Nuvela psihologica - "In vreme de razboi", I

Nuvela psihologica - "In vreme de razboi", I. L. Caragiale - comentariu

Comentariu

I.L. Caragiale este clasic prin capacitatea de a individualiza caractere, rigoarea constructiei epice, limpezimea expresiei si prin extraordinara concizie a stilului. In egala masura, ramane "cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura" (G. Ibraileanu), descoperindu-si astfel vocatia realista; opera sa - desi restransa ca volum - alcatuieste "o adevarata comedie umana", personajele sale tipice, memorabile, facand "concurenta starii civile". Ceea ce H. De Balzac realizeaza prin amploare epica, I. L. Caragiale reuseste prin maxima concentrare a mijloacelor narative si dramatice. In opera sa de factura clasica, scriitorul s-a impus ca moralist, un observator critic al umanitatii si un inepuizabil creator de tipologii.

Daca in comedii, momente si schite, precumpanitor este comicul, in drama "Napasta" si in nuvelistica, tragicul este in permanenta raspandit ca intr-un "poliedru luminat si luminand cu fetele sale" (G. Calinescu). Caragiale s-a dovedit atrs - in proza - de starile obscure ale inconstientului, de reactiile psihice imprevizibile ale individului, intr-un moment de suprema incordare.

In ultima perioada de creatie, prozatorul abordeaza nuvela psihologia si fantastica (obsesionalul, demonismul, onirismul), dovedind o meticulozitate de tip naturalist, cercetand cazuri-limita, unele cu substrat patologic, invocand factorul ereditar. Este ceea ce remarca G. Calinescu in capitolul dedicat scriitorului in "Istoria literaturii romane": "Incontestabil, exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter". Criticul a sintetizat neobisnuitul complexului situational si de comportament uman din nuvela "In vreme de razboi" (1889), conceputa in acelasi an cu "O faclie de Paste" si tragedia "Napasta".

Termenul de "oniric" este de origine greceasca, oneiros desemnand "visul". El este apreciat drept o activitate cerebrala independenta de vointa omului, ce poate contine sugestii despre personalitatea ascunsa a acestuia. Se cuvine facuta precizarea ca, in timp ce visul denumeste o activitate mentala pozitiva, cu efecte benefice, onirismul marcheaza acele stari negative din sfera psihicului, adesea vizand domeniul patologicului. Cea mai cunoscuta forma de onirism diurn este halucinatia, careia i se adauga catalepsia ("visul de deces" in acceptia lui G. Calinescu) si cosmarul, in regimul temporal nocturn. Toate aceste manifestari inregistreaza aceleasi etape in producerea lor: absenta luciditatii, inconstienta sau constiinta partiala in raport cu faptele exterioare, modificarea sau chiar anularea legitatii temporale si spatiale.

Caragiale se desparte de fanatstii romantici (ca Mihai Eminescu), prin faptul ca onirismul sau nu dezvaluie reverii paradisiace, ci denota o materialitate agresiva. Eroii prozatorului nu se abandoneaza de bunavoie vedeniilor cumplite ce le tortureaza constiinta si care erup din subconstient, alterandu-le simtul realitatii. Obsesiile, prelungite in halucinatii si cosmaruri, tensioneaza spiritul unor personaje pana la pierderea mintilor de catre victima proiectiilor delirante. Este tocmai cazul protagonistului nuvelei "In vreme de razboi", evoluand de la conflicul in plan real (Razboiul pentru Independenta, cand se desfasoara actiunea) pana la cel psihologic al eroului aflat in plin "razboi" cu el insusi, cu instinctele lui atavice si cu setea de inavutire.

Naratiunea studiata analizeaza procesul instalarii dementei in psihicul carciumarului Stavrache, datorate unei anxietati prelungite si declansate de teama ca fratele sau (crezut a fi disparut) s-ar putea reintoarce, revendicandu-si drepturile.

Ca tematica, nuvela se inscrie in seria ampla a prozelor despre setea de inavutire, ce dezumanizeaza si mutileaza sufletul omenesc, stand alaturi de "Moara cu noroc" sau "Comoara" de Ioan Slavici, ori de "Hagi-Tudose" de Barbu-Stefanescu Delavrancea. Spre deosebire de majoritatea operelor infatisand oameni fascinati de puterea banului, in creatia lui Caragiale, accentul cade pe rasfrangerile acestei treptate dezumanizari in psihicul viciat de lacomie al eroilor.

Momentul subiectului operei literare, care scindeaza planul real de cel supranatural, este acela in care popa Iancu din Podeni isi schimba identitatea, devine Iancu Georgescu si dispare din viata comunitatii satesti, pe care o pastorea ziua si o jefuia noaptea in fruntea unei cete de talhari. In absenta raspopitului, Stavrache devenise posesorul bunurilor ramase de la preot, in calitate de unic mostenitor. Desi era instarit, carciumarul ajunge obsedat de ideea acumularii materiale si doreste sa aiba certitudinea ca va stapani averea celui disparut pentru totdeauna. Asadar, o rapacitate absurda si inumana este raspunzatoare de involutia psihica a personajului pana la starea dementei.

I.L. Caragiale introduce in text o explicatie pe care lectorul este liber sa o accepte sau nu ca reala, si anume sosirea celei de-a doua scrisori, in care era anuntata moartea lui Iancu pe campul de lupta. In literatura fantastica, acest moment se numeste ezitare si asigura posibilitatea unei duble interpretari a faptelor narate. Pe de o parte, explicatia rationala il obliga pe cititor sa consimta la urmatoarele rationamente logice: trimiterea unei false informatii epistolare, sub forma unei glume sinistre, Iancu intuind ca fratele mai mare - voind sa-l mosteneasca - ii doreste moartea; revenirea fugarului in sat, solicitand ajutor material hangiului bogat, pentru ca Iancu ramasese tot un hot si delapidase o suma mare din banii regimentului; intrucat, din punct de vedere juridic, preotul Iancu nu mai exista, unica solutie este sa-si santajeze fratele, extorcand de la el banii necesari. Nebunia lui Stavrache il va impiedica sa-si atinga telurile, ceea ce-l face sa exclame disperat, dupa ultima criza a fratelui sau: "N-am noroc!".

Prozatorul ofera, insa, cititorului indiciile necesare (epistola nu mai este adusa de factorul postal si cuprinde detalii despre viata anterioara trimiterii pe front a preotului talhar, pe care numai fratele sau le cunoaste) care sa ateste primirea celei de-a doua scrisori ca pe un fapt ireal. Acesta se petrece fie exclusiv in imaginatia bolnava de angoasa a eroului, fie este un document apocrif, plasmuit de el ca sa-i ofere avocatului dovada mortii lui Iancu. Delirul sau de perceptie va lua locul realitatii, deformand faptele exterioare carora le substituie viziunile sale obsesive. Fiecare halucinatie a hangiului se incheie cu replica atribuita lui Iancu, dar care nu este decat ecoul subconstient al gandurilor din starea lui de veghe: "Gandeai c-am murit, neica?". Falsa intrebare contine afirmarea urii de netagaduit impotriva fratelui sau, caruia ii doreste aprig moartea, desi Stavrache este constient de instinctul agresiv al criminalitatii din el.

Prozatorul il avertizeaza discret pe cititor ca protagonistul intamplarilor s-a instalat deja in cercul vicios al fixatiilor, caci, in urmatorii cinci ani din viata lui, "numai popa Iancu, volintirul, venea din cand in cand de pe alta lume sa tulbure somnul fratelui sau".

Caragiale explica si mecanismul psihic al vedeniei cosmaresti, care - repetata de nenumarate ori - ajunge mai pregnanta ca realitatea, inlocuind-o treptat: "Dar orice se intampla des nu ne mai misca, orice minune a treia oara trebuie sa ni se para lucru foarte firesc". Chiar daca cele trei viziuni terifiante se produc la lasarea serii ori in cursul noptii, ele au un sfarsit identic si violent, fratii-rivali inclestandu-se pe viata si pe moarte. Totdeauna proiectiile onirice dezvaluie nazuintele tainuite ale protagonistului: in cea dintai, l-a visat pe Iancu in haine de ocnas, fiindca el ar fi dorit sa-l stie inchis pe viata; in cea de-a doua, si l-a inchipuit in fruntea unui regiment plecand pe front, acolo unde Stavrache insusi il sfatuise sa mearga, cu speranta nemarturisita ca ar putea fi ucis cu usurinta, Iancu neavand experienta militara. Caragiale descrie magistral cum functioneaza subconstientul iesit de sub controlul vointei si al ratiunii inhibitoare: "Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepusera sa sfaraie iute, in cercuri stramte, apoi incet-incet se rotira din ce in ce mai domol si tot mai larg. Cand cercul unui gand ajunse, in fine, asa de larg incat constiintei ii era peste putinta din centru sa-l mai urmareasca, din ce se tot departa, omului i se parea ca aude afara un cantec de trambite militare desigur". In timpul cosmarului, intamplarea se produce intr-o zi de primavara, in contrast cu vremea reala, de toamna tarzie si ploioasa. "Nesuferita aratare" radea intruna si il urmarea pa hangiu pretutindeni, trecand prin usile incuiate in zadar. Ulterior, pe o vreme de zloata si un vant puternic, hangiul picotea langa taraba asteptand rarii musterii. Prin suieratul viforului "i se pare ca aude glasuri de oameni afara". Modalizarea verbala sporeste ambiguitatea producerii momentului, relatat in continuare, in chip firesc, dar atentioneaza lectorul ca eroul se afla in pragul celei de-a treia naluciri. Doi calatori, surprinsi pe drum de rafalele viscolului, se opresc la han pentru a innopta. Servindu-i cu mancare si bautura, gazda (care inzestra orice persoana necunoscuta cu trasaturile omului care-l obseda) are impresia ca recunoaste fizionomia fratelui plecat de cativa ani. Naratorul descrie socul trait in vis de personaj, cu detalii aspectuale veridice: mut, orb si paralizat, de parca era "insurupat", hangiul se urca in patul unde "geme si horcaie", cu fata la perete. Cand i se nazare ca Iancu i-a atins umarul, sare in picioare racnind si se repede la musafirii nepoftiti. Gesturile inchipuite sunt amplificate de zgomotele in perfecta concordanta cu fenomenele naturale: momentul luptei crancene dintre cei trei barbati coincide - ca intensitate - cu trosnetele schelariei vechiului han, din pricina vijeliei, care ajunsese la apogeu; tot astfel, in viziunea nocturna anterioara, bataia ritmica a picaturilor de ploaie "pe fundul unui butoi dogit" se asociaza cu sunetele de trambite, vestind apropierea militarilor.

In finalul nuvelei, Caragiale foloseste tehnica dedublarii eului personajului, la fel ca Mihai Eminescu, ori ca scriitorul romantic american E. A. Poe. Stavrache ajunge sa cante "popeste", identificandu-se cu trasaturile specifice parintelui Iancu. Fantasticul oniric caragialesc valorifica astfel si particularitatile categoriei obsesionalului, infatisand - dupa modelul romanticilor si al naturalistilor - stari delirante ce conduc personajele-victime catre insanitate.