Povestiri cu strada Depozitului - Daniel Vighi

Povestiri cu strada Depozitului - Daniel Vighi

Prima carte a autorului, Povestiri cu strada Depozitului, este, dupa parerea mea, cea mai reprezentativa atat pentru operele care au urmat, cat si pentru o prezentare a istoriei, in sine. Volumul de proza scurta, aparut in anul 1985 la editura Cartea Romaneasca, a obtinut Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.

Lumea de pe strada Depozitului evidentiaza o adolescenta marcata de cotidian, de lucrurile marunte din fiecare zi, de posibilitatile reduse pe care le ofera viata intr-o perioada puternic influentata de regimul comunist. Rememorarea, intoarcerea in tinerete alcatuiesc un volum ce are puterea de a trezi aminintiri in toti cititorii acelor vremuri.

Intregul volum il are in centrul atentiei pe asa-numitul erou principal. Desi naratorul nu ii atribuie un nume, rolul acestuia este esential, lipsa numelui fiind una nesemnificativa. Eroul principal capata rolul de martor ocular. Aparitia sa in zona Rodnei, la limita dintre Banat si Ardeal, in cautarea unei gazde, este, poate, singurul element ce duce cu gandul ca acest volum contine si imaginatie, nu numai rememorare. Faptele ce urmeaza, imaginile vazute prin ochii acestui erou principal fara nume, par desprinse dintr-o realitate trecuta.

Celelalte personaje ale volumului sunt individualizate prin prisma functiilor pe care le detin sau a faptelor memorabile pe care le savarsesc. Macaragiul, sudorul, frezorul, invatatorul sunt doar cateva dintre personajele ce isi duc traiul in aceste povestiri. Desi volumul contine 32 de episoade mai scurte sau mai lungi ca intindere, toate au continuitate, personajele dispar si revin din povestire in povestire. Personajele, identificate nominal sau determinate de o forma generica, precum cea a "eroului principal", sunt elementele centrale ale unui proiect ce vizeaza reprezentarea literara a autenticitatii existentei.

Desi nararea se face detasat, la persoana a treia, apare un episod intitulat Prietenul meu in care povestirea se face la persoana intai. Aici naratorul vorbeste despre baiatul cel mare al vecinului nostru[2]. Subiectivitatea naratorului si implicarea sa directa in tot ceea ce se petrece in acest episod sunt evidente. Este, de asemenea, unul dintre episoadele care scot in evidenta faptul ca acest volum este unul bazat pe rememorare, prin explicarea obiceiurilor din adolescenta si copilarie: De obicei seara iesim cu totii la strada cu felii mari de piine in mina si ridem si ne zbenguim pina rasare, de dupa coltul casei, luna mare si rosie. Uneori el renunta la hirjoneli si ne paraseste fara nici un cuvint. "Incotro?" il intrebam si el da din umeri, nemultumit, si ne spune ca are treaba iar noi nu cutezam sa-l luam peste picior.

In anumite secvente, naratorul arata o posibila cauza a intoarcerii in timp si a reinvierii amintirilor. Spre exemplu, in aceeasi povestire numita   Prietenul meu, este dezvaluit un loc intim al celor doi in podul casei. Acolo, in cufarul cu nuiele burdusit cu rechizite scolare se afla un caiet din clasa a V-a in care scrisesem despre o strada frumoasa (strada depozitului de lemne si carbuni) cu pomi multi, pruni mai ales, si iarba verde si oameni harnici si mai scrisesem citeva cuvinte si despre oras: un adevarat "buchet de flori asezat intr-o vaza umpluta cu apa".

Marturia directa a naratorului cu privire la vremurile apuse relatate in paginile volumului apare la sfarsitul povestirii citate anterior: Pot sa spun ca pina astazi imi mai amintesc de vedenia de atunci. De aceea ma si opresc uneori din goana zilnica sortita fiecarui om si privesc in dreapta si in stanga, mirindu-ma de toate cate sunt.[5]

Chiar si celelalte pesonaje au momente in care se detaseaza de realitatea lor pentru a-si imagina anumite lucruri. Acest fapt poate fi interpretat tot ca o intoarcere in timp. In povestirea cu titlul Sfirsitul invatatorului (III), personajul - invatatorul - este prezentat singur, in camera sa, rasfoind absent o carte: Se intinde pe canapea si se gindeste, sau mai bine spus isi imagineaza vesnicul, eternul desert ars de soare, cu smocuri galbene de iarba, turme mari de oi in urma carora se tirasc familii nomade. [] O intreaga lume amuteste odata cu pocnetul sec al copertilor. Veacurile cele multe se linistesc si el se plimba prin bucataria spatioasa ().[6]

Intr-un alt episod al volumului, eroul principal apare rasfoind caietul unei fete, ceea ce ar putea sugera din nou surse pentru a inlesni intoarcerea in timp si aducerea aminte.

Pasiunea pentru detaliu a autorului diminueaza increderea cititorului fata de veridicitatea faptelor. Este putin probabil ca dupa atatia ani detaliile sa fie pastrate atat de exact in memorie. Pe de alta parte, aceste detalii nu fac decat sa readuca in fata cititorului simboluri si amprente clare din acea perioada: Caldura este toropitoare desi este trecut de sase. Mai putem spune ca pielea de pe burta barbatului straluceste arsa de soare. Buricul lui pare o pilnie inversa, infipta in centrul bombat al stomacului. Miinile - innegrite de soare pina dincolo de coate, pe urma pielea este rosie ca linguritele de plastic pe care tocmai le scoate femeia din cutia mare, rosie, din plastic. Baietelul se joaca lenes cu un portofel gol: pe o parte a portofelului o actrita blonda in slip, de cealalta parte echipa de fotbal Internazionale Milano si la mijloc, intre ele, o oglinda lunga cu locul pentru piepten.[7]

Daniel Vighi reuseste foarte bine sa se intercaleze printre randurile cartii, desi "unealta" prin care isi face simtita prezenta este personajul numit eroul principal. De multe ori apar meditatii despre viata, ce pot avea conotatii filozofice. Este de remarcat observatia pe care o face acest personaj in legatura cu imaginea unei corabii. Este o paralela excelenta intre scriitor si opera sa, intre scriitor si rolul pe care acesta trebuie sa il indeplineasca: -Drumul pe care-l strabatem, spune eroul principal, are o busola a lui [] Viata ne mina din spate pe scindura care leaga cheiul viermuind de oameni cu linistea corabiei. Nimic mai frumos, adauga eroul, decit acest anonimat de pe chei in care traieste cel mai batrin om. Infatisarea lui este infatisarea tuturor trecatorilor pentru ca el este obligat sa priceapa in mii de ani, luni si zile, toate intimplarile (istoria insasi).[8]

Episodul Povestire cu mai multe intimplari (11 pagini) cuprinde evenimente ce se desfasoara de-a lungul catorva ani. Este, poate, episodul ce dezvaluie cel mai clar obsesia autorului pentru actiuni banale, obisnuite tratate cu aceeasi atitudine fireasca de normalitate. Populatia de pe strada Depozitului poate fi comparata cu un grup de pensionari, care au, totusi, un loc de munca. Acestia se afla in imposibilitatea de a depasi o munca de rutina, si aceasta prestata cu o incetineala specific ardeleneasca, s-ar putea spune.

Orice eveniment nou organizat in sanul comunitatii pare absurd si inutil, iar localnicii se grabesc sa il desconsidere: Intr-o zi, pe la sfirsitul lunii mai, s-a anuntat ca foarte curind se va tine o adunare generala si o expozitie a tuturor iubitorilor de timbre, in casa veche a unui armean. "Preocupari de pensionari", le-a spus, la auzul vestii, macaragiul, prietenilor sai de la fabrica. "Ce-i aia sa stringi timbre, in loc sa le lipesti pe scrisoare unde, pe drept, trebuie sa stea", a mai spus macaragiul si cei din trupa lui au clatinat aprobator din cap, uitind degraba subiectul acesta, neinsemnat ca atitea alte lucruri care se petrec in viata de zi cu zi.[9]

Ceva reuseste, totusi, sa intrerupa monotonia. Unul dintre participantii la discutie, sudorul, le marturiseste colegilor, macaragiului si frezorului, ca are o presimtire ca va muri in ziua urmatoare. Decesul nu are loc decat spre sfarsitul episodului, cand sudorul moare electrocutat de un radiator cu ventilator pe care il cumparase in plina vara. La moartea lui insa nimeni nu isi aminteste ca se implinea astfel o uitata presimtire din luna mai a aceluiasi an, semn ca nici macar aceste presimtiri tragice nu au puterea sa atraga atentia celor de pe strada Depozitului.

Intr-o lume dominata de uniformitate plictisitoare si de o rutina obsesiva, singurul lucru aflat in permanenta schimbare este vremea: In spatele lor soarele scade inspre sirurile cu pruni dezgoliti de frunze. Acum este seara senina si apusul intirzie peste coamele caselor.[10] [] Peste oraselul impodobit cu frunze proaspete ale pomilor se lasa o ceata usoara. Spre amiaza se imprastie, iar cind se face ora trei, soarele straluceste cu putere peste trotuarele impinzite de lume() .

Orice munca noua depusa in afara serviciului este una extrem de solicitanta si de obositoare. Singurul remediu dupa orice fel de efort depus este bautura, devenita si ea un fel de normalitate, privita ca un ritual respectat cu sfintenie: Macaragiul si cu sudorul il ajuta pe frezor sa-si care mobila la etajul patru al noului bloc de locuinte. Se sterg toti trei pe frunte cu indirjire si prind cu palmele zdrobite colturile taioase ale dulapului furniruit. [] Se opresc la un cot al scarii. Gifiie trudnic. [] apoi se asaza la o masa intepenita in mojlocul sclipirii proaspete a parchetului si beau tuica tare dintr-o sticla primita de la tara.[12] Un alt exemplu este cel al mesterilor care zidesc casa macaragiului: In acest timp macaragiul lucreaza la casa lui cu foisor, descarca basculante cu nisip si pietris, iar seara bea cu zidarii si cu ajutoarele lor tuica si vin din paharele patate cu var si firisoare marunte de nisip.

Obiceiul de a consuma bauturi alcoolice dupa incheierea muncii obtine si o denumire specifica: La terminarea serviciului pleaca toti "pentru un mic antrenament", cum ii zice frezorul, si beau vin in vacarmul din restaurant [].[14]

Toate personajele suporta aceeasi monotonie a existentei: macaragiul isi construieste o casa dupa care se casatoreste, nevasta frezorului naste un baietel, soacra lui moare, iar sudorului i se adevereste presimtirea sumbra din luna mai si moare electrocutat.

Ceea ce nu poate fi pierdut din vedere in cazul acestui volum este titlul sau corelat cu intregul continut. Cuvantul depozit sugereaza, prin definitie, un loc unde se pastreaza materiale de constructii sau lucruri de valoare. In cazul lui Daniel Vighi, nimic nu este mai valoros decat amintirile, depozitate si pastrate cu sfintenie in camarile mintii.

Un alt cuvant din titlu, care are din nou o semnificatie deosebita, este strada. Dupa cum se stie, strada este un loc public, un loc vizitat de toata lumea, la care oricine are acces, indiferent de nivelul de inteligenta, de statut sau de religie. Asadar, Povestiri cu strada Depozitului nu este doar un volum de proza scurta, ci este accesul liber la amintirile unui om, la lucrurile de valoare pe care Daniel Vighi a ales sa le scoata din "depozit", astfel incat cititorul sa se poata bucura si chiar identifica printre randurile cartii. Este un volum accesibil, cu observatia ca autorul vizeaza, totusi, un anumit public, si anume publicul romanesc care a trait sau macar are cunostiinte legate de perioada comunista din Romania.