai multe obstacole, incepand cu acela al gestatiei indelungate si nasterii tarzii. In mod justificat, a fost facuta observatia conform careia relativ scurta istorie a filosofiei noastre nationale moderne ilustreaza izbitor de mult teoria catastrofelor din geologie si biologie. Aproape fiecare ganditor a reluat totul de la capat facand abstractie de ceea ce spusesera ceilalti anterior (pasoptistii il ignora pe Cantemir, Conta ii ignora pe pasoptisti, Blaga insusi nu il ia in considerare pe Conta, asa cum filosofii romani de astazi obisnuiesc mai rar sa cladeasca trainic intru spirit plecand de la constelatia conceptuala blagiana s.a.m.d.). Similar, aproape nici unul din marii nostri ganditori  nu a avut urmasi spirituali care sa asigure durabilitate sistemului sau conceptiei pe care a elaborat-o.

In aceste conditii, cand chiar trecutul sau, mai bine-zis, insasi existenta filosofiei romanesti, sunt adesea puse la indoiala, ce mai ramane de spus despre ipoteticul ei viitor? Acesta pare a fi chiar mai impredictibil decat acela al filosofiei contemporane universale, daca avem in vedere cateva trasaturi unitare. Fiindca, altminteri, la ora actuala in Romania avem si fenomenologie, si hermeneutica, si analiza logico-lingvistica, si rationalism/e de toate culorile, si reflectii post-modern/iste - influente multicolore din toate ariile mari de cultura filosofica ale spatiului euroatlantic. Un singur lucru pare sa lipseasca: acel spirit unitar care confera filosofiei unei tari amprenta distincta si personalitate proprie. De aceea, poate ca este bine sa-l mai citim inca o data pe Blaga; iarasi, in paragrafe si fragmente carora li se acorda astazi foarte putina sau destul de putina atentie. Mai intai, cateva texte din Trilogia cunoasterii[1] care pot fi considerate ca indemnuri tacite sau implicite la reflectie pe marginea subiectului propus; apoi, unele idei expuse intr-un material emblematic, explicit intitulat Despre viitorul filosofiei romanesti .

Primul pasaj, aproape deloc invocat de cercetatorii operei filosofice blagiene, suna astfel: ' se poate prezice cu suficienta probabilitate ivirea, ca si in trecut, a unui nou eon dogmatic, a unui eon spiritual care sub aspectul gandirii isi va primi impulsurile de creatie dintr-o initiala reabilitare a intelectului ecstatic, cu toate riscurile pe care acesta le implica Ceea ce se impune poruncitor e colaborarea ganditorilor. In adevar, daca se tine seama de ritmica prin contrast a perioadelor istorice, s-ar zice ca individualismul isi traieste agonic ultimele excese si astfel metafizica de maine probabil nu va mai fi metafizica unuia sau a celuilalt, expresie trecatoare a personalitatii ganditorilor dezbinati intre ei de penibile tendinte spre atomizare individualista, ci o metafizica cladita incetul cu incetul, printr-un proces continuu, cu peripetii, cu infrangeri si biruinte, printr-o munca de generatii sub zodia intelectului ecstatic Inclinam in orice caz sa credem ca noua metafizica se va intemeia nu numai pe concepte abstracte, ci si pe plasmuiri ale unei noi gandiri mitice. Ivirea unei noi religiozitati, care ar pune personalitatea omeneasca in slujba dogmei de maine, ni se pare mai mult decat fireasca. Nu e exclus ca etosul sa se intemeieze pe stilare anonima, si cultul individualitatii sa cada pentru catva timp cu desavarsire in desuetudine. Viitorul e domeniul visului; si deocamdata putem visa mult si nepedepsiti (subl. ns.)[3] .

Aici, Blaga pare a-si abandona convingerea ilustrata printr-un intreg sistem teoretic trilogial, in sensul excelentei si unicitatii creatorului de metafizica - persoana individuala, irepetabila intr-o cultura istorica. Acele 'penibile tendinte de atomizare individualista' nu sunt, insa, decat tendintele filosofilor-creatori din perioada anterioara 'noului eon dogmatic' - la rigoare, intreaga filosofie moderna ! -, inapti a surprinde si valorifica depozitul aurifer al gandirii dogmatice si intelectului ecstatic.

Dar, se va fi iluzionat, oare, ganditorul roman asupra facilitatii raspandirii si impartasirii noii metafizici sau epistemologii 'dogmatice', a 'intelectului ecstatic', la scara unei intregi culturi filosofice (nationale, europene, planetare)? Este greu de crezut ca un spirit enciclopedic, de limpezimea si forta ganditorului roman, exersat nu numai in ideile mari ale culturii continentale, dar si cu o experienta practic-concreta in lumea filosofica si culturala nationala ori straina, sa conceapa atat de simplu viitorul metafizicii. Dupa parerea noastra, ceea ce ramane durabil in previziunea lui este acea idee a colaborarii diversilor ganditori - prin succese, dar si esecuri - la edificarea treptata a unei metafizici radical diferite de ceea ce fusese ea pana atunci. Care ar fi fost rolul si rostul fiecaruia in economia unei atari uriase intreprinderi (macar in linii mari), ramane o posibila deductie, in lipsa unor precizari din partea autorului. De altfel, este si greu de presupus ca atari precizari s-ar fi putut face la momentul respectiv.  

Asa cum se cunoaste, daca prima jumatate a secolului XX a consacrat triumful gandirii neo-pozitiviste/analitice, a doua sa jumatate i-a consemnat declinul. In toate variantele sale, filosofia analitica si critica a limbajului a insemnat, intr-adevar, ceva radical diferit de ceea ce se facuse anterior timp de 2500 de ani. Ea a sistematizat dialogul permanent, critic-deconstructivist, intre numerosi cercetatori, asupra unor probleme ('incurcaturi') ale limbajului filosofic, stiintific sau comun, in tentative repetate de clarificare a acestora. Acest aspect a confirmat, intr-un fel, previziunea blagiana referitoare la colaborarea ganditorilor. Evident, presupusul 'numitor comun' al 'eonului dogmatic' si 'intelectului ecstatic' nici nu mai intra in discutie, intrucat filosofii analisti evita hotarat situarea sub perspectiva teoretica a unui curent metafizic, fie acesta oricat de prestigios. Mai mult decat atat, filosofia analitica a ramas, din varii motive, o optiune filosofica inca insuficient cunoscuta si agreata pe plan national (la ora actuala, poate chiar putin tardiva). Privind sintetic, putem spune ca acest set de previziuni blagiene a fost partial confirmat, partial infirmat.

Cat priveste 'noua gandire mitica' si 'noua religiozitate' presupuse de metafizica 'intelectului ecstatic', ele par astazi mai degraba rodul visului 'mult si nepedepsit' de care vorbise Blaga. Oricum, filosofia contemporana si-a construit deja propriile mituri si propria religiozitate; daca este sa amintim chiar mitul 'clarificarii limbajului', al 'verificarii propozitiilor de observatie' sau al 'eliminarii metafizicii' in filosofia neo-pozitivista si analitica ori, in alta ordine de idei, sacralizarea de-sacralizarii, a 'suprafetei', a relativului, fragmentarului si marginalului in filosofiile post-moderne. Blaga ar fi putut vorbi mai indreptatit la plural, despre 'noile gandiri mitice' si 'noile religiozitati'. O extraordinara anticipare o gasim, totusi (iarasi la modul figurat), in ideea punerii personalitatii umane in serviciul dogmei de maine; intelegand 'dogma' ca dogma politic-ideologica, practica politica a sistemelor totalitare - prin 'filosofii' instrumentale special create - a uzat pe scara larga de acest procedeu, la modul cel mai concret-trivial cu putinta, fara scrupule intelectuale si morale. Cat priveste teoretizarea 'dogmei' si a 'eonului dogmatic' in sensurile precizate de Blaga, se pare ca ea a ramas multa vreme un indemn aproape fara ecou in filosofia romaneasca si universala.

Al doilea fragment este ceva mai frecvent citat, predominant pentru perspectiva interpretarii 'epistemologice' a metafizicii blagiene: 'Cunoasterea paradiziaca, lasata in voia ei, sporeste, creste, e capabila de un necurmat progres. Dar in devenirea ei, cunoasterea paradiziaca are ceva neistoric, intrucat nu e supusa nici unui ritm. Din contra, cunoasterea luciferica, prin natura ei, prin ritmul devenirii, prin peripetiile inaintarii ei, prezinta un pronuntat caracter istoric. Ea pare a fi osandita din cand in cand sa-si reinceapa opera de la inceput. Si, lucru ciudat, intretaindu-se cu cunoasterea paradiziaca, ea e in stare sa dea acest caracter cunoasterii intelegatoare in genere prin cunoasterea paradiziaca (a 'linistii nepamantene' - n. ns.) ne simtim parca in lumea gratiei, pe cand prin cunoasterea luciferica (a impresiei de 'blestemata maretie' - n. ns.) ne simtim partasi la nu stim ce mare tragedie[4] .

Intreaga filosofie europeana moderna (inclusiv criticismul kantian) a cultivat - desigur, fara sa o stie - cunoasterea paradiziaca. Asa cum o descrie Blaga, aceasta este o cunoastere 'lenesa', care pare sa se ignore intrucatva pe sine, fiind condamnata la un mers linear-orizontal, fara seisme si revolutii interioare. Consideram indreptatita si sugestiva, in acest punct, analogia facuta de D-na Prof. Angela Botez cu situatia 'paradigmei' kuhniene in momentele ei de dezvoltare 'normala'. Dar, ar putea cunoasterea paradiziaca sa dobandeasca acel 'ritm' care-i lipseste, atata timp cat nu 'iese din sine'; cu alte cuvinte, cat nu se confrunta cu un alt gen de cunoastere? Tocmai prin 'iesirea din sine', prin confruntarea cu celalalt tip de cunoastere (luciferica) la momentul 'intretaierii' lor, ea inceteaza, de fapt, de a mai fi 'paradiziaca', convertindu-se in 'cunoasterea intelegatoare'. Este ca si cum, in interiorul nucleului cunoasterii paradigmatice ar interveni o 'anomalie' persistenta, care pune sub semnul intrebarii, cu timpul, insasi viabilitatea paradigmei.

Prezentate in aceasta maniera, cunoasterea paradiziaca si cunoasterea luciferica ar putea fi intelese ca 'stari pure' ale cunoasterii umane, ceea ce nu este cazul, intrucat istoria filosofiei le contine mai degraba in 'amestecuri' diverse. Astazi stim ca filosofia poate fi si sistem metafizic, si reflectie existentiala libera, si analiza logico-lingvistica; or, in momentul accentuarii rolului cunoasterii luciferice, Blaga are in vedere predominant aspectul creativ-'eroic' al filosofiei ca sistem metafizic. Numai aceasta o ia mereu de la capat, sub 'osanda' unei neodihne istorice, restructurand neincetat conceptia ganditorului-metafizician despre existenta in integralitatea ei.

Ar fi, totusi, interesant de examinat ce se intampla cu cele doua tipuri de cunoastere dupa momentul 'ciocnirii', al 'scurtcircuitarii' lor. Raman acestea neschimbate ori, dimpotriva, sufera modificari? Fiindca, din felul in care le prezinta Blaga, ele nu par, totusi, a se influenta reciproc semnificativ, ca si cum ulterior 'intretaierii', cunoasterea paradiziaca ar continua sa-si desfasoare netulburata meandrele orizontale in linistea inceputurilor lumii, iar cunoasterea luciferica si-ar succeda irumperile sale vulcanice intr-o framantare mareata, aproape supraumana. Totusi, aceste tipuri cognitive au coexistat dintotdeauna in filosofie, fiind previzibila coabitarea lor si pe viitor - evident, in contexte schimbate fata de ceea ce se cunostea pe vremea lui Blaga.

Filosofia contemporana universala nu mai este una a sistemului metafizic, astfel incat fiorul luciferic pare sa o  ocoleasca. La randul ei, filosofia romaneasca s-a 'pozitivat' in buna masura - ceea ce, sa recunoastem, este in avantajul ei, daca aceasta tendinta nu se impinge prea departe -, parand sa se indeparteze de ceea ce Blaga intelesese prin cunoasterea corespunzatoare 'existentei in orizontul misterului'. Paradiziacul se simte la el acasa si in caierul spiritului filosofic national, desfasurandu-se uneori dezamagitor de orizontal si plat, pana la banalitate. Avem in vedere, de pilda, unele exegeze blagiene care sfarsesc la starea de conspecte rezumative ale trilogiilor, titlu dupa titlu si paragraf dupa paragraf Totusi, este bine sa observam si aparitia lucrarilor - inca putine la numar, care exprima elanuri 'luciferice' in atacul pe domenii particulare, oferind uneori contributii notabile.

In fine, al treilea pasaj are caracter conclusiv, constituind punctul final al Trilogiei cunoasterii: 'Afirmatia «creatia precede morala» accepta un singur comentariu: intr-un sistem existential in care nu mai e posibila nici o creatie, morala poate desigur sa reprezinte valoarea cea mai inalta si suprema zodie stapanitoare. Intr-un sistem in care mai e insa posibila o creatie, valoarea cea mai inalta e creatia. Daca nu ne mint toate indiciile, destinul nostru e impletit intr-un sistem in care creatia e permanent posibila si in care valorile spirituale au in consecinta o irecuzabila orientare creatoare. Daca nu ne inseala toate semnele, sistemul existential in care ne gasim, prin restrictiile cu care ne supune si prin drumurile pe care ne indreapta, ne constrange, autoritar si patern, la o slujba demiurgica, pe care o indeplinim dupa indicatiile inscrise in anatomia duhului nostru, indiferent ca o stim sau nu o stim'[5] .

Cu toata cuvenita prudenta care le imbraca, aceste idei ale astrului din Lancram constituie un veritabil verdict filosofic-existential, nu numai in ce priveste 'anatomia duhului nostru' national, dar si pentru destinul individual al filosofului. Valoarea cea mai inalta fiind creatia, el si-a scris opera filosofica fiind cuprins de o necesitate si convingere intima mai puternice decat orice constrangere exterioara. Si totusi, nu trebuie uitat ca, in arhitectonica metafizicii blagiene, ultimul cuvant il are Marele Anonim - aceasta entitate atat de insidioasa si obscura. In ultima analiza, creatia e posibila si necesara doar datorita vointei acestuia de a impiedica accesul omului la 'misterele existentiale ultime'.

Independent de acceptarea sau non-acceptarea teoretica a ipotezei existentei Marelui Anonim, aflat deasupra posibilitatilor omenesti de influentare, ideea creatiei ca varf al ierarhiei axiologice constituie o tema de meditatie perena, prin multiplele sale conotatii. Creatia nu doar precede morala; ea o si implica, intr-un anumit fel. Desigur, gandul merge repede la mult prea celebra spusa a lui Carnap, 'in logica nu exista morala'. Acolo totul tine de alegerea axiomelor, teoremelor, respectarii regulilor calculului logic etc., pentru a se constitui un sistem logic, fara ca una sa fie mai 'buna' sau mai 'rea' decat alta; eventual este mai utila in obtinerea compromisului maximal intre completitudinea, non-contradictia si independenta axiomelor sistemului rezultat. In schimb, creatia filosofica - mai ales daca este vorba de sistemul metafizic -, desi in aparenta se bucura de aceeasi libertate, de fapt nu poate fi complet neutra pe planul moral. De pilda, pe de o parte, respectul sau corectitudinea in raportarea la trecutul si contemporaneitatea filosofica: modul in care sunt preluate si interpretate ideile antecesorilor nu poate tinde spre lejeritatea arbitrariului, fara ca acea filosofie sa fie, mai devreme sau mai tarziu, discreditata. Pe de alta parte, respectul si consecventa fata de ideatia proprie: ca in cazul sistemului logic, aici trebuie evitata caderea in contradictie cu asumptiile proprii.

Dincolo, insa, de asemenea precizari metodologice, de felul particular in care cineva intelege conceptul de creatie, faptul de a crea in sens valoric ramane o exigenta eterna a filosofiei universale din toate locurile si timpurile, precum si a celei romanesti. Exigenta, din nefericire, putin respectata in sistemul social al 'tranzitiei', care tinde sa transforme tot mai mult cadrul didactic si cercetatorul de filosofie din profesionist al creatiei ca sistem calitativ de idei in functionar care isi justifica salariului platit in schimbul publicarii unei anumite cantitati de idei! Nu dezvoltam aici ideea timpului tot mai scurt pe care persoanele care isi propun o activitate profesionista in filosofie il au la dispozitie, respectiv ingerintele tot mai numeroase si mai agresive ale factorilor extra-filosofici autohtoni in chiar actul 'facerii' filosofiei Si aceasta in conditiile in care, cum s-a spus de atatea ori, situarea geografica, limba, numarul locuitorilor tarii s.a.m.d. ne 'condamna' la o creatie spirituala de anvergura pe toate planurile, singura in masura sa ne propulseze si sa ne mentina in randul tarilor avansate ale lumii.

In prelungirea finalului Trilogiei cunoasterii, reflectiile lui Blaga inmanuncheate in articolul Despre viitorul filosofiei romanesti converg explicit spre un patetic indemn la creatie. O creatie constient si sistematic asumata, inteleasa ca expresie a unei stari de spirit unitare la nivelul colectivitatii filosofice nationale. Este de presupus ca, pe temeiul elanurilor intelectualitatii din perioada interbelica (indiscutabil, punctul de varf al unei indelungate evolutii culturale), ganditorul roman va fi avut aici in vedere acea 'munca de generatii sub zodia intelectului ecstatic' ca un tel si consens la care, din nefericire, filosofia noastra nu a ajuns nici pana la ora actuala. Atragand atentia asupra specificului gandirii romanesti, respectiv a faptului singularizarii sale in peisajul cultural est-european, el se exprima din nou, prudent, mai ales in ce priveste autoaprecierea fata de scrierile sale anterioare, atunci cand era vorba de identificarea temelor sau trasaturilor care vor marca unicitatea acestei gandiri in timp: 'Imi place sa cred ca viitorul gandirii romanesti va fi determinat de cele mai adanci, de cele mai secrete porniri ale spiritului nostru de o parte, si de pozitia noastra fireasca in topografia spirituala a Europei de alta parte N-as vrea totusi sa leg consideratiile asupra viitorului filosofiei romanesti de rezultatele la care personal am ajuns, cat priveste specificul romanesc. De altfel, acele rezultate, la care tin cu dragoste si incredere  paterna, ar putea  sa  fie numai niste  aproximatii ipotetice, daca nu chiar niste erori'[6] .

Blaga va atrage atentia asupra surselor care ar trebui sa constituie izvorul creatiilor filosofice romanesti viitoare. Contrar asteptarilor unora, el nu adera la punctul de vedere al 'orientalizarii' sau 'occidentalizarii' necritice a gandirii nationale: 'Fara a se izola, caci aceasta nici n-ar fi cu putinta, gandirea filosofica romaneasca va trebui sa-si pastreze independenta initiativelor creatoare fata de pomenitele culturi Mi-a placut intotdeauna sa sper ca gandirea romaneasca se va realiza potrivit liniilor de forta ce i le imprima substraturile subconstiente si de natura stilistica (iar nu doctrinara) ale spiritului etnic. In aceste cadre de larga amploare initiativa creatoare se gaseste, dupa toate semnele, la inceputurile ei categorice si decisive'[7] . Asadar, asumptiile fundamentale ale metafizicii trilogiale sunt extinse predictiv - chiar daca in mod prudent -, si prescriptiv asupra configuratiei viitoare a culturii filosofice romanesti. Va fi crezut si dorit Blaga posibil sa-si verifice 'empiric', intr-un fel, presupozitiile axiale ale metafizicii sale? Daca un raspuns categoric nu sta la indemana, sa recunoastem ca, pentru timpuri normale - diferite de ceea ce a urmat in istoria si politica est-europeana dupa 1945 -, rezultatul firesc al operei unui geniu de amplitudinea si forta celui blagian, ar fi fost o scoala de gandire formata in spiritul acestuia, in masura sa-l dezvolte pe mai departe.

Forma era, deci, specificata. Care urma sa fie continutul posibil, 'rezervorul' viitoarelor opere de creatie filosofica romaneasca? Creatia nu poate fi decat rezultatul unei gandiri vii, care creste atata timp cat are nevoie pentru 'a lua in stapanire' lumea; apoi, ea se opreste: 'Cresterea, durarea constructiva a unei anume conceptii nu tine o vesnicie. Ea tine catva timp, adica atat cat este necesar pentru ca un gand central sa-si asimileze cosmosul. Cresterea dureaza cat viata spirituala a unui ganditor, cand conceptia este personala; sau cat tine un curent spiritual, cand conceptia ia fiinta prin colaborarea mai multor personalitati Dar la un moment dat cresterea ia totusi sfarsit, acoperita de nimbul propriei plenitudini. In momentul acesta conceptia ajunge la un punct mort'[8] . Datorita acestui fapt, nici doctrina crestin-ortodoxa, nici metafizicile occidentale nu pot reprezenta un deziderat pentru ceea ce intrevedea Blaga ca viitor al filosofiei romanesti, intrucat, la un moment dat, ele s-au oprit din evolutie. Or, o conceptie deja constituita, nu mai admite creatia.

Aici s-ar parea ca am ajuns la o contradictie fata de paragraful anterior. Daca Blaga privea lucrurile astfel, rezulta logic ca si posibilii sai continuatori s-ar fi raportat - in spiritul gandirii sale - la sistemul trilogial tot ca la o 'litera moarta'. O derogare ar fi survenit daca geniul din Lancram si-ar fi lasat sistemul neterminat - asa cum s-a si intamplat in realitate. Admitand aceasta ipoteza (impinsa suficient de departe), rezulta ca urmasii sai filosofi ar fi trebuit sa fie, cu totii si fiecare in parte, creatori de sisteme noi sau, cel putin, de linii de gandire inedite fata de sistematica blagiana, pornind de la aceasta. Fiindca, 'Gandirea filosofica este prin definitie o gandire ofensiva. In filosofie te poti angaja pe-o linie oarecare, numai cand linia mai permite un adaos'[9] Ceea ce, intr-un timp rezonabil de cateva decenii, era greu, dar nu imposibil de realizat, in ideea unei epoci 'normale', fara a mai adauga ca filosofia europeana si mondiala avea sa strabata alte drumuri in a doua jumatate a secolului XX.

Pentru viitorul filosofiei romanesti inteleasa ca un summum de creatii, Blaga formuleaza cateva repere: 'Propunand studiul metafizicii si al eresurilor rasaritene-bizantine, ca si al filosofiei apusene in toata amploarea ei, nu facem decat sa schitam in aer cele doua mari blocuri, in care insetatul roman poate lovi cu toiagul ca sa scoata apa din izvor. Ar mai fi desigur si alte blocuri, de ex. acel bloc indic, de care cu adevarata nostalgie s-au apropiat Eminescu si alte personalitati din cultura noastra. Subliniez ca toate aceste blocuri le inteleg deopotriva ca niste stanci datatoare de 'izvoare', si nimic mai mult pentru gandirea filosofica romaneasca, insasi cultura populara, folclorica, reprezinta un rezervor de o bogatie inca necuprinsa, de motive ce ar putea sa fie exploatate. Indeosebi creatiile anonime din duh crestin, ca si din duhul eresului, le vedem ca un permanent patrimoniu de izvoade'[10] . Este aceasta o pledoarie pentru echilibru reflexiv intre Occident si Orient, la confluenta acestor spatii geografice si culturale spiritul romanesc putand inflori creator-original.

Daca de 'izvoare' sau 'izvoade' nu se poate lipsi nici o creatie filosofica, romaneasca sau straina, fie ele occidentale sau rasaritene, atunci acestea isi pastreaza rolul de 'sugestii', 'motive' sau 'material prelucrabil' si nimic mai mult. Bazandu-se pe realizarile filosofiei romanesti interbelice (desigur, si pe propria creatie pana la momentul respectiv), Blaga se exprima categoric referitor la acest aspect: 'Gandirea straina ne poate oferi sugestii, motive sau material de prelucrat, gandirea straina insa nu poate fi furnizoare de formule, care ne-ar obliga in chip dogmatic, ca niste corpuri definitiv constituite si intangibile. Acceptam sugestii, dar nu subjugare In gandirea filosofica, noi romanii am dat dovezi de initiativa, iesind din robia doctrinelor si intrand cu aceasta intaia oara in imperiul fiintei noastre ca atare. S-au produs suficiente dovezi ca in gandirea filosofica putem sa fim noi insine. Am dobandit miscarea degajata printre idei, ne-am eliberat de constrangerea lor inoportuna, am cucerit distanta fata de teoria straina. Fiinta noastra si-a faurit carma ei proprie si a invatat imperativele rodnice ale gandirii ofensive. Marturiile abunda, marturiile ca putem gandi lumea inca o data de la inceput, altfel decat a fost gandita de altii'[11] . Cucerirea 'punctului arhimedic' de catre cugetarea romaneasca se cerea a fi consolidata si explorata mai departe in timp. Asa cum o vedea Blaga, creatia filosofica, este corelata intim cu exigenta independentei de gandire fata de 'surse' sau 'izvoare' - exigenta, din nefericire, nerespectata aproape tot atata timp de cand a fost formulata, intrucat, dupa obligatia intr-o jumatate de secol a calauzirii noastre spre 'lumina de la rasarit', a aparut obiceiul plecaciunilor spre 'adevarurile absolute' ale apusului, uneori fara prea mult spirit critic. Altfel spus, s-a cazut de doua ori consecutiv in greseala asupra careia atentiona Blaga, a imitarii fidele - este drept, sub influenta unor multiple conjuncturi extra-filosofice - a ceea ce, de multe ori, nici nu putea sa fie macar 'izvor' al ideatiei autohtone.

Pilda vie de originalitate si creativitate filosofica, ganditorul din Lancram prefigura astfel viitorul filosofiei romanesti, corelandu-l cu ascensiunea fireasca a tinerelor generatii, care urmau, daca nu sa continue si sa dezvolte rezultatele antecesorilor lor recenti, sa exploreze cai cu totul noi: 'Tinerilor ganditori romani nu le ramane decat sa creeze ceea ce s-a creat pana aici are un rost exemplar. S-a dat exemplul ca si romanul poate sa gandeasca lumea inca o data de la inceput, si cu aceasta s-a verificat un potential. Dar fiecare nou ganditor isi va lua sarcina sa gandeasca el insusi inca odata lumea de la inceput. A filosofa inseamna a-ti reduce prejudecatile la un minim posibil, a accepta orice filosofie constituita cel mult ca izvor, a-ti pastra libertatea miscarilor, a vedea in orice doctrina, de oricata faima s-ar bucura, doar o cariera din care sa scoti piatra pentru o noua cladire'[12] .

O privire in trecutul nu foarte indepartat al culturii autohtone ne arata ca de la teoria univocitatii creatiei s-a ajuns la practica plurivocitatii non-creatiei (sau, pe alocuri, a anti-creatiei), daca tinem seama de ingerintele ideologice masive, obstacolante fata de misiunea culturala pe care o prefigura, in  numele generatiei interbelice, L. Blaga. Chiar astazi, ne confruntam cu destule critici neproductive, contestari felurite si - ceea ce este mai grav - cu o indiferenta sociala cvasi-generalizata fata de faptul filosofic si cultural. Mai presus de infiriparea unui dialog filosofic autohton si cateva deschideri promitatoare spre contemporaneitatea filosofica, viitorul filosofiei romanesti ramane inca unul de construit.