"Catre Galateea" - comentariu
Poezia "Catre Galateea", din volumul
"Dreptul la timp", orienteaza inca din titlu asteptarile cititorului catre
planul povestii mitice din care este preluat cunoscutul personaj feminin.
De fapt, pana sa fie un personaj, o fiinta, Galateea fusese o minunata
statuie de fildes, de care propriul ei creator, Pygmalion, se
indragostise. Tema creatiei si tema dragostei se impletesc deci in
acest mit si ele trec, legate in acelasi fel, si in poemul lui
Nichita Stanescu. Acesta incepe ex abrupto, intr-un mod destul de caracteristic
poetului, si se dezvolta, apoi, pe un tipar reluat, la o intensitate tot
mai inalta, in cele trei strofe. In primul vers al fiecarei strofe apare
predicatul "stiu", de care se leaga, in cascada, numeroase si variate
complemente si completive directe, "introduse"- ca o marca suplimentara a
omniscientei eului liric- prin adjectivul nehotarit "tot"/"toate"
("iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile",
"Stiu tot ce tu nu stii niciodata, din tine"). Pe un tipar vizibil
"construit", poemul desfasoara larg o retorica bine studiata a anticiparii
omnisciente: eul liric cunoaste nu doar toate "atributele" celei careia i
se adreseaza, ci si "bataia inimii care urmeaza bataia ce-o auzi" si
"sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui". El este un
creator fara majuscula divina, un mic demiurg aflat cu cativa pasi
inaintea acelora posibili -intr-un viitor inca incert- ai creaturii inca
neinsufletite, pe cale de a primi aburul vietii; si e firesc sa
fie asa, caci ea iese din proiectul lui, dintr-o omniscienta si
o omnipotenta figurate in tulburatoare imagini ale cuprinderii: "Stiu tot
ce e mai departe de tine,/ atat de departe incat nu mai exista aproape--/
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea/ si tot ce e dincolo de
ele,/ si atat de departe, incat nu mai are nici un nume." Un gest curios
al demiurgului rastoarna, insa, spectaculos, acest raport de forte (care
este, de fapt, un raport al intaietatii creatorului fata de creatia
sa); el este infatisat de trei ori in cele trei strofe care debuteaza
cu marcarea omniscientei sale, ingenunchind in fata sculpturii sale,
pe pietre: "si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre",
"De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun/ Pe genunchiul pietrelor, care-l
ingana", "si pietrele -pietrele umbre de piatra/ ale genunchiului meu,/ pe
care mi-l plec in fata ta. Poate ca Galateea din poemul lui Nichita
Stanescu este o sculptura din piatra, nu din fildes, ca in mitul antic
-altfel se explica mai greu insistenta poetului in crearea acestui cadru
"pietros" al ingenuncherii simbolice. Sau poate ca aceasta ingenunchere pe
pietrele dure si taioase da o senzatie mai exacta a efortului si
a suferintei pe care creatorul trebuie s-o indure pentru a-si vedea
visul implinit. In timp ce copacii devin "umbre de lemn ale vinelor tale", iar
raurile "miscatoare umbre ale sangelui tau » (imagini memorabile,
sugerand vitalitatea nascanda si debordanta a sculpturii, acoperind, prin
clocotul sangelui ei, fosnetul copacilor si curgerea sonora a
raurilor), pietrele raman niste "umbre de piatra/ ale genunchiului meu",
fixandu-l pe creator intr-o imagine a umilintei asumate, o umilinta
dureroasa si la figurat, dar mai ales la propriu. Umilinta naste
rugamintea, sau, mai bine zis, rugaciunea: sintagma "si ma rog de tine" se
repeta in fiecare strofa a poemului, intr-un crescendo din ce in ce mai evident
catre un punct culminant -repetat si acesta de trei ori la finalul
fiecarei strofe. Punctul culminant al "monologului" pasionat pe care-l
rosteste creatorul in fata Galateei inca mute este concentrat intr-un
verb: "naste-ma". In forma imperativa, repetat de doua ori in ultimul vers
al poemului, acest verb condenseaza intreaga suferinta, intreaga tanjire a
creatorului indragostit de propria creatie -careia el, de fapt, i-a dat
forma, smulgand-o din materia bruta, amorfa, si creand-o dupa tiparele
imaginatiei si ale sensibilitatii sale. Raportul vital si
estetic s-a schimbat spectaculor si tulburator; creatia este implorata
sa dea nastere creatorului, caci, daca de forta artistului depinde
frumusetea vie a artei, de frumusetea artei depinde nemurirea
artistului. Asadar, creatorul si creatia se nasc si se
sustin reciproc.
Se observa ca Nichita Stanescu
exclude, in aceasta prelucrare si preluare a mitului, interventia
zeului din Olimp, a Afroditei catre care se indrepta, in versiunea antica,
rugaciunea lui Pygmalion. Acum, ruga creatorului se indreapta chiar asupra
creatiei sale, intr-o tensiune a relatiei si a asteptarii (in
cele din urma implinita) specifica, de asemenea, lui Nichita Stanescu. Din
aceasta tensiune se naste, aici, pe pamant si pe pietrele sterpe,
scanteia divina care insufleteste si da viata; din acest
fluid de energie iese sangele cald al Galateei -asa cum, tot dintr-o
energie erotica, se nastea, in "Poveste sentimentala", materia. Din
sensibilitatea tragica a lui Bacovia a aparut minunatul vers "aud materia
plangand". In viziunile intemeietoare ale lui Nichita Stanescu, chiar si
obiectele neinsufletite capata, prin captarea unui fluid vital, dreptul la
existenta, dreptul la timp.
.com
