^{TITU MAIORESCU ÎN CONSTIINTA CRITICII ROMÂNESTI}

Critica maioresciana ca eterna provocare.

Critic literar sau doar indrumator cultural?

Descoperirea si incurajarea scriitorilor

Cateva puncte de vedere critice

Problema formatiei intelectuale a lui Titu Maiorescu si a modului in care opera sa critica se inscrie in curentul estetic european al epocii a fost indelung discutata in literatura de specialitate, dar la fel de incitanta este situarea sa in contextul criticii literare si culturale romanesti. Este Titu Maiorescu un critic literar propriu-zis sau doar un mentor cultural? În favoarea primei ipoteze pledeaza descoperirea si incurajarea principalelor talente literare ale epocii: Eminescu, Slavici, Creanga, Caragiale, dar si alti scriitori promitatori din a doua linie valorica.

Constantin Dobrogeanu-Gherea vedea in criticul Junimii un "om cu gust artistic si cu tact critic", dar observa si limitele metodei critice maioresciene, care ramane la nivelul unei critici "judecatoresti", de simpla pronuntare a unor sentinte.

Garabet Ibraileanu, la randul sau un critic preocupat de aspectul teoretic al abordarii literaturii, ii recunostea lui Maiorescu "gustul rafinat si sigur", ca o prima calitate fara de care critica nu este posibila. Dar cea de-a doua "insusire esentiala", constand in "comprehensiunea larga, facultatea de a se transpune in altii, in cat mai multi, in cat mai diversi, si a judeca opera lor din punctul lor de vedere" ii lipsea criticului Junimii, dupa aprecierea lui Ibraileanu.

Eugen Lovinescu, monograf al operei critice maioresciene, va vorbi si el despre "o critica embrionara, sigura pe judecata ei, masurata si atica in forma, dar neindestulatoare" practicata in studiile despre Caragiale si Eminescu si in cele cateva rapoarte academice. (Titu Maiorescu.) Criticul Sburatorului se mira sincer de lipsa unor studii despre mari scriitori contemporani, de altfel prieteni ai lui Maiorescu si ai gruparii junimiste. Acesta era si principalul argument pentru care Lovinescu ii refuza, elegant dar categoric, "marea cinste de a intemeia adevarata critica romana".

În 1940, cu prilejul sarbatoririi centenarului nasterii lui Titu Maiorescu, mai toata suflarea criticii literare romanesti a tinut sa exprime un punct de vedere. Pompiliu Constantinescu incerca sa amendeze prejudecata conform careia activitatea maioresciana ar trebui privita dihotomic, despartind critica literara de cea culturala: "Cat de schematica, de arbitrara este impartirea activitatii maioresciene in critica culturala si critica literara".

Într-o prelegere tinuta cu acelasi prilej, Tudor Vianu remarca "gustul sigur" si "critica incisiva si ironica" prin care "o unda de aticism patrunde o data cu Maiorescu in cultura noastra moderna, care trezindu-se la viata sub zodia romantica, cucereste abia cu el radacinile ei clasice." Desi il recunoaste drept "creatorul esteticii filosofice in cultura noastra", ii reproseaza lipsa de interes exclusiv si adanc care lasa la iveala un oarecare amatorism: "Maiorescu nu are apoi acea constiinta mai noua a profesionistului literar".

Ramanand la punctul de vedere al stilistilor, sa punctam si omagiul adus criticului Junimii de Dimitrie Caracostea. Dascalul clujean scotea in evidenta mai cu seama contributiile maioresciene in domeniul lingvisticii, dar pledoaria sa se dezvolta pornind de la o teza inedita, aceea ca orice critic literar trebuie sa fie si un lingvist. Asadar, validarea statului de critic nu depinde doar de vizionarism si talentul descoperitor de valori, ci si de capacitatea de a-si inventa un limbaj propriu, de a construi un sistem de operatori critici. (Semnificatia lui Titu Maiorescu, Bucuresti, Institutul de istorie literara si folclor, 1940)

Cazul lui G. Calinescu este printre cele mai spectaculoase. Desi in multe privinte urmeaza modelul criticii maioresciene, intentia polemica capata uneori proportii surprinzatoare. Calinescu recunoaste meritele criticii maioresciene, care, in ciuda perimarii in timp, a avut la momentul ei istoric utilitate si indreptatire.

Liviu Rusu il considera pe Maiorescu "estetician, critic si indrumator literar", recunoscandu-i, totodata, meritul de a fi introdus "criteriul estetic in judecarea valorii poetice", prin care "se netezeste drumul spre o constiinta estetica" (s.a.). Prin "sinteza personala" operata asupra modelelor sale teoretice (Vischer, Herbart, Schopenhauer), Maiorescu a ajuns sa elaboreze, in opinia lui Liviu Rusu, o viziune originala, perfect aplicabila obiectului sau de predilectie: "Absolut personala este apoi aplicarea vederilor elaborate la poezia noastra din vremea aceea." (Liviu Rusu, "Trasaturile fundamentale ale ideologiei literare si culturale a lui Titu Maiorescu" [1967] in Scrieri despre Titu Maiorescu, Bucuresti, Minerva, 1979, 362-363.)

În cartea sa, Contradictia lui Maiorescu, Nicolae Manolescu creeaza criticului junimist o imagine complexa si contradictorie. Mihai Dragan readuce in discutie "gustul lui fin si sigur, usor aderent la orice valoare literara", precizand ca "obiectivul sau esential era judecarea realitatii imediate si o anticipare a dezvoltarii viitoare a literaturii".