STILISTICA si / sau RETORICA

STILISTICA si / sau RETORICA

Pierre Guiraud , amintind ca Novalis spunea "Stylistik oder Rhetorik", impinge istoria stilisticii pana la originile ei retorice, conferindu-i astfel o existenta bimilenara. Pentru stilisticianul Stephen Ullmann stilistica este o neoretorica, asa cum pentru Guiraud retorica este "stilistica celor vechi". Se poate spune si ca stilistica este retorica practica a modernilor? Da, in masura in care a surprins universalii ale expresiei literare.

Retorica antica "Stiinta tropilor" - cum spunea Fontanier - tropologia, numita odinioara leporie, nu acopera intreg campul retoricii.

La cei vechi, finalitatea declarata a retoricii era aceea de a transmite tehnicile persuasiunii. Ca arta si ca stiinta a elaborarii unui discurs persuasiv, retorica apare in secolul al V-lea i.Ch. in Sicilia (la Gorgias si Corax) si, de aici, la Atena. Numele provine de la retor, oratorul apreciat pentru ca reunea intelepciunea cu elocventa.

Retorica - ars bene dicendi, deosebita de gramatica - recte dicendi scientia, este, conform definitiei antice, arta de a vorbi (si scrie) bine, in sensul unei exprimari pretentioase estetic, adecvate situatiei, dovedind moralitate si dorinta de a obtine un efect. In acest sens, Gorgias i-a anexat dimensiunea paradigmatica a figurilor.

Scriind o Retorica si o Poetica, Aristotel clarifica cele doua domenii distantandu-le: retorica are ca obiect structurarea discursului oratoric, pon­derea cazand pe demonstratie si pe argumentatie, lexisul (elocutio) ocupand un loc modest, poetica are ca obiect evocarea imaginara si demersul de la imagine la imagine, nu de la idee la idee, ca in retorica. Pentru Aristotel, retorica formeaza, impreuna cu dialectica, un intreg: ambele constituie tehnici ale argumentatiei, insa retorica utilizeaza entimeme (silogisme fara premisa si concluzie) in locul silogismelor propriu-zise.

Prin Ovidiu, Horatiu (care apropie elocinta de poezie), prin Cicero, la care interesul inclina spre elocutio, prin Quintilian (care accentueaza pe bene dicendi), distanta dintre poetica si retorica se micsoreaza. Incepand cu Quintilian, retorica devine disciplina majora in educatia romana si apoi in pedagogia clasica occidentala.

In L'ancienne Rhétorique, l970, R. Barthes a remarcat caracterul multiplu / enciclopedic al retoricii, disciplina care s-a prezentat ca o tehnica, o stiinta, o morala sustinand adevarul, o forma de invatamant, o practica sociala, ludica etc. Antichitatea greco-latina a dezvoltat in tratatele de retorica o meditatie sistematica aupra limbii al carei specific il constituie orientarea sa literara: artele poetice sunt un fel de "stilistici" ale literaturii, construite pe ideea de abatere. La baza retoricii si a lingvisticii antice se afla insa "eroarea clasica": caracterul normativ, prescriptiv si static al preocuparilor de estetica a expresiei. P. Guiraud panorameaza: "Prin origini, retorica este esential finalista, pragmatica, dogmatica, normativa. Finalista, in masura in care opera literara (de arta, in general) e definita prin destinatar, conceputa ca obiect, o fabricare in vederea consumului. De unde notiunea de genuri, care sta la baza definitiei stilului. E normativa, pentru ca sta pe o tehnica definita de legi. Regulile sunt pragmatice, arta de a scrie fiind un praxis mai mult decat o speculatie teoretica asupra naturii si functiilor limbajului; e dogmatica, fondata pe imitatia de auctores - mari modele. Retorica sta pe o conceptie esentialista a omului si a universului; lumea creeaza idei, literatura si artele sunt imagini ale lor (mimesis-ul aristotelic si Platon)"

1.2. Litera(tu)rizarea retoricii. Sinonimia cu stilistica Alexandri­nismul antichitatii tarzii, cu stilul sau exuberant si straniu, in care figurile joaca un rol esential si mai ales inflorirea pe care o cunosc acestea la Dionisios din Halicarnas contribuie la dezechilibrul compartimentelor retoricii, la predilectia pentru elocutio. Platon si Socrate manifestasera rezerve fata de o retorica inteleasa abuziv ca o arta de a induce in eroare auditoriul cu vorbe mestesugite, de a-i forma opinii, nu judecati argumentate.

Filozofii postrenascentisti, iubitori ai adevarului si ai gandirii logice, au denuntat primejdiile estetizante ale retoricii axate pe tropi. Pe aceasta pozitie s-au situat Descartes si empiristii englezi.

Evul Mediu, dominat de retorica crestina, o plaseaza pe locul al doilea, alaturi de gramatica si de dialectica; incepand cu secolul al IV-lea, gramatica isi extinde sfera la studiul figurilor si al tropilor.

Dupa Evul Mediu, retorica se literarizeaza progresiv, prin ponderea lui bene scribendi; are loc o reductie sinecdotica, asa incat retorica, tehnica a argumentatiei si a persuasiunii, tinde sa devina studiul lexicului poetic. Sinonimia retoricii cu stilistica (cu gramatica, in terminologia epocii) devine unanim acceptata . Accentuand dimensiunea paradigmatica, discursul este atomizat in figuri care nu se mai subsumeaza intregului; taxinomiile sunt coplesitoare, tratatele clasice de retorica atestand peste 250 de specii ale figurilor limbajului.

Caracterul normativ al retoricii formale se prelungeste pana in secolul al XVIII-lea, Tratatul despre tropi al lui Dumarsais ilustrand ruptura dintre fond si forma. Aceasta independenta a figurii de context, ignorarea functiei de comunicare in favoarea unor minutioase descrieri si taxinomii, prejudecata ca figurile sunt un stoc de unde sunt luate si aplicate ornamental discursului - ca florile pe o tesatura - toate conduc la deprecierea retoricii si la reactia antiretorica.

Sfarsitul secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea s-au manifestat ca antiretorice (romantismul indeosebi), poate si pentru ca didactica a sclerozat o disciplina in esenta ei formativa. V. Hugo o considera mai prejos decat gramatica, iar pentru T.S. Eliot era o eticheta a stilului "rau"; pentru Croce, inseparabilitatea continut-forma nu mai lasa loc unor podoabe adaugite.

Istoria retoricii a fost prezentata ca o literaturizare a artei retorice, ca o marginalizare a componentei sale filozofice si argumentative in favoarea elementelor literare si stilistice , deci ca o restrangere a domeniului sau

1.3. Neoretorica Dupa conotatiile peiorative si dupa pierderea sta­tutului de disciplina de invatamant, retorica a revenit, ca neoretorica, o data cu preocuparile moderne de semantica (logica) si de semiotica. In a doua jumatate a secolului XX are loc un neasteptat reviriment al disciplinei, in ambele directii pe care le strabatuse retorica antica prin cultivarea aspectelor res si verba:

1. o retorica de orientare FILOZOFICA, interesata de structurile argumentative cu functie conativa, relansate prin Trait de l'argumentation. La nouvelle rh torique, l958, de Chaïm Perelman si L. Olbrechts-Tyteca;

o retorica de orientare LINGVISTICA si POETICA, cu urmatoarele directii:

a) NEW CRITICISM si CRITICA DE LA CHICAGO. Retorica lui J. A. Ri­chards, Philosophy of Rhetoric, l936, se bazeaza pe conceperea operei literare ca act de comunicare lingvistica, pe efectele emotive provocate cititorului. Pentru el, poezia nu este "un fel de limbaj", ci un "mod de folosire" a limba­jului.

Kenneth Burke substituie retorica bazata pe persuasiune cu o alta, intemeiata pe identificare, pentru ca "literatura eficace nu poate fi decat retorica".

Wayne Booth a elaborat o retorica a romanului (The Rhetoric of Fiction, l961) si o retorica a ironiei (l974) cu aspect continutistic: vocea auctoriala, apelurile evidente adresate cititorului etc.

b) NOUA CRITICA FRANCEZA, cu antecedente in structuralismul lui Ferdinand de Saussure, are in centru pe R. Barthes si pe discipolii sai, G rard Genette si Tzvetan Todorov.

Tendinte comune: respingerea aspectelor normative, analiza formala a diferitelor genuri de discurs bazata pe relevarea functiilor limbajului, placerea taxinomica, fuzionarea retoricii cu poetica si cu semiotica. Pentru Genette, vechea retorica nu mai prezinta decat un interes istoric, literatura moderna avand retorica sa proprie care consta tocmai in refuzul retoricii.

Are loc o restrangere a retoricii la elocutio si, in cadrul acesteia, numai la tropi si la figuri; reductia tropologica a mers pana la a limita retorica la doua figuri semantice: metafora si metonimia (cf. formalistii rusi si in special R. Jakobson). In fine, retorica a fost restransa numai la "figura figurilor" - metonimia.

O remarcabila operatie de extindere a retoricii la intreaga problematica literara a intreprins-o Grupul ; in conceptia neoretoricienilor francezi, retorica este de natura lingvistica, acoperind tot campul functiei poetice jakobsoniene. Ea se poate prezenta fie ca o retorica restransa (o teorie a figurilor limbajului), fie ca o retorica generala, in masura in care inglobeaza in campul figurii insusi discursul, grila sa fiind apta sa acopere toate structurile literare, indiferent la ce nivel. Diferenta dintre figuri si tropi este neutralizata prin introducerea termenului metabola, imprumutat din vechile retorici. Clasificarea metabolelor se face dupa operatori semantici preluati de la Quintilian: suprimare, adjonctie si permutare, la nivel de fonem, grafem, semem, referential si sintactic

1.3.1. Discursul persuasiv / estetic Cu orientare generica si prag­matica, retorica traditionala a insemnat o teorie a discursului eficient, dar si o arta a constructiei unor astfel de discursuri . Raportata la texte, retorica inseamna o anumita calitate valorica, ceea ce formeaza caracterul artistic (ars) al retoricii, deoarece "retorica este in stare sa produca, cu ajutorul unei serii de tehnici, o anume reliefare lingvistica si pe baza acesteia un anumit efect. Din acest motiv, ea poate fi inteleasa ca parte a unui sistem de comunicare general sau a unei semiotici interpretate comunicativ" . Dominata de dimensiunea pragmatica a semnului, retorica are in centrul ei textul vorbirii persuasive. Nu intamplator Retorica lui Aristotel contine o teorie a argu­mentatiei, o teorie a elocintei si o teorie a compozitiei discursului.

Conform retoricii antice, textul persuasiv trece prin mai multe faze de elaborare si de performare:

1. INVENTIO = gasirea materialului;

2. DISPOSITIO = structurarea materiei gasite;

3. ELOCUTIO = prelucrarea lingvistica a materialului structurat.

Faptul ca retoricienii antici erau preocupati, in general, de cuvantari orale, a facut sa mai apara inca doua faze:

4. MEMORIA = invatarea pe de rost, memorizarea textului;

5. ACTIO / PRONUNTIATIO = prezentarea cuvantarii. Ultimele doua faze revin azi mnemotehnicii si kinezicii, respectiv dictiei.

De timpuriu, elocutio (cuvant ce se traduce si stil) s-a desprins din schema celor cinci partes artis si a capatat autonomie. Ca urmare, retorica si stilistica incep sa fie considerate cam acelasi lucru: "notiunea retorica (adica stilistica) de literatura" ; a doua consecinta a fost estetizarea formelor lingvistice retorice - ceea ce se va numi reflexivitatea limbajului. Categoriile de elocutio numite traditional figuri vor fi intelese ca forme lingvistice cu caracter poetic.