Liviu Rebreanu - Prezentarea operei

Liviu Rebreanu

I. Incadrarea in epoca si curent

Pana in perioada interbelica, romanul a fost putin reprezentat (pana in 1920). Au existat incercari de roman, in perioada pasoptista, prin V. Alecsandri (Dridri) si M. Kogalniceanu (Tainele inimii). Din perioada post-pasoptista il amintim pe N. Filimon (Ciocoii vechi si noi - intaiul roman social). Notabila este si aparitia ciclului Comanestenilor (apartinand lui Duiliu Zamfirescu). Din perioada marilor clasici, retinem romanul Mara al lui Ioan Slavici. In general, acestea erau romane sociale, in care diferentierea umana era realizata prin opozitii si in care erau prezente intentiile moralizatoare. Critica sociala era unilaterala, aratand dorinta de restauratie a unor randuieli apartinand trecutului. In proza de inspiratie rurala, mai ales, era prezent subiectivismul, dublat de un lirism inadecvat.

In aceste conditii se dezvolta proza romanesca interbelica. Aceasta va cunoaste o amploare deosebita, fixand diverse orientari literare. Astfel, Rebreanu va deveni reprezentantul romanului realist obiectiv modern, Sadoveanu - creatorul romanului istoric, Camil Petrescu si Hortensia Papadat-Bengescu vor fi exploratori ai profunzimilor, cultivand romanul de analiza psihologica, G. Calinescu va fi cunoscut ca reprezentant al romanului balzacian. Pe fundalul experientelor avangardiste, stilul traditional al lui Rebreanu va respira impresia de soliditate.

Romancierul se va dovedi un exceptional observator al concretului, deviza realistilor: "Sa fii al timpului tau !" fiind si deviza lui. Daca, prin Sadoveanu, proza romaneasca indreptata spre explorarea lumii satului realizeaza o exceptionala sinteza intre liric si epic, prin Rebreanu, literatura isi capata primul romancier obiectiv.

2. Prezentarea operei

Intr-un studiu intitulat Cred, Rebreanu nota: "Pentru mine, arta - zic arta si ma gandesc mereu la literatura - inseamna creatie de oameni si de viata. Astfel, arta, ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume." Romancierul este constient de faptul ca artistul nu trebuie sa copie realitatea: "Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei."

Rebreanu a scris proza scurta (schite, povestiri, nuvele). Cele mai multe au ca tema viata satului, surprinzand dramele marunte, dar si pe cele mari, ale taranilor; de pilda, dramele provocate de conflictul dintre saraci si bogati, plecand de la iubire. Amintim: Cantecul iubirii, Ofilire, Talerii, Rafuiala. In aceasta din urma, Toma Lotru si Tanase Ursu sunt reprezentativi pentru cele doua paturi sociale din lumea satului. Fata saraca este silita sa se marite cu flacaul bogat, fara sa-si uite dragostea pentru cel sarac. Sotul, gelos, isi va ucide rivalul.

Drama batranetii este surprinsa intr-o nuvela ca Dintele. Relatiile interumane conflictuale apar in Vrajmasii si Prostii. Legaturile dintre parinti si copii, nu intotdeauna fericite, sunt evocate in Glasul inimii.

O alta orientare a prozei scurte este spre razboi, cel care distruge vieti si destine. Reprezentative sunt: Hora mortii, Itic Strul dezertor si Catastrofa. Aceasta va anunta, prin conflict, romanul Padurea spanzuratilor, asa cum Rafuiala, Ofilire si Rusinea anunta romanul Ion.

O alta directie a prozei scurte este aceea inspirata de viata targului. Apar slujbasi marunti, inraiti de viata monotona si umilitoare, ca in Filibas, Pozna, sau aspecte ale mahalalei. Sugestive sunt Culcusul si Golanii, surprinzatoare prin realismul pitoresc (il anunta, intr-un fel, pe Ion Baiesu, cu Groapa).

Ca romancier, Rebreanu cultiva toate formulele literare. Romanul realist obiectiv modern este reprezentat de Rascoala si Ion; romanul de analiza psihologica este ilustrat prin Padurea spanzuratilor si Ciuleandra. Amandoi este considerat romanul politist (se urmareste o crima infaptuita cu sange rece, care ar fi ramas neelucidata daca eroina, o tanara cu un chip angelic, n-ar fi marturisit ca ea este ucigasa). Romanul politic este reprezentat de Gorila, cel erotic, de Jar; in sfarsit, cel mai drag romancierului - dupa propria marturisire - este Adam si Eva, dezvoltand ideea metempsihozei: doua spirite se incarneaza in sapte existente succesive, iar atunci cand se intalnesc - in a saptea existenta - vor fi despartiti prin moarte.

In romane, Rebreanu ramane un exceptional observator al concretului, lucrand cu tonuri fundamentale, fara rafinamentul nuantelor. Este atent la echilibrul partilor si la perspectiva.

Mai putin cunoscuta este creatia dramatica. Amintim piesele: Plicul, Apostolii si Cadrilul.

3. Ion

Conceput la dimensiuni monumentale, personajul care da titlul romanului este un tip unic in galeria personajelor taranesti. Romanul insusi a fost primit favorabil, considerat "icoana a vietii Ardealului", "monografie a vietii ardelenesti". G. Calinescu aprecia ca "Ion este intaiul adevarat roman romanesc modern". M. Dragomirescu: "Ion este un fel de epopee a romanismului, cu intunericul si luminile lui, o epopee care patrunde pana in adancurile sufletului omenesc [.] Este o mare opera, prin perfecta obiectivitate a autorului, conciziunea si adancimea trasaturilor personajelor; originalitatea compozitiei".

a) Structura

Romanul este alcatuit din doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii, cu o structura sferoida. Satul este o comunitate inchisa, din care nu se poate iesi decat prin moarte. Oamenii se nasc, cresc, se insoara, au copii, imbatranesc si mor intr-o succesiune fireasca, fara abateri de la regula. Titlurile celor doua parti sunt semnificative, indicand nucleul in jurul caruia se vor dezvolta intamplarile. Eroul este obsedat la inceput de pamant, auzind numai glasul acestuia, inabusind iubirea. Cand constata ca pamantul atat de dorit nu i-a adus fericirea visata, cand simte golul sufletesc din ce in ce mai mare, devine atent, din nou la glasul iubirii, din ce in ce mai puternic.

Romancierul ne ofera o imagine complexa asupra lumii satului, vazuta in momente de mare inclestare materiala si sufleteasca si in mai rarele momente de bucurie.

Hora este, intr-un fel, axul central al romanului, pentru ca acolo se tes intrigi, se incheaga cupluri, se dezlantuie pasiuni si se dezvaluie conflicte. La hora apare evidenta stratificare sociala din lumea satului: chiaburii, precum Stefan Hotnog si Vasile Baciu, mijlocasii: Macedon Cercetasu sau Simion Lungu, si taranii saraci, precum Glanetasu. Mai ales acestia din urma traiesc o drama, pentru ca a nu avea pamant insemna a fi "fleandura", "sarantoc", "hot", sau "talhar". Locul in lumea satului este fixat de avere, averea insemnand, in primul rand, pamant. Cei ce nu-l aveau erau asemenea cainilor de pripas care dadeau tarcoale bucatariei.

Tot de la hora - unde era adunat tot satul - aflam despre conflictul dintre saracul Ion si chiaburul Vasile Baciu, dintre harnicul, inteligentul, aratosul, dar saracul Ion si George Bulbuc, feciorul bogat, dar greoi.

Pamantul este conditia sine qua non a existentei taranesti, generator de suferinte, dar si de bucurii. Comoditatea sau lipsa spiritului practic duc la naruirea proprietatii, la saracie; asa s-a intamplat cu tatal lui Ion, sau cu vaduva lui Maxim Oprea.

Romanul urmareste apoi si relatiile dintre tarani si autoritati, reprezentate de invatatorul Herdelea si de preotul Belciug. Sunt urmarite si relatiile, uneori incordate, dintre invatator si preot, cauzate de dorinta de intaietate. Impresioneaza, de asemenea, viziunea autorului asupra relatiilor nefiresti dintre maghiari si romani, siliti sa respecte legi ce nu erau pe masura firii lor. Tabloul vietii satesti se completeaza cu imagini ale vietii politice din Ardeal.

Rebreanu este atent la traditiile si obiceiurile satului, realizand, in felul acesta, o monografie. Nelipsita din viata comunitatii este hora, o dezlantuire de vitalitate a tinerilor. Feciorii si fetele joaca din ce in ce mai infierbantati, in ritmul tot mai rapid al muzicii, dand glas unor chiuituri semete, dovedind pofta de joc: "Invartita tine de vreun ceas, fara intrerupere, si tinerii nu se mai satura".

Detaliat este prezentata nunta. Dupa obicei, aceasta tine trei zile, de sambata pana luni. Ospatul se desfasoara la socrul mic. Ca obicei specific, mentionam dansul miresei pe bani, suma adunata astfel constituind piatra de temelie a viitoarei gospodarii.

Inmormantarea este de asemenea prilej de adunare a oamenilor, care respecta traditiile. Totul se desfasoara conform legi nescrise. Semnificativa este mandria cu care Zenobia priveste in jurul ei la inmormantarea Anei: "Zenobia, in genunchi, tinea copilul in brate, leganandu-l, ca sa nu scanceasca, si se uita imprejur, parca s-ar fi mandrit cu frumusetea de ingropaciune". Nu lipsesc bocitoarele platite, ecteniile, parastasul.

Colectivitatea rurala se supune datinilor, pe care le respecta, crede in superstitii, in puterea vrajilor sau a descantecelor. Interesant este descantecul "de deochi", prin care Zenobia incearca sa-l insanatoseasca pe nepotul sau.

b) Sintaxa personajelor

Dintre toate personajele, numeroase, ale romanului, se desprinde monumental chipul lui Ion. Acesta are deopotriva atribute ale personajului clasic si romantic. Din scena cu insusiri de basorelief, care infatiseaza suflarea satului la hora, se desprinde Ion al Glanetasului, cu o privire stranie si o expresie dura.

Este un personaj complex, de o mobilitate surprinzatoare, obsedat de ideea de a scapa de saracie. Nu este nici taranul taciturn al lui Sadoveanu, nici contemplativul lui Marin Preda. Este sarac, dar harnic, istet si mandru, traind umilinta ca nu avea pamant. Dorindu-si o pozitie sociala care sa-i asigure respectul consatenilor, Ion va face orice pentru a obtine pamant.

Inca de mic, pamantul i-a fost mai drag ca o mama. Dupa ce a crescut, dragostea pentru ogorul lui a devenit mai patimasa; condamnandu-si tatal pentru ca i-a paraduit averea; mai ales ca realizeaza semnificatia pamantului. Aflat la cosit, in fata intinderii adormite, traieste o fericire rara: "Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place."

Pentru Ion, pamantul este o fiinta care respira si traieste. Toata fiinta lui ardea de dorul de a stapani pamant, dorinta subliniata de repetarea imperativului trebuie: "Trebuie sa aiba pamant mult, trebuie".

Neavand mostenire, neavand bani, Ion recurge la singurul mijloc posibil, sugerat doar de Titu Herdelea, acela de a se insura cu o fata bogata. Dar, cum nici un chiabur n-ar fi acceptat un ginere "fleandura", "sarantoc", "hotoman", "talhar", Ion il va sili pe Vasile Baciu sa i-o dea pe Ana, pe care o batjocoreste si o lasa de rasul satului. Dovedeste un cinism revoltator: "- Las' s-o bata zdravan, ca i se cade! adauga Ion cu un zambet rautacios".

Dupa numeroase certuri, eroul va accepta sa se insoare cu Ana, in schimbul loturilor de pamant pe care le ceruse si le obtinuse de la socru. Mediator a fost preotul satului, care se gandea si la biserica.

Vazandu-si visul implinit, constient de averea sa, proaspatul imbogatit se transforma, devenind mandru. Cauta sa-si arate greutatea pe care i-o dadea sentimentul bogatiei: pe ulita pasea mai rar si mai apasat si discuta cu oameni numai despre pamant si despre avere. Lacomia lui de pamant fusese astamparata, iar narile i se umflau, sorbind aburii primaverii si privind brazdele lucitoare cu dragoste patimasa.

Semnificativa este scena a VIII-a din capitolul al IX-lea, care ar putea fi intitulata Sarutarea. Comportamentul lui Ion, imbatat de fericire, este la limita firescului, gestul prin care imbratiseaza si saruta pamantul fiind si o dovada a umilintei in fata "uriasului": "Incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor". Fragmentul este antologic, toate sintagmele referitoare la pamant subliniind iubirea patimasa: "trupul negru al campurilor", "lutul negru, lipicios, cleios", "atingerea rece si dulceata amara a pamantului". In aceste momente, Ion se simte un invingator.

G. Calinescu spunea ca Ion este o bruta, caruia siretenia ii tine loc de desteptaciune: "nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuala". E. Lovinescu a considerat ca "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa".

Ar fi fost normal ca Ion sa fie fericit, pentru ca era, in sfarsit, bogat. Constata, insa, in sufletul sau, un gol imens: "Mandru si multumit, ca orice invingator, Ion simtea, totusi, un gol ciudat in suflet." Glasul iubirii, pe care-l facuse sa amuteasca, ascultand numai glasul pamantului, se face simtit din ce in ce mai puternic. Acel imperios trebuie, pe care il rostise in legatura cu Ana si pamantul, il rosteste acum in legatura cu Florica: "Trebuie sa fie a mea, trebuie".

Marea greseala a eroului este aceea de a fi confundat multumirea de moment cu fericirea. Din acest punct de vedere, eroul traieste o drama si este un personaj tragic, aflat intr-o situatie limita, care cere o optiune: sa aleaga intre bogatie si renuntarea la Florica, pe de o parte, si sa-si traiasca iubirea in saracie. Nu poate avea si pamant si iubire, si de aici tragismul situatiei sale.

Ion nu trebuie condamnat pentru ca si-a dorit pamant si o situatie mai buna. De condamnat sunt mijloacele folosite si, in ultima instanta, pentru ca a provocat moartea Anei.

Satenii impartasesc pareri diferite despre Ion. Pentru Vasile Baciu este un talhar si un sarantoc; pentru Belciug este un bataus si un om de nimic - atunci cand era sarac -, dar un bun crestin, dupa ce se imbogateste. Pentru vecinul sau Simion Lungu este un hot. Pentru familia Herdelea, care la inceput il aprecia pentru harnicie, devine un ticalos, mai ales ca provoaca atata suferinta Anei.

Ana este un personaj cu o soarta tragica, pentru care viata a insemnat o suferinta perpetua. Dupa o copilarie chinuita, in care a indurat mereu bataile tatalui ei, este redusa la conditia de unealta in mainile lui Ion al Glanetasului, de care acesta se foloseste fara nici un scrupul pentru a dobandi pamanturile lui Vasile Baciu. Amagindu-se cu ideea dragostei pentru Ion, nu isi da seama de prapastia in care este tarata; iar cand se va trezi si va realiza ca a ajuns un simplu act de proprietate, tratat ca atare de sot si de socri, deja viata ei nu mai are nici un rost. Incepe sa se gandeasca la sinucidere cand observa cat de usor se poate scapa de necazurile vietii (v. moartea lui Avrum). Constienta de inutilitatea ei: "Toti au dreptate. Numai eu n-am nici un rost pe lume", se va spanzura.

Florica este un personaj diametral opus Anei. Candida, patimasa, iubeste cu pasiune si dezinteres, dar, ca si Ion, traieste complexul saraciei si, tot precum acesta, este capabila sa-si inabuse glasul iubirii pentru a urca in ierarhia sociala.

Vasile Baciu a fost in tinerete om harnic si strangator. Pierzandu-si, insa, sotia, cade in patima betiei. Este dominat de prejudecati de ordin social, refuzand sa-si marite fata dupa "sarantocul" Ion al Glanetasului, nu pentru ca ar intui soarta Anei o data ce Ion va fi obtinut ceea ce dorea, ci pentru ca dorea sa se asigure ca averea ii va ramane intacta.

George, desi nu este nici aratos, nici inteligent, precum Ion, are, totusi, avantajul unei pozitii sociale mai bune. De aceea este in permanenta rivalitate cu acesta pentru onoarea de a fi "fruntea flacailor". Dupa ce Ana, cea care ii era harazita, se va marita cu Ion, ambitia razbunarii il indeamna s-o ia pe Florica. Nu intelege de prima data motivul repetatelor vizite pe care i le facea Ion dupa casatoria lui cu Florica, simtindu-se magulit ca cel ce fusese cel mai respectat flacau vine si ii cere sfaturi.

Preotul Belciug, pastorul spiritual al satenilor din Pripas, este un model de evlavie si de cumpatare pentru enoriasii sai, insa o fire orgolioasa, care nu accepta sa-i fie incalcata autoritatea. Dupa ce a ramas vaduv din primul an de preotie, nu s-a dedicat "celor lumesti", consacrandu-se, in ciuda sanatatii sale subrede, visului sau de-o viata: zidirea unei noi biserici in sat. In "lumea buna" este cunoscut ca un nationalist infocat, care refuza cu indarjire sa ia parte la politica de maghiarizare fortata promovata de autoritati. Il infrunta cu demnitate pe inspectorul Horvat, nemultumit ca orele de religie nu sunt tinute in ungureste. Se gaseste intr-un permanent conflict cu invatatorul Herdelea; orgoliul sau nemasurat vede in orice actiune a invatatorului ce nu concorda cu parerile sale o incercare de a-i stirbi autoritatea in fata satenilor. De aceea va actiona fatis impotriva acestuia ori de cate ori i se iveste ocazia. Cei doi se vor impaca atunci cand isi vor da seama ca micile rivalitati duc la dezbinare si ca numai uniti vor putea face fata pericolului pierderii identitatii nationale, pericol reprezentat indeosebi de noul invatator Zagreanu.

Herdelea, batranul invatator, isi duce viata vesnic impovarat de griji si de nelinisti. Traind aproape mereu in relatii conflictuale cu preotul Belciug, pe al carui pamant si-a zidit casa, fara vreun act de donatie, se gandeste cu spaima la posibilitatea ca, intr-o buna zi, sa fie aruncat pe drumuri. Dupa ce protectorul sau, inspectorul Cernatony, a iesit la pensie, este amenintat sa-si piarda si slujba de invatator al statului, intrucat nu i-a invatat pe copii ungureste. Indemnat de spiritul sau de dreptate, ii scrie lui Ion o petitie catre Ministerul de Justitie, pentru a denunta lipsa de corectitudine a judecatorului din Armadia, ceea ce ii va aduce noi necazuri, intrucat judecatorul, gasit nevinovat, il va prigoni si ii va intenta proces. In disperare de cauza, isi va trada conationalii si-l va sustine pe candidatul ungur la postul de deputat, crezand cu naivitate ca gestul sau va fi apreciat de superiori si ca problemele sale vor lua sfarsit. In realitate, ungurii nu il vor ajuta cu nimic; in schimb, in ochii comunitatii romanesti locale, devine un "renegat". Starea sa materiala precara nu ii permite sa-i ofere Laurei o zestre, de aceea este bucuros ca s-a gasit un tanar care sa accepte aceasta situatie. Batranul Pintea, tatal proaspatului ginere, ii va numi pe Herdeleni "ceata de calici, ce umbla sa-si ascunda saracia prin sforaiala".

4. Padurea spanzuratilor

a) Preliminarii

Liviu Rebreanu a scris acest roman in amintirea fratelui sau Emil, condamnat la moarte pentru dezertare de pe front. Pe de alta parte, scriitorul a vazut o ilustratie ce infatisa o sumedenie de condamnati la moarte prin spanzuratoare atarnand de crengile unor copaci. De aici i-a venit gandul acestui roman, anuntat, dealtfel, prin nuvela Catastrofa.

Padurea spanzuratilor este roman al unei constiinte, psihologia fiind doar un pretext pentru morala; avanseaza romanul analitic, studiind starile sufletesti, in generalitatea lor, ca pe niste extrase. Romanul infatiseaza obiectiv constiinta unor personaje prin perspectiva naratorului.

Tema este razboiul aducator de moarte si nefericire.

Conflictul este generat de incertitudinea in care traieste eroul, aflat intr-o dificultate a optiunii: sa respecte juramantul militar, ca ofiter al armatei austro-ungare, sau sa se gaseasca alaturi de fratii sai de sange, dovedind responsabilitate morala. La inceput este convins ca are dreptate cand apara cu strictete legea, pentru ca apoi sa se intrebe cine are dreptul sa ia viata unui om.

b) Structura

Asemenea celorlalte romane obiective, si acesta are o structura simetrica, deschizandu-se cu scena spanzurarii cehului Svoboda si inchizandu-se tot cu o scena a spanzurarii unui dezertor, de data aceasta Apostol Bologa. Constructia sferica a cartii sugereaza multiplicarea aceluiasi caz, justificand si titlul romanului.

c) Subiectul

Provenit dintr-o familie respectabila - tatal - avocat, mama - fiica unui vestit medic -, Apostol Bologa parea destinat unei cariere de intelectual. Urmeaza liceul din Nasaud, iar apoi facultatea de filosofie la Budapesta. Se logodeste cu Marta, fiica unui important avocat din localitatea sa natala. Cand o observa pe usuratica sa logodnica cochetand cu un locotenent de vanatori imperiali, orgoliul ii dicteaza lui Bologa sa se inroleze in armata austro-ungara, pentru a deveni "erou". Aplicand o "conceptie de viata" proprie, potrivit careia cel mai important lucru este indeplinirea datoriei, nu ezita sa condamne la moarte un camarad ceh, care incercase sa dezerteze, ba chiar, din exces de zel, se implica in organizarea executiei.

Conceptia sa de viata incepe sa se clatine atunci cand este informat ca divizia sa va fi mutata pe frontul romanesc. Disperat, incearca, la randul sau, sa dezerteze si sa treaca de partea rusilor, insa este ranit. Dupa o convalescenta indelungata, este trimis pe frontul romanesc, acordandu-i-se comanda coloanei de munitii. O cunoaste pe Ilona, fiica groparului Vidor, pe care o va cere in casatorie. Este in continuare dominat de ideea dezertarii, pe care o pune in aplicare in momentul cand este desemnat sa faca parte din Curtea Martiala ce trebuie sa judece doisprezece asa-zisi spioni romani. Intrucat nu si-a luat masuri elementare de prevedere, este prins in timp ce incerca sa treaca frontul de partea romanilor. Tribunalul militar il va gasi vinovat de tradare si il va condamna la moarte prin streang.

d) Caracterizarea lui Apostol Bologa

Prin eroul principal, Apostol Bologa, scriitorul analizeaza drama dezechilibrului si a prabusirii sufletesti a unui om cu o constiinta zguduita de imprejurarile vitrege ale vietii si ale razboiului. Atitudinea lui Bologa fata de viata nu este prezentata prin intermediul naratorului, in mod direct, ci prin intermediul comportamentului sau, de la inceput pana la sfarsit.

Nimic nu tradeaza in copilarie, si apoi in adolescenta, pe omul aflat intr-un continuu zbucium sufletesc, traind o drama. Daca in copilarie traia cu ideea existentei unui Dumnezeu ocrotitor, in adolescenta, tanarul are revelatia libertatii de a fi stapanul gandurilor si intentiilor sale. Este un temperament robust, linistit, pana cand existenta, cu toate problemele ei, incepe sa-l preocupe. Razboiul va fi acela care va declansa contradictii si latente sufletesti nebanuite.

Orgolios si ambitios, se inroleaza ca voluntar in armata, savarsind acte de bravura pe diferite fronturi din Galitia si Italia. In spiritul datoriei fata de stat se contureaza conceptia despre viata inca din timpul studiilor la Budapesta, cand eroul simte nevoia evadarii din ingradirea dogmelor religioase cu care mama i-a hranit copilaria.

Crede ca razboiul este generator de energii si ca fiecare trebuie sa-si faca datoria fata de sat: "m-am dezmeticit repede si mi-am dat seama ca numai razboiul e adevaratul generator de energii". Raspunsul lui Klapka: "Si eu care credeam ca razboiul e un ucigator de energii", il surprinde nepregatit, iar eroul traieste o prima sovaiala cu privire la sentimentul datoriei.

Treptele devenirii sale definesc o personalitate ambigua: "Eu insumi, desi sunt o fire excesiv de sovaitoare, de data aceasta am constiinta pe deplin impacata, absolut pe deplin." Curand, insa, credinta aceasta se prabuseste, caci n-a izvorat dintr-o libera alegere, ci i-a fost impusa de o anumita conjunctura. In acest moment se declanseaza drama, generata de contradictia dintre constiinta si imperativul datoriei exterioare. Cat timp traieste fara a avea constiinta vietii sale interioare autentice, totul pare in regula. Cand i se releva fiinta launtrica profunda, drama devine acuta, caci descoperirea sinelui coincide cu aceea a unui timp interior.

Sondajul psihologic si monologul interior sunt procedee fundamentale ale viziunii estetice, construind edificiul narativ si definind universul inchis in care se misca eroul

Interesat de problemele grave, de actualitatea din care izvorau conflicte dramatice, autorul examineaza minutios cele trei ipostaze sociale si morale in care este silit sa traiasca eroul, in raport cu statul, cu natiunea si cu patria. Analiza invalmaselii de ganduri, a obsesiilor tiranice, proiecteaza eroul in cele mai adanci forme ale tragicului, demonstrand ca viata omului est inauntru, constiinta individuala avand intaietate. Redescoperirea sinelui se face pe front, unde, in numele unor idei abstracte: lege, datorie, stat, voteaza pentru condamnarea la moarte a unor vinovati.

La inceput traieste dragostea pentru datorie, fiind ofiterul-model. Traieste apoi dragostea pentru fratii sai, romanii, la care nu se gandise pana atunci. Nutreste apoi dragostea pentru toti oamenii, indiferent de nationalitate. In sfarsit, aflandu-se in stare de urgenta sufleteasca, nutreste dragoste pentru moarte. In acest context, Bologa apare in ipostaze diferite: militarul, credincios juramantului prestat; romanul, incapabil sa ridice arma impotriva fratilor, si omul, indragostit de semenii sai. Constiinta schilodita il obliga sa vada in moarte singura salvare.

Rebreanu insusi marturisea: "Apostol e cetatean, o particica din eul cel mare al statului, o rotita intr-o masinarie mare; omul nu e nimic decat in functie de stat. Apostol devine roman, statul ramanand ceva fictiv si intamplator, deoarece intruneste oameni straini la suflet si la aspiratii. Neamul este o izolare bazata pe iubire, chiar instinctiva; statul nu cere iubire, ci numai devotament si disciplina, pe cand neamul presupune o dragoste frateasca. Apostol devine om in sanul neamului; individul isi regaseste eul sau cel bun, in care salasluiesc mila si dragostea pentru toata omenirea".

Romanul poate fi numit psihologic, dar psihologia e doar un pretext pentru morala. E mai bine sa spunem ca Padurea spanzuratilor este roman al unei constiinte.

5. Liviu Rebreanu - creator al romanului obiectiv realist modern

a) Situatia romanului pana la Rebreanu

Pana in perioada interbelica, romanul a fost putin reprezentat (pana in 1920). Au existat incercari de roman, in perioada pasoptista, prin V. Alecsandri (Dridri) si M. Kogalniceanu (Tainele inimii). Din perioada post-pasoptista il amintim pe N. Filimon (Ciocoii vechi si noi - intaiul roman social). Notabila este si aparitia ciclului Comanestenilor (apartinand lui Duiliu Zamfirescu). Din perioada marilor clasici, retinem romanul Mara al lui Ioan Slavici. In general, acestea erau romane sociale, in care diferentierea umana era realizata prin opozitii si in care erau prezente intentiile moralizatoare. Critica sociala era unilaterala, aratand dorinta de restauratie a unor randuieli apartinand trecutului. In proza de inspiratie rurala, mai ales, era prezent subiectivismul, dublat de un lirism inadecvat.

b) Conceptia lui Rebreanu despre roman

Intr-un studiu intitulat Cred, Rebreanu nota: "Pentru mine, arta - zic arta si ma gandesc mereu la literatura - inseamna creatie de oameni si de viata. Astfel, arta, ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume."

Rebreanu crede ca romancierul trebuie sa fie un mare creator de viata. In acest sens, in jurnalul sau, nota: "E de prisos sa arat ce greseala ar face cine ar crede ca niste creatii sunt identice cu viata de toate zilele. Artistul nu copiaza realitatea niciodata [.] Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o alta lume noua, cu legile ei, cu intamplarile ei, cu oamenii ei".

c) Obiectivitatea autorului se manifesta printr-un spirit critic fata de tot ce se desprinde din viata, sub toate aspectele: social, politic, familial. Antagonismele sociale - selectarea si desfasurarea dramatica a faptelor, motivarea psihologica a comportamentului social si individual - pun in evidenta atitudinea scriitorului, care, din acumularea faptelor de viata, reconstituie o lume cu multe personaje, al caror destin e urmarit cu pricepere.

Existenta satului ardelenesc e surprinsa in momente de inclestare sociala, datorate diferentierii sociale, lipsei pamantului, dorintei de a ocupa o pozitie buna in ierarhia rurala, situatiei politice dramatice a romanilor din Ardeal.

Romanul Ion prezinta un univers rural diferentiat, din aceasta perspectiva conturandu-se tabloul structurii sociale taranesti: bogati, saraci, intelectuali din mediul satesc sau urban. In acest roman, autorul grupeaza elementele pe doua planuri principale, care merg paralel, intersectandu-se in situatii limita. Tehnica artistica narativa este complexa, structura fiind arhitectonica, precum aceea din romanul Rascoala.

(se dezvolta drama lui Ion si tragismul destinului sau)

Satul este surprins la inceputul secolului al XX-lea, in preajma si in timpul marii rascoale de la 1907. Romanul Rascoala ne ofera o monografie a acesteia, prezentandu-i cauzele, desfasurarea si infrangerea. Scriitorul observa obiectiv diferitele medii sociale: cel boieresc, cel taranesc, sau acela al intelectualilor: invatatori, avocati, jurnalisti.

Setea individuala de pamant din Ion devine sete colectiva: Ion voia pamant din orgoliul omului umilit, care vrea sa-si ia revansa, obligandu-i pe cei ce l-au injosit sa-l respecte; taranimea din Rascoala doreste pamant pentru ca acesta e conditia sine qua non a existentei lor. Replica unui personaj, Grigore Iuga, este semnificativa in acest sens: "Apoi vezi ? Pamanturile oamenilor, asta e chestia taraneasca ! Pamanturile nu prea sunt, si unde-au fost, s-au cam spulberat !"

Ca noutate in romanul amintit apare realizarea desavarsita a psihologiei colective, atentia cazand asupra personajului colectiv: taranii. Acestia actioneaza sinergic; chipurile lor par a fi un singur chip, multiplicat in zeci de copii. Framantarile si vanzoleala taranilor sunt surprinse in pagini antologice, care indreptatesc afirmatia ca Rebreanu este "romancierul gloatei". Unele scene lasa o impresie puternica, asemanatoare celei resimtite in fata unui tablou de Tintoretto, pictor care a stiut sa surprinda gesturi si fizionomii colective.

Procedeele de realizare a personajului colectiv sunt numeroase, dar le retinem pe cele mai importante:

Taranii au un comportament mecanic; e destul ca unul din ei sa ceara pamant, pentru ca toate glasurile sa preia strigatul; e suficient ca un taran sa strige "Foc! Sa dam foc!", pentru ca, intr-o invalmaseala de glasuri, strigatul sa fie reluat si amplificat pe toate tonurile posibile.

Gesturile si vorba taranilor devin mijloc de caracterizare a personajelor.

Derularea cinematografica a secventelor, cu scene tensionate in crescendo, atingand un punct culminant, este, de asemenea, mijloc de prezentare a colectivitatii. Magistrala este scena uciderii boierului Miron Iuga.

Altul este mediul surprins in Padurea spanzuratilor, care se constituie nu numai ca un roman psihologic, ci si ca un roman de razboi, urmarind influenta razboiului asupra constiintei umane.

(se dezvolta drama lui Apostol Bologa)

d) Noutate desavarsita aduce Rebreanu din punctul de vedere al compozitiei si al modalitatii narative. In acest sens, e elocventa una din marturisirile autorului: "In cursul elaborarii, am cautat sa realizez impartirea fiecarui capitol in mici diviziuni, care cuprind cate o scena, cate un moment, in sfarsit un fir liber din tesatura originala. Toate acestea au trebuit innodate intr-un anume fel, ca sa ne poata intoarce in cuprinsul actiunilor principale".

Retina lui Rebreanu retine tablouri, fizionomii, gesturi, care, depozitate in subconstient, lucreaza subteran, pentru ca, dupa o lunga gestatie, ele sa reapara amplificate in asociatii multiple, cu ramificatii surprinzatoare. Dintr-o scena agresca, cu un taran ce parea ca saruta pamantul, motiv aproape mitologic, s-a nascut, dupa lungi metamorfoze, romanul Ion. Dintr-o fotografie reprezentand soldati spanzurati, s-a ivit, ca idee, romanul Padurea spanzuratilor. Din progresia frenetica a unor momente de dans argesean, avea sa ia fiinta romanul Ciuleandra.

Ansamblul structural are o simetrie circulara, romanele fiind corpuri sferoide, ce se deschid si se inchid la aceeasi scena. De pilda, romanul Padurea spanzuratilor se deschide cu scena spanzurarii lui Svoboda si se inchide cu scena spanzurarii lui Apostol Bologa. Rascoala debuteaza cu o discutie purtata de parteneri ocazionali despre pamant si tarani si sfarseste tot cu o discutie despre pamant si tarani, aproape cu aceeasi parteneri. Romanul Ion incepe cu descrierea drumului ce duce in Pripas, univers inchis al taranilor, si se termina cu descrierea aceluiasi drum, de data aceasta plecand din universul inchis al satului spre lume.

Observam apoi o tehnica a contrapunctului, dictata de opozitia dintre doua realitati, prezenta la toate nivelurile arhitectonice, de exemplu, intre cele doua mari parti ale romanelor: "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii", in Ion , "Se misca tara" si "Focurile", in Rascoala.

Intalnim in romanele lui Rebreanu tehnici moderne, cum ar fi: retrospectia, prezenta in Padurea spanzuratilor in evocarea vietii lui Bologa dinainte de inrolarea in armata; cel ce isi aminteste este eroul, dar cel ce povesteste e naratorul; autoobservarea, ca forma a introspectiei, evidentiata prin monologul lui Ion cu privire la pamant si la necesitatea de a a-l avea; eroul incearca sa-si lamureasca trairile; tehnica anticipatiei - observabila atat in Ion cat si in Padurea spanzuratilor; de pilda, moartea Anei este anticipata de moartea lui Dumitru Moarcas si a carciumarului Avrum; lumina din ochii lui Svoboda va anticipa pe aceea din ochii lui Bologa inainte de moarte.

Apar, de asemenea, in romanele lui Rebreanu, simboluri, cum ar fi: rosul, reprezentand sangele celor ucisi in rascoala, dar si focul, purificator si distrugator in acelasi timp; vantul si ceata, frecvente in Padurea spanzuratilor, sunt simboluri ale invalmaselii sufletesti, ale apasarii si neputintei de a gasi o salvare.

Modern este Rebreanu si sub aspectul investigatiei psihologice. Destinul fiecarui personaj este o problema de psihologie umana, determinata de factori sociali (lipsa pamantului - in Rascoala), dar si de impulsuri ale fiintei, rabufnite in imprejurari dramatice (Ion Padurea spanzuratilor). Ion va actiona instinctiv, sub obsesia pamantului; in Rascoala, rabufnirea este a gloatei, conturandu-se o psihologie a acesteia; in Padurea spanzuratilor putem vorbi de o "monografie a incertitudinii chinuitoare", provocata de lupta dintre sentimentul datoriei si constiinta romanului.

Rebreanu este un maestru al naratiunii, pe care o conduce cu pricepere. Ritmul acesteia este, la inceput, lent, ca si cum scriitorul ar fi in stadiul acumularii de fapte, pentru ca, treptat, sa se accelereze, infatisand conflicte si infruntari dramatice. De exemplu, taranii pasesc cu sfiala in curtea boierului Iuga si in parcul conacului, ferindu-se sa nu calce iarba; suporta dojana stapanului autoritar fara sa se impotriveasca, pana cand unul dintre tarani il infrunta. Din acest moment, agitatia, involburarea, impuscaturile, tipetele dau impresia unui vacarm greu de descris, scena fiind dinamica, sustinuta mai ales prin factori ai auditiei. Autorul-narator povesteste si intervine in toate momentele naratiunii.

Timpul narativ este procedeu de disciplinare, factor de structura al materialului faptic, stabilind un anume traseu, la care se raporteaza fragmentele naratiunii.

Spatiul narativ este satul si, respectiv, frontul.

Personajele sunt exponentiale, cum este, de pilda, Ion, exponent al tuturor taranilor fara pamant, sau liant, ca Titu Herdelea, facand legatura intre diferite medii sociale.

Perspectiva narativa este unica, autorul fiind omniscient: stie tot, povesteste si comenteaza obiectiv toate faptele eroilor sai. Ca formula literara, descoperim asemanari cu aceea a lui Balzac, Tolstoi sau Flaubert.

In privinta particularitatilor de limba, Rebreanu a valorificat lexicul popular, fara exces de regionalisme. Fraza este scurta, realizata prin repetari ale unor cuvinte sau sintagme; propozitiile sunt uneori eliptice, iar vorbirea personajelor - monosilabica. In functie de trairile personajelor, de interventiile acestora, apar acumulari de procedee retorice: interogatii multiple, exclamatii, puncte de suspensie.

Temelia creatiei ramane, negresit, expresia, nu insa ca scop, ci ca mijloc. Stilul lui Rebreanu nu este elegant, pentru ca altceva urmareste scriitorul. In acest sens stau marturie mai multe marturisiri ale sale: "Prefer sa fie exprimarea bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce vreau, decat sa fiu slefuit si neprecis" si "De dragul unei fraze stralucite sau a unei noi imperecheri de cuvinte, nu voi sacrifica niciodata o intentie". Stralucirea stilistica, cel putin in opera de creatie, se face mai totdeauna, in detrimentul preciziei si a miscarii de viata. Stilul lui Rebreanu are forta de obiectivare, precizie si sobrietate.

Legat de aceasta, G. Calinescu scria: "Frazele considerate <<singure>> sunt incolore ca apa de mare tinuta in palma; dar cateva sute de pagini au tonalitatea neagra-verde si vuietul marii".