"Oda- in metru antic" - comentariu

"Oda- in metru antic" - comentariu

In orice editie de poezii a scriitorului, acest poem, chintesenta a suferintei si a dezamagirii eminesciene, urmeaza -deloc intamplator- imediat dupa "Glossa". Ideile lor poetice sunt intr-o perfecta concordanta, reflectand dimensiunea cugetarii eminesciene de la sfarsitul activitatii sale artistice si reprezentand "cantecul de lebada" al lirismului sau. Purificat de o filosofie prea demonstrativa - ca in "Glossa" ori ca in poemul "Cu mane zilele-ti adaogi"- textul liric spiritualizeaza emotia si da un alt inteles notiunii de "dor". Acest termen predilect in lirica eminesciana marcheaza, deopotriva, abstragerea din lume si suferinta romantica a poetului. La capatul lirismului sau existential se afla melancolia si singuratatea geniului din poemul "Oda- in metru antic". Nichita Stanescu apreciaza ca din acest poem eminescian, inzestrat cu ritmuri ideatice si prozodice novatoare, s-a nascut lirica moderna romaneasca.

Dupa ce a fost atasat spiritual curentului romantic, Eminescu s-a identificat cu clasicitatea, inspirandu-se din metrul versificatiei saphice (termen derivat de la numele celebrei poete din Grecia antica, Sappho). G. Ibraileanu si Tudor Vianu au analizat poemul si au semnalat trecerea de la stilul retoric din lirica exploziva de tinerete a lui Eminescu la un limbaj structural si aforistic, din care retorismul si ornamentatia stilistica au fost eliminate.

Poemul tulbura prin mandra suferinta a unui suflet inalt, pe care viata l-a lovit, dar nu l-a incovoiat, si prin expresia unei superioare intalniri a spiritului deceptionat de tot ce-l inconjoara cu "nepasare trista".

In primul vers, unde foloseste o inlantuire de trei verbe (la indicativ imperfect, la conjunctiv prezent si la infinitiv), Eminescu reliefeaza ideea ca omul face experienta mortii de doua ori: o data, in forma definitiva a trecerii pragului vietii, si de nenumarate ori, pe intreaga durata a existentei sale.

Spiritul uman moare treptat, cu fiecare deziluzie pe care o traieste si care il indeparteaza de viata. Aceeasi idee poate fi gasita in aforismele scepticului moralist al acestui secol, Emil Cioran. Eminescu evoca tineretea lui plina de optimism, ce-i parea vesnica, atunci cand ochii sai increzatori mai visau "la steaua Singuratatii". Dar "mantia" protectoare a iluziilor juvenile se va transforma simbolic intr-un "giulgiu", prefigurand apropierea iminenta a mortii.

Precum alte poeme ale scriitorului, "Oda-in metru antic" a fost redactat in variante succesive (unsprezece), punlicate ulterior de catre Perpessicius. Aceste numeroase variante evidentiaza progresiva detasare a tristetii poetice de o cauzalitate anumita si de un obiect de referinta bine precizat. Indeterminarea obiectului liric asigura ultimei forme a poemului o ambiguitate perfecta. Cititorul se intreaba care ar putea fi sursa acestui dor fara leac, a unei dureri atat de adanci si asa de coplesitoare. Lectorul, obisnuit cu suferinta erotica a poetului, ar putea banui ca ataraxia are o cauza sentimentala. Cateva versuri il incurajeaza in acest sens: "Suferinta tu, dureros de dulce" (superlativ absolut oximoronic- ce reuneste antitetic "durerea" cu voluptatea "dulce" a placerii), "Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus", si toata strofa a treia a poemului. Laolalta, versurile citate ar putea sugera o iubire neimpartasita, tradata sau pierduta, ce ar fi provocat insingurarea cosmica a poetului. Dar linistea mandra, durerea stapanita, vointa de a intra in repaosul etern, voluptatea mortii si celelalte nuante sufletesti il duc pe cititor cu gandul spre o suferinta cu misterioase cauzalitati, mai profunde, de ordin ontologic. In acest poem, Eminescu s-a detasat deja de chinurile iubirii si vrea sa se abstraga din tragicul existentei. Critica de specialitate a remarcat si doua paradoxuri poematice, rezultate atat din nepotrivirea dintre sensurile enunturilor si expresia lor lirica, cat si din aceea intre specia aleasa (oda-poezie laudativa) si continutul ei ideatic, pesimist-meditativ. De la versurile imnice dedicate initial unui erou contemporan, Napoleon al III-lea, Eminescu a ajuns sa reflecteze la soarta omului in genere -fie o personalitate, fie un ins anonim-, confruntandu-se cu perspectiva neantului comuna amandurora (idee dezvoltata si in "Scrisoare I").

Desi poemul releva o mare combustie interioara ("Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari") si suferinte induportabile, asadar, un chin existential, limbajul nu este patetic, ci abstract, bine masurat, fara ornamentatii stilistice, si rece, ca flacarile albastre ce se ridica din comorile ascunse in pamant. Criticul Eugen Simion defineste astfel antiteza evidenta dintre fond si forma in acest poem: "E ca si cand, peste o groapa de jaratic, poetul ar fi aruncat placi groase de marmura. Nimic nu razbate la suprafata din temperatura interioara. Acest contrast este izbitor in poem si intareste impresia de confesiune purificata, spiritualizata". Eminescu vorbeste despre sine ca si cand s-ar fi detasat de propria-i existenta si s-ar fi eliberat de invelisul biologic al fapturii sale, atingand starea de contemplatie (de superioara detasare de contingente), recomandata de preceptele budismului si de filosofia lui A. Schopenhauer. Un alt paradox se impune si in privinta referintelor mitologice la care recurge poetul: surprinde imaginea lui Herakles (Hercules), autorul celor douasprezece munci, simbolul eroismului si al faptelor concrete. Insa Eminescu vrea sa realizeze ideea ca omul de actiune si cel contemplativ se vor afla, deopotriva, in fata momentului confruntarii lor cu moartea. Eroul grec, Herakles, l-a omorat pe centaurul Nessus cu o sageata otravita, cand acesta a vrut s-o rapeasca pe sotia sa, Deianira, in timp ce o transporta de pe un mal pe altul al raului Evanos. Nessus, pentru a se razbuna, in ultimele clipe de viata, a sfatuit-o pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, pentru a-l face sa-i ramana fidel in iubire. Deianira l-a ascultat si, fara sa vrea, l-a inveninat pe Herakles, caci sangele centaurului era otravit si incandescent. Straduindu-se sa-si scoata camasa fierbinte si ucigasa de pe el, Herakles o smulgea impreuna cu bucati din carnea sa, murind in chinuri cumplite. Tot astfel, poetul a suferit nespus, incercand sa se elibereze de camasa inveninata a existentei lui nefericite. Asa cum Herakles l-a doborit pe centaur, iar Nessus, la randul lui, a provocat sfarsitul atroce al eroului grec, omul faptei si cel de spirit, pentru ca s-au disociat unul de altul, intra intr-un etern conflict.

In penultima strofa, poetul recurge la o intrebare retorica, ce readuce o scurta raza de speranta existentiala: prin intermediul ei, el formuleaza dorinta de a reinvia din cenusa existentei, precum legendara pasare Phoenix.

Si totusi, rarele afirmatii din acest poem sunt contrazise prin negatii simetrice: astfel, in finalul poemului, Eminescu ar fi dorit ca privirea lui, "turburata"-pe durata vietii de atatea iluzii si suferinte, "sa piara" si sa exprime aceeasi senina indiferenta ca si spiritul sau. Inaintea mortii apropiate pe care si-o presimtea, Eminescu isi dorea numai linistea sufleteasca si autocontemplarea distanta, care sa-i redea integritatea eului existential si poetic. Se remarca, in ultimele doua strofe, frecventa morfologica a adejectivelor pronominale posesive antepuse ("al meu vis", "al meu rug"), a pronumelor personale in forme atone, fie in acuzativ ("ma"), ori in dativ cu valoare posesiva ("Piara-mi ochii turburatori din cale"). Din punct de vedere prozodic, se observa structura asimetrica a versurilor in strofe, cele finale fiind alcatuite fie dintr-un termen unic, fie din sintagme succinte, care cuprind maximum doua-trei cuvinte: "Singuratatii", "Neinduratoare", "Apele marii", "Pasarea Phoenix", "Mie reda-ma!". Ele sunt notate cu majuscule ce le subliniaza importanta semantica, intrucat rezuma ideea poetica dezvoltata in fiecare strofa.

Insusi titlul poemul dezvaluie antiteza voita dintre intelesul etimologic al "odei" (imn de slava, de lauda, de elogiere) si amaraciunea profunda pe care o contin versurile eminesciene la adresa propriei vieti a scriitorului, cel care s-a ridicat deasupra destinului prin puterea geniului sau, dublat de exemplara modestie, specifica, de regula, constiintelor tragice.