"Pescarul Amin", Vasile Voiculescu - comentariu

"Pescarul Amin", Vasile Voiculescu - comentariu

Coordonate ale vietii si operei

Vasile Voiculescu (1884-1963) reprezinta simbioza perfecta intre vocatia artistica si rigoarea prfesiei de medic, realizand in scrierile sale unitatea dintre beletristica si stiinta.

Scrise intre 1946 si 1958, publicate si ele postum, abia in 1966, in doua volume intitulate "Capul de zimbru" si "Iubire magica", povestirile lui Vasile Voiculescu dezvaluiau originalitatea unui prozator inzestrat cu o intelegere aparte a fabulosului de sorginte magico-folclorica. Situat in proximitatea estetica a unor reprezentanti de marca ai fantasticului autohton, precum Ion Luca Caragiale, Gala Galaction, Ion Agarbiceanu, Cezar Petrescu, Panait Istrati ori Mircea Eliade, scriitorul devine un maestru al miraculoslui de tip arhaic, prezentand - intr-un cadru real - intamplari insolite. Vladimir Streinu, criticul care a prefatat povestirile date la iveala in 1966, stabilea patru categorii epice, in functie de care disocia tematica prozei voiculesciene:

a)anecdota simpla ("Proba");

b)anecdota ilustrativ-ideologica ("Fata din Java");

c)nuvela care semnifica realitati primordiale ("Pescarul Amin", "Lostrita", "Sezon mort");

d)basmul scurt ("Iubire magica", "Schimnicul", "in mijlocul lupilor").

Acelasi critic literar remarca, deopotriva, substanta epica straveche a prozei autorului care reinvie forta spirituala a riturilor ancestrale (operatii magice, descantece, scene sacre de vanatoare si de pescuit) si limbajul vetust ce urmeaza linia traditionalista a exprimarii regionale si arhaice. Caracteristice prozei voiculesciene sunt interesul pentru ocultism (constand in magei, eresuri, vraji, descantece) si instalarea miraculosului chiar in spatiul realitatii. Substratul magic si mitic al povestirilor sale il inrudeste spiritual pe Vasile Voiculescu cu prozatori precum Panait Istrati, cu "Ciulinii Baraganului" si "Chira Chiralina", ori Mircea Eliade, cu textele sale fantastice de sorginte folclorica ("sarpele", "Domnisoara Christina") si mitologice.

Comentariu

Un tip consacrat de ritual magic este pescuitul, o forma de comunicare intima cu universul acvatic, in care inteligenta si iscusinta pescarilor se confrunta, in chip onest, cu prudenta ancestrala si chibzuinta speciilor de pesti. In timp, s-a format un boagt epos pescaresc, dominat de fapturi mitice - pestii miraculosi - ce protejeaza ori sanctioneaza stravechea indeletnicire umana. Divinitatile acvatice (precum morunul in apele de ses ori lostritele rapitoare in cele de munte) au conotatii benefice ori malefice, veghind la stabilitatea adancurilor si a vietuitoarelor specifice. Morunul, numit de prozator "arhangelul apelor", cunduce toate neamurile de pesti, zbatandu-se neputincioase in capcana intinsa de oameni spre Dunare, anuntandu-le libertatea si salvarea; lostrita, un demon al genunilor de ape, se intrupeaza in femeie rapind mintile ori sacrificand vietile pescarilor tineri care s-au incumetat s-o prinda. Prozatorul sugereaza o simetrie tulburatoare intre ierarhiile lumii adancurilor si ale celei omenesti, vietatile puternice, experimentate si intelepte conducandu-le pe cele slabe.

Perioadele de seceta indelungata ori de inundatii dezorganizeaza, concomitent, universul lichid si pe cel uman, provocand sacrificii de ambele parti, ca sa reechilibree circuitul apei in natura. Legatura intre uman si acvatic o realizeaza categoria privilegiatilor, asa-numitele antropoichtiomorfe (in viziunea lui Romulus Vulcanescu, din "Mitologie romana"), adica barbatii-pesti si femeile-pesti, precum Amin, Aliman, Ileana - dublul uman al lostritei. Acestor initiati in tainele haurilor si in obiceiurile locuitorilor din strafunduri li se adauga, in spatiul terestru, magicieni precum Luparul, ultimul Berevoi, batrana Savila. Nuumai lor li s-a permis sa descifreze semnele ascunse ale firii, cu respectarea a doua conditii esentiale: sa apere lumea naturala si sa vegheze la desfasurarea unei competitii leale si echilibrate intre om si natura inconjuratoare, ale carei legi trebuie conservate. Cand, totusi, datinile si randuielile vechi sunt incalcate, iar natura se simte ultragiata de intruziunea brusca si salbatica a omului, isi ia revansa, facand victime la randul ei. Folclorul, pe urmele animismului stravechi, a inzestrat cu spirit elementele naturale. Lacul, balta, ghiocul, grindul, padurea sunt realitati personificate, ale caror legi si interdictii, fixate din perioade imemoriale, sunt respectate prin juramant de pescarii si vanatorii de traditie. Spiritul magic a generat totemurile considerate sacre ce formau obiectul unor interdictii severe numite tabuuri (ceea ce nu poate fi atins). Duhurile vietatilor intemeietoare subzista in trasaturile ori in aptitudinile descendentilor umanizati, ca in portretele sugestive atribuite lui Amin, Aliman, Luparului si altora. Vasile Voiculescu reconstituie - in forme literare originale - un epos in care faptul senzational, abaterea de la normalitate se petrec intr-o lume a inceputurilor, si anume in satul arhaic. Evenimentele relatate in maniera realista, abundenta detaliilor, inventia scenica, descrierile hiperbolice, pitorescul vetust, finalurile dramatice, apoteozarea eroilor, limbajul cu savoare arhaica sunt tot atatea marci stilistice care transforma conflictul linear intr-unul fabulos si pilduitor, justificand acuta "jinduire de intamplari dincolo de fire" a oamenilor.

Scriitorul plaseaza intamplarile relatate in "Pescarul Amin" intr-o primavara turbulenta, indeterminarea temporala sugerand reiterarea periodica a inundatiilor in natura. Dunarea, furioasa, isi iese din matca si "puhoaiele nebune" izoleaza complet satele pescaresti, readucandu-le la conditia primordiala a locuintelor lacustre. "Vremea pescuitului intarzia", caci plasele si navoadele sunt rupte si tarate de curentii puternici, iar pestii nauciti se retrag pe fundul apelor revarsate. Intreaga fire acvatica este tulburata, vietatile negasind locurile prielnice ca sa-si depuna icrele: "Toti, oameni si lighioi, asteptau cu ochii pe maniile dezlantuite".

Dupa ce inundatia se retrage la jumatatea lunii aprilie, Delta renaste parca din haosul originar, satele "s-au despresurat" din noiane si barcazurile incep sa patrunda, pe canalele fluviului, spre asezarile omenesti. Un grup de pescari, condus de un brigadier, se indreapta catre marea balta a Nazarului (denumire pitoreasca cu iz oriental), legata de fluviu printr-o garla ingusta si lunga de cativa kilometri, numita Pociovelistea: "un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adanc". O data cu "duiumurile de ape", in balta se varsa, ca intr-un cazan imens, o varietate de specii piscicole, anticipand momentul potrivit inceperii pescuitului. Dupa numai cateva zile, conform legilor naturale, "apele prisoselnice" ale baltilor revin cu iuteala in matca fluviului, impreuna cu migrarea fantastica a pestilor inapoi. Intre malurile cele mai stramte, unde se afla un vad potrivit, locuitorii de odinioara batusera, cu zeci de ani inainte, niste stalpi de sustinere de-a curmezisul garlei, intre care generatiile de pescari ridicau, in fiecare an, garduri noi. Astfel se realiza o uriasa prinzatoare naturala, din care pestele era extras in cantitati impresionante, de la "somnii si crapii cat viteii, pana la fatisoarele cat ganganiile".

In primavara aceea, brigadierul, proaspat sef si orgolios, doreste sa se remarce printr-o captura neobisnuit de mare si prin retinerea unor exemplare piscicole cat mai deosebite.

Principalul sau ajutor este "un pescar aratos", cu o statura atletica, pe nume Amin. Familia lui stapanise din vechime aproape intreaga balta a Pociovelistii, dar noua oranduire sociala il lasase doar paznic al averii detinte candva. Este unanim recunoscut drept cel mai priceput pescar, fiind si un inotator performant. Eroul vorbeste cu evlavie la adresa lumii acvatice, se inchina locuitorilor ei ca in fata unor fapturi sacre, fapt ce poate fi corelat cu insasi onomastica personajului: "Stau in balta, gata stransi ca ostile, si asteapta porunci de la imparatul lor, vreun somn mai intelept". Pescari din tata-n fiu, Aminii sunt prezentati de narator ca niste zei ai apelor, capabili sa sesizeze orice miscare din afunduri, dar care trebuie sa respecte cutumele stravechi. Brigadierul il lasa pe Amin sa pazeasca apele vijelioase si ii cere sa-l instiinteze in momentul cand se va produce revarsarea lor in Dunare.

Intre Amin si vicleniile baltii captive se da o lupta crancena, insa dreapta, apele, constiente parca de primejdie, lovind cu inversunare in stalpi si in garduri. Amin se scufunda permanent, repara stricaciunile, intareste rezistenta pilonilor cu bolovani si cu saci de nisip, iar "indeletnicirea asta nu numai ca nu-l oboseste, dar ii place". El este mereu intr-o competitie leala cu natura, probandu-si calitatile si confirmandu-si reputatia.

Portretul sau, ca si cel al lui Aliman ori al Ileneii din "Lostrita" sugereaza omul-amfibie, reunind inteligenta umana cu iscusinta si performantele fizice ale vietatilor din adancuri. Legatura ancestrala dintre om si animalul protector - stramosul lui zoomorf - marcheaza zimbolul totemic al "neamului Aminilor, despre care se zice ca s-ar fi tragand din pesti".

Dupa o saptamana, un peste foarte mare, cazand in capcana, era sa darame, prin greutate, chiar gardul central, pe care se sprijinea paznicul apelor. Intarind preventiv temeliile capcanei, inotatorul este impresionat, simtind cum "calca pe pardoseala de pesti in stive". Amin este deja ingrijorat, pentru ca o lege nescrisa interzicea pescarilor sa prinda o cantitate prea mare de vanat, perturband echilibrul natural tocmai in momentul cand pestii maturi depuneau icrele, asigurand perpetuarea speciilor. Dorinta lui este sa micsoreze amploarea capturii si sa prinda "fiara baltii". Un pescar de frunte se impune prin marimea, greutatea si frumusetea speciilor obtinute ca trofee. Dar Amin, ca si Aliman, are si o alta motivatie: amandoi clasifica pestii in buni sau rai, aplicandu-le criterii morale, ca in cazul judecarii faptelor omenesti: somnii sunt pesti lacomi si perfizi, care mananca pasarile si animalele domestice din preajma baltii, lovind cu cozile lor puternice inotatorii adulti, ori rupand picioarele fragile ale copiilor care se scalda; lostrita este un peste rapitor care facuse multe victime in satul lui Aliman de pe malul Bistritei. Amin il cheama pe brigadier sa vina cu noi ajutoare, ca "plesneste balta de atata vanat", sa aduca carlige cu lanturi, navoade de mare si halci de carne drept momeli.

Dupa cateva incercari nereusite, echipa prinde exemplarul urias, observand cu uimire ca nu este somn, cu un morun enorm, cu "ratul de mistrt", care a spart navodul si a scapat. Pestii de mare sunt o raritate in balti, iar acesta avea cam zece metri in lungime, cantarind peste sapte sute de kilograme. Brigadierul ii spune lui Amin ca tine cu orice pret sa prinda exemplarul rarisim, ca sa-l duca la Bucuresti, intr-o vestita expeditie, pentru a fi medaliat. Lui Amin aceasta i se pare o pangarire caci pestii sunt si ei fapturi ale lui Dumnezeu, cu rostul lor precis in ecosistemul acvatic. Pentru el, morunul este ca un print al adancurilor marine, ratacit intr-o balta nenorocita, care trebuie redat mediului sau originar de viata. Totodata, nu este o vietate agresiva, hranindu-se exclusiv cu pesti si nefacand nici un rau oamenilor.

Brigadierul vine insotit de un inginer piscicol, care decide dinamitarea baltii pentru economisirea uneltelor de pescuit si prinderea unei cantitati cat mai mari de vanat. Auzind aceasta "nelegiuire", Amin aproape ca se imbolnaveste de suparare, imaginandu-si, terifiat, catastrofa ecologica si bancurile de pesti ucisi in nestire plutind " cu burtile in sus". El nu poate admite sacrilegiul, ce ar fi echivalent cu omorarea, printr-o metoda barbara, a milioane de pesti si a altor vietati nevinovate. La fel gandeau si paznicii codrilor seculari din povestirile sadoveniene, conducandu-i abil pe vanatorii impatimiti in anumite locuri, pentru a limita sacrificarea salbaticiunilor la strictul necesar, astfel ca universul silvestru sa nu sufere prea mult: "Pe mos Anania, padurarul, scria Mihail Sadoveanu, il stiam de bun vanator de dihanii stricatoare si ascultam totdeauna cu placere istorisirile lui, pe care le spunea c-o fata tainica, incununata de par alb. Niciodata, insa, nu-mi inchipuisem ca vanatul nu vine spre pusca mea din pricina lui; si abia acuma bagam de seama ca in padurea aceea eu eram un dusman, ca si lupii vanatori. Dupa ani de zile, abia atunci incepeam a-l cunoaste pe mos Anania". (vol. "Bordeenii - Drum la mos Anania"). Rememorand invatamintele preluate de la bunicul sau, eroul capata o intelegere progresiva a lucrurilor, pana la iluminarea launtrica ce-l va conduce la decizia finala. In lupta devenita inegala dintre om si natura, Amin este dator a lua partea naturii grav amenintate. Pe firul timpului revolut, memoria lui, dilatata la maximum de concentrarea spirituala, va recupera imaginea uitata a morunului protector, "ras-stramosul, legendarul, de care i se povestise". Neamul Aminilor, ajuns vestit pentru norocul sau la pescuit, nascuse oameni de nadejde, stransese averi, dar avea drept pravila "sa nu se atinga de moruni". Scufundandu-se la piciorul stalpului central, Amin da la o parte bolovanii si sacii cu pietris, risipind si stuful ingramadit in impletitura gardului principal. Pescarul subrezeste astfel capcana ucigasa, care ar fi indoliat natura, permitand bancurilor de pesti sa navaleasca, prin spartura, spre libertate si vointa.

Epilogul povestirii este voit ambiguizat printr-o intrebare retorica: "Amin nu putu sau nu vru sa aiba timp?". In frunte cu morunul urias, eroul conduce alaiul pestilor spre apele fluviului, murind pentru a renaste in legenda. Amin si Aliman pier in mod voluntar dintr-un dublu refuz: cel al existentei intr-o lume prozaica, golita de semnificatii, si cel al profanarii obiceiurilor sacre, care-i ofera individului sansa armonizarii sale cu universul. Si, chiar daca omul - cu trufie inconstienta - se crede superior, in ordinea cosmica, toate fapturile au o importanta egala, deoarece fiecare reprezinta parti ale intregului creat de unul singur, Dumnezeul tuturora.