STILISTICA LITERARA

STILISTICA LITERARA

Stilistica literara / estetica este un domeniu stilistic care, desi urmareste stilul in limba, ca si Ch. Bally, nu mai opereaza distinctia neta intre lingvistic si estetic si postuleaza de la inceput inseparabilitatea lor. In estetica lui B. Croce esteticul este imanent lingvisticului; arta fiind intuitie, se manifesta in expresie si aceasta expresie este limba

In comparatie cu stilistica lingvistica, sinonima cu o lingvistica sau cu o gramatica a vorbirii, stilistica literara este, in opinia lui E. Coseriu, "o lingvistica a textului literar"

Este de precizat ca termenii "literar" si "literatura" pot avea o extensiune mai larga sau mai restransa; in sens larg, literatura nu se restrange la limba scrisa, la categoriile si la genurile propriei noastre culturi. Secolul XX, in schimb, este epoca "reductionismelor literare": literatura este sau trebuie sa fie conforma unei singure formule sau definitii

1. Karl Vossler 1949), intemeietorul stilisticii literare, ins­taureaza spiritul de sinteza in cercetarea stilistica.

Opera sa vasta cuprinde lucrari de epistemologie , de stilistica a limbii , precum si de stilistica aplicata, in monografiile despre Divina Commedia, despre La Fontaine si opera sa fabulistica (1919), despre Leopardi (1923) si Lope de Vega (1926).

Stimulat de estetismul lui Croce, Vossler reactioneaza impotriva pozitivismului neogramaticilor (pentru care limbajul este guvernat de legi) si al unor critici ca Saint-Beuve si H. Taine pentru care rasa, mediul, psihologia, biografia explica totul. Pentru ca acestea nu explica nimic, in postromantism se proclama autonomia operei, cu origine in limba ei. Daca retorica era teleologica (= pune mijloacele in relatie cu scopul), spiritul modern priveste fenomenele din perspectiva cauzalitatii. Stilul e omul, iar opera expresia unei naturi care transcende normele ce si-au pierdut autoritatea.

Pentru Vossler, limba este o creatie intuitiva si individuala: "orice expresie lingvistica, afirma el, trebuie explicata ca o creatie libera si individuala, nascuta din intuitiile individuale ale individului vorbitor" . Alunecarile si fenomenele de analogie, explicate mecanic la neogramatici, sunt pentru Vossler schimbari creatoare, determinate de prestigiul si de vointa unei categorii de vorbitori care impun maselor rostirea lor (de exemplu, o schimbare brusca in deprinderile de articulare franceza o constituie transformarea lui r coronal francez din secolul al XVI-lea in r uvular, cum il pronunta azi parizienii).

Explicarea faptelor de limba drept creatii individuale, produse ale spiritului estetic, transforma lingvistica intr-o stilistica, iar aceasta nu ar fi decat un compartiment al esteticii. Istoria limbii nu e, dupa Vossler, decat istoria artei. Stilul nu mai motiveaza expresia, ci, in calitatea lui de intentie si afectivitate creatoare, este inteles ca element moderator al limbii. De aici concluzia: stilistica este o gramatica fixata. Emfaza, vointa de comunicare, afectele au grabit procesul de cristalizare a gramaticii si nu trebuie sa privim expresivitatea ca un fel de poleiala care se suprapune formei gramaticale. In descendenta Herder - Humboldt, Vossler a adus contributii esentiale in domeniul idiomatologiei stilistice: analiza trasaturilor care individualizeaza o limba nationala / de cultura sau idiomul unui scriitor anume.

Spiritul limbii concept cardinal pe care Vossler l-a preluat de la Herder, Humboldt, Schlegel (Sprachgeist asimilat spiritului popoarelor - Geist der Völker si spiritului epocii - Zeitgeist) postuleaza ideea limbajului formativ, conceput ca o matrice a mentalitatii proprii unui popor

Specificul unei limbi, acel "ceva" care ne irita sau ne atrage atentia cand auzim o limba straina, este numit de Vossler ornament. Pentru lingvistica, intrebarea daca italiana e mai "frumoasa" decat franceza sau engleza este lipsita de sens; specificul national se subordoneaza notiunii de ornament dar, precizeaza Vossler, "Limba este universala si personala in tendinta ei spre varietate si ornament" . In dezvoltarea limbajului omenirii, limbile nationale reprezinta un moment stilistic specific: in fiecare limba nationala se ascunde o intentie artistica, un arhitect, genialitatea ei care, deosebit de caracterul determinat si inchis al poeziei unui individ, ramane deschisa posibilitatii. Iata si corolarul: "Poezia este un text; o limba nationala este un stil"

Tipica pentru traditia germana este asimilarea limbii populare cu un limbaj poetic mult mai apropiat de limba poporului decat poezia culta; el "scoate la lumina si da sens ornamentelor limbii sale materne si-i evidentiaza frumusetea"

Este de retinut importanta metodologica a ideilor lui Vossler aplicate la studiul limbii franceze, a carei structura a fost determinata de factori intelectuali si culturali ca: filozofia rationalista din perioada clasica, jurnalismul secolului al XVIII-lea, romantismul secolului al XIX-lea etc. Gandirea lui Vossler, descinsa din lingvistica si din Dilthey, se centreaza asupra raportului limba-cultura.

De asemenea, lucrarile romanistului german au contribuit la apropierea dintre studiul limbii si acela al literaturii, iar intuitia sa de literat intrece, uneori, teoria lingvistica. Vossler a facut pionierat in materie de stilistica a expresiei (subjonctivul in franceza ) si de stilistica individuala (analiza fabulelor lui La Fontaine). Treptat, stilistica vossleriana se limiteaza, operand in special asupra textului literar, considerat ca o practica individuala a valorilor continute in limba. Limba operei contine implicit originea ei, caci opera e viata trecuta in discurs; de aceea, ea nu poate fi separata de limba comuna.

Ceea ce deosebeste conceptia stilistica a lui Bally de cea a lui Vossler este conceptul de expresie:

a) pentru Bally, "expresia" se refera la sensul psihologic si afectiv al formelor unui enunt generat de o stare emotionala. Expresia are o cauzalitate psihologica si sociala;

b) pentru Vossler, "expresia" este, ca si pentru Croce, un element imaginativ si estetic imanent oricarui element lingvistic al enuntului artistic. Dar Vossler nu elimina raportarea stilului la psihicul autorului, dimpotriva, afirma ca stilul este utilizarea lingvistica individuala in opozitie cu uzajul colectiv si ca stilistica evidentiaza si "fizionomia" individului.

Directia psihologica prezenta in stilistica lingvistica si in prima faza a stilisticii literare a fost reprezentata in Franta de M. GRAMMONT si mai ales de H. MORIER , care sustine ca exista o lege de concordanta intre sufletul autorului si stilul sau, ca simbol al eului.

2. Stilistica genetica. Metoda lui Leo Spitzer Stilistica indi­vi­duala / genetica, interesata de cauze, nu numai de efecte, realizeaza impactul stilisticii teoretice cu critica stilistica.

Prin expunerea sistematica a metodei si prin stralucirea analizelor, stilistica literara a devenit matura prin LEO SPITZER (l887 - 1960), primul continuator autentic al lui K. Vossler (al stilisticii literare expresive si psihologice, in prima parte a activitatii sale) si intemeietorul criticii stilistice (in a doua faza, cand a abandonat studiul cauzal si s-a dedicat sistemului de procedee stilistice imanente textelor).

Cu o viziune globala a configuratiilor lingvistice, Spitzer a pledat contra separarii arbitrare dintre stilistica lingvistica si cea literara, motivand ca ambele au ca obiect estetic limba. Cele doua discipline interfereaza in stil: "Limba intrebuintata ca arta se numeste stil" . Pentru el, stilul provine din utilizarea particulara a limbii, intreprinsa de un individ sau de o colectivitate. Exista deci un stil individual, dar si un stil al unei colectivitati sau al unei epoci.

La originea stilului stau abaterile / deviatiile de la norma, datorate utilizarii individuale a limbii. Sub influenta lui Vossler, Spitzer a fost tentat sa explice stilistic orice fapt de limba, sa reduca la stil intreaga gramatica, in primul rand sintaxa. Parafrazandu-l pe J. Locke ( "Nihil est in intelectu quod non fuerit in sensu"), Spitzer afirma ca: "Nihil est in syntaxi quod non fuerit in stylo".

Ideea individualizarii limbii, ca expresie a psihologiei autorului, l-a condus pe Spitzer la CRITICA STILISTICA, in care ramane un model: "M-am gandit ca s-ar putea crea o punte peste prapastia dintre lingvistica si istoria literara"

Spitzer vorbeste despre sentimentul vietii la Jules Romains, despre tensiunea dramatica a stilului lui Charles-Louis Philippe (Pseudoobjective Motivierung bei Charles-Louis Philippe), cu reveniri insistente, cu multe conjunctii cauzale, ca forme lingvistice ale unei constiinte complexe si ale motivarii pseudo-obiective; despre fraza lui Proust, bogata, sinuoasa, capricioasa, cu lungi digresiuni (Zum Stil Marcel Prousts); despre pseudo-motivare intr-un celebru pasaj din Fedra lui Racine ; despre H. Barbusse, despre stilul lui P guy si al unei romante spaniole. La aceasta din urma, Spitzer intuieste mai intai deviatiile relevante: labilitatea timpurilor gramaticale, supraaccentuarea elementului sonor final, paralelismul. Trece apoi la caracteristicile speciei - romanta - si de aici la tipul baroc, marcat de tensiunea a doua principii contradictorii: "Efectul romantei se bazeaza pe antinomii, sentimentul de incordare, pozitii de trecere intre nuvela si drama, distantare si iluzie, concizie si nemarginire, conditionare temporala si atemporalitate, istorie si legenda"

Semantica flotanta a poeziei simboliste o explica prin inclinatia de a estompa contururile si a topi impresiile in sinestezii.

Cand abordeaza o problema de lexicologie - formarea cuvintelor ca mijloc stilistic, apeleaza la literatura . Ca romanist si stilistician, Spitzer este si autorul unui studiu genetic asupra baladei romanesti

Metoda lui L. Spitzer porneste de la constatarea deviatiei, a detaliului insolit care ofera stilisticianului cheia pentru intrarea in opera: "Am rationat ca devierea stilistica de la norma generala trebuie sa reprezinte un pas istoric facut de scriitor: trebuie sa reveleze o modificare a spiritului epocii, o modificare de care scriitorul a devenit constient si pe care o traduce cu necesitate intr-o forma lingvistica; se poate determina pasul istoric, cel psihologic si cel lingvistic"

Ideea stilului ca deviere a ramas o constanta a gandirii lui Spitzer; anumite fapte lingvistice ies in evidenta prin frecventa, altele - prin raritate. Deviatia se remarca in contextul imanent operei, idee care anticipa stilistica structurala a lui M. Riffaterre. Din detaliu in detaliu, stilisticianul coboara treptat in centrul "sistemului solar" care e opera si identifica "etimonul spiritual", radacina psihologica a mai multor "traits de style". Fiecare sistem particular intra, la randu-i, in componenta unui sistem mai vast, care poate fi cel al unei colectivitati, al unei durate istorice, al unei etnii.

Metoda circulara si intuitionista a "cercului filologic" porneste de la faptul de stil, de la "spionul stilistic", cauta "numitorul comun spiritual" si se verifica in alte fapte de stil.

Ideea unitatii spiritualo-expresive este un ecou din CROCE, iar creditul acordat intuitiei - o influenta din BERGSON. Intuitia permite alegerea punctului de pornire al faptului de stil revelator care ne conduce spre centrul spiritual. D. Alonso, continuator al metodei spitzeriene, aduce un elogiu facultatilor intuitive ale criticului: "La inceput si la sfarsit intuitia" - pentru a suplini unele carente ale metodei stiintifice; "orice incercare de a pune stapanire pe unicitatea fapturii literare, adica a poemului, trebuie sa inceapa cu intuitia si trebuie sa sfarseasca tot cu intuitia. La mijloc ramane o fasie deschisa muncii stiintifice.dar nici chiar aceasta cercetare nu poate face mai mult decat sa verifice elemente similare din poeme diferite sau din diferitele parti ale unui poem, adica sa obtina tipuri si subtipuri, tot mai aproape de individualizare, fara a ajunge niciodata la ea (singura intuitia o va atinge)"

Pentru Spitzer, punctul de pornire este de cele mai multe ori lingvistic, dar nu exclusiv; el pastreaza constant o libertate metodologica: "as fi putut incepe cu un studiu asupra compozitiei literare mai curand laxe a scrierilor lui Rabelais, si doar apoi sa trec la ideile lui, la intriga, la limbaj. Pentru ca s-a intamplat sa fiu lingvist, am inceput de la unghiul lingvistic pentru a-mi croi drumul spre unitate. Evident ca nici un alt cercetator nu e obligat sa procedeze la fel. Ceea ce i se cere totusi sa faca este, cred, sa porneasca de la suprafata spre centrul interior de viata al operei de arta, observand mai intai detalii cu privire la aparenta superficiala a operei particulare (si ideile exprimate de poet sunt, de asemenea, doar una dintre trasaturile superficiale ale operei de arta); apoi, grupand aceste detalii si incercand sa le integreze intr-un principiu creator (.); in cele din urma, facand calatoria de intoarcere la alte grupuri de observatii, ca sa poata afla daca forma interna pe care a construit-o ipotetic corespunde intregului" . Acest text sintetizeaza ambitiile vaste ale metodei, libertatea ei de miscare, caracterul ei ipotetic. Pentru a ierarhiza faptele de stil, "cercul filologic" recurge la conexiunea inversa: "se trece de la atentia data unui detaliu spre o anticipare a intregului si din nou spre interpretarea detaliului". Din pacate, identificarea amanuntului se face prin intuitie, iar verificarea prin intoarcere la text. Stabilind principiul ca detaliul corespunde unei esente unice a autorului, Spitzer isi organizeaza celelalte intuitii in functie de aceasta armonie prestabilita. Metoda sa realizeaza o apropiere paradoxala intre cercetarea umanista a filologului si intensitatea teologica a credintei

Considerata a apartine inductiei, opusa procedeelor deductive, metoda spitzeriana afirma in primul rand "temperamenul" unui critic de geniu: capacitatea individuala a intuitiei. Pornirea minutioasa de la text, lecturile repetate ii permit sa descopere microscopicul care dezvaluie macroscopicul.

Reactia antirationalista, antisistematica se manifesta in alura capricioasa a analizelor sale in care informatia este disimulata cu grija; nu este un tip de critica, ci o critica ce se ocupa de individualitate ca fenomen istoric.

In rezumat, conceptia lui L. Spitzer ocupa un loc intermediar intre pozitia lui Bally si cea a lui Vossler. Metoda lui BALLY este social-psihologica, a lui VOSSLER individual-estetica, a lui SPITZER individual-psihologica . La Spitzer, "stilistica idealista" de fapt istorico-individualista devine o analiza genetica

Carentele stilisticii genetice constau, dupa P. Guiraud , in faptul ca identifica stilul cu omul, intr-o epoca cand omul ramane un mister, psihologia este rudimentara si intuitiva, sociologia si etnologia - inexistente. Raportata la conceptia finalista si esentialista a retoricii, stilistica genetica aduce urmatoarele rasturnari pozitive:

1. o viziune existentiala a operei ca experienta individuala;

2. criterii etiologice in locul celor teleologice;

3. ideii de meserie, de tehnici si reguli i se substituie ideea de originalitate, de geniu;

4. ideii de model si de imitatie i se substituie ideea de originalitate;

5. ideii de genuri, de reguli si norme cea de libertate.

In spiritul definitiei lui Buffon, stilul este o amprenta a personalitatii, o sinteza data de folosirea mijloacelor de limba motivate pe plan psihologic si estetic. Si Eminescu definea stilul pornind de la aceasta conceptie psihologizanta: "Stilul e omul (.) fiindca nu consista numai in cunostinta limbii, ci fiindca exprima maniera de cugetare si perceptiune a omului"

Cercetarea stilistica, preocupata de ceea ce separa si individualizeaza, devine astfel o investigare a mijloacelor de expresie care definesc stilul individual (idiostilul) al unui scriitor, al unei opere, al unei epoci. Dar dincolo de singularitatea operei individuale, stilistica ar trebui sa degaje un model teoretic implicit al faptelor lingvistice pertinente in analiza stilistica. Recunoscand si proclamand specificitatea si originalitatea stilului, stilistica genetica il sustrage oricarei categorii: sunt atatea stiluri cati oameni / opere. De unde imposibilitatea unei definitii sistematice si rationale (cf. cele peste 200 de definitii ale stilului).

3. Critica stilistica. Tudor Vianu, E. Auerbach In descendenta lui L. Spitzer, critica genetica a produs doua capodopere:

1) una apartine stilisticii romanesti: Arta prozatorilor romani (1941) in care T. VIANU, pornind de la stilurile individuale, grupeaza prozatorii dupa tendinte stilistice: scriitori retorici, savanti, intelectualisti si esteti, fantazisti etc.

2) cealalta este Mimesis. Reprezentarea realitatii in literatura occi­dentala (1946) de E. AUERBACH, in care sunt decelate stilurile comune din literatura europeana. Prin vastitatea obiectului, exprimata in subtitlu, cartea se inscrie in traditia lui Vossler / Spitzer, dar si a lui H. Taine, pe care Auerbach l-a pretuit pentru preocuparea sociologica. Mimesis, in sinteza inegalabila pe care o realizeaza, evita riscul atomizarii prin apelul la "seria istorica", considerata drept axa a cercetarii; pericolul abstractiei tipologice este evitat prin metoda textelor reprezentative. Ca si Spitzer, Auerbach rezolva opozitia pascaliana dintre spiritul de geometrie si cel de finete in favoarea termenului secund, adica in favoarea interesului pentru individualitatea stilistica. Sunt investigate opere literare din diferite epoci, pentru ca realismul constituie o categorie istorica, configurata in momentul in care s-a realizat amestecul "stilului inalt" cu "stilul umil" cotidian.

Primul moment din istoria literaturii europene cand Auerbach semna­leaza existenta elementelor realiste este opera lui Homer: capitolul I, Cicatri­cea lui Ulise - episodul intoarcerii lui Ulise in Ithaca si recunoasterea lui de ca­tre doica, dupa rana din tinerete. Analiza stilistica a realismului homeric il con­duce la concluzia ca Homer lipseste evenimentele de un fundal mitic mai profund. Pentru a argumenta, Auerbach face o comparatie cu unele pasaje biblice din Geneza si constata doua maniere diferite de abordare a realitatii. Daca la Homer predomina primul plan si determinarea riguroasa a spatiului si a timpului, iar personajele sunt dezvaluite total, eliminandu-se misterul, in textele biblice planurile sunt diversificate. Nuantele de lumina si umbra in definirea personajelor, nedeterminarea spatio-temporala dau textelor biblice o tensiune misterioasa.

Analiza unui fragment din Satyriconul lui Petronius ii permite sa de­monstreze subiectivizarea prozei, cu trimiteri la Proust. Opera lui Petronius a fost realizata inainte de fuziunea stilurilor, prin urmare lumea de parveniti care populeaza romanul este descrisa in "stilul umil". Dar ceea ce-i lipseste lui Petronius, ca si lui Tacit, este fundalul istoric si explicatia cauzala (capit. II, Fortunata).

Consecvent metodei de cercetare a etapelor de largire a perspectivei realiste, Auerbach se opreste asupra literaturii medievale, din care comenteaza un pasaj din Cantarea lui Roland (capit. V) si un fragment din Misterul lui Adam (capit. VII). In cantecul eroic francez domina "stilul inalt" si construc­tiile paratactice, in traditia retoricii clasice. Sunt stabilite anumite trasaturi ale romanului de curte, din care lipseste limba poporului, adusa in creatia literara de catre Dante. In capitolul VIII, Farinata si Cavalcante, stilisticianul constata, la Dante, schimbarea frecventa a locului actiunii, prezenta unor personaje din medii diferite, de aici amestecul stilurilor; se adauga frecventa propozitiilor cauzale si "realismul figural" opus alegorizarii medievale.

Decameronul (capit. IX, Frate Alberto) se remarca prin utilizarea generala a limbii poporului si a oralitatii: dialogul nestilizat si constructiile paratactice. In acelasi spirit este analizat Rabelais (Lumea in gura lui Pantagruel, capit. XI), cu adaugarea realismului satiric si a intentiilor didactice, preluari din realismul medieval.

Ca adancire a subiectivizarii, eseurile lui Montaigne ies din dorinta manifesta de etalare a eului ca metonimie a conditiei umane (capit. XII, L humaine condition). La Shakespeare, Auerbach retine separarea stilurilor inalt si umil (capit. XIII, Printul obosit); la Cervantes, motivul nebuniei eroice (capit. XIV, Dulcineea cea vrajita).

Un precursor al lui Balzac se remarca prin realismul psihologic. Drama lacrimogena Manon Lescaut aduce viziunea superficiala intim-erotica, in stil mijlociu; deosebit de romanul abatelui Pr vost, Voltaire interpreteaza realita­tea, o reduce la esentele dorite, prin tehnica proiectiei luminii de reflector.

Realismul lui Stendhal e tragic, de aceea Julien Sorel este intr-o mai mare masura "erou" decat personajele lui Balzac si ale lui Flaubert (capit. XVIII, H tel de la Mole). In comparatie cu Stendhal, Balzac este mult mai profund si complex; unitatea demonica a mediului cu omul capatand la el o pregnanta nemaiintalnita. Realismul de atmosfera, prezent la Balzac, devine la Flaubert un realism al lucrurilor. Pentru realismul secolului XX, Auerbach selecteaza un fragment din La far de Virginia Wolf: monologul interior, detaliile privind mimica si gesturile personajelor, mai accesibile ca la Joyce, personajul absent care incita etc. sunt stileme ale acestei literaturi.

Literatura antimimetica nu intra in preocuparile lui Auerbach, dar cele douazeci de texte examinate sunt repere intr-un proces istoric si selectia lor s-a facut prin prisma formatiei sale de romanist. Mimesis este o opera monumentala si o sinteza stilistica exemplara care, pornind de la detaliul spitzerian, se extinde, in cercuri concentrice, spre o imagine sintetica a textului, a omului, a epocii.