Mit si psihanaliza în epopeea lui ghilgames

Mit si psihanaliza in epopeea lui Ghilgames

The paper deals with the symbolic structures depicted in the ancient text of the Epic of Gilgamesh. We divide the epic story into the four stages a human being can be found during a spiritual development. Thus, Gilgamesh suffers an initiation process that brings him from the profane condition to that of the initiated. Moreover, we have realized an allegory between the heroic couple Gilgamesh - Enkidu and the psychological types animus - anima as they are presented by C. G. Jung. The two heroes may be perceived as symbolic images of the psychological duality that governs the human world and therefore, their "journey" stands for the dynamic balance of the concepts animus/ anima.

Datorita vechimii motivelor si simbolurilor ei, Epopeea lui Ghilgames reprezinta opera cea mai importanta a geniului semitic si una dintre cele mai valoroase scrieri ale literaturii universale. Lucrarea il prezinta pe istoricul rege al Urukului, Ghilgames, asumandu-si o odisee ce in final va revela eternul conditiei umane, construind astfel un tablou succint si totusi esential al bucuriilor si suferintelor omenesti. Eroul traverseaza pe parcursul celor 12 tablete ale epopeii o serie de evenimente cu rol initiatic, fiecare dintre ele marcand o "trecere" spre desavarsirea spirituala, spre o mai ampla asumare a sacrului.

Lucrarea se deschide cu imaginea lui Ghilgames, rege tiranic in cetatea Urukului, inclinat spre excese bahice si erotice. Se poate vorbi acum despre o traire de catre erou a conditiei profane, marcata de primitivismul comportamentului social si am putea afirma chiar politic (referindu-ne la sensul etimologic al termenului). Nemultumiti, locuitorii Urukului se plang zeilor, iar acestia hotarasc ca singura solutie pentru imblanzirea caracterului lui Ghilgames este prietenia cu o fiinta asemanatoare lui. Plamadit din lut si capatand viata din rasuflarea zeitei Aruru, Enkidu este cel care va initia - constient sau nu - intreaga actiune a epopeii. Jumatate animal, jumatate fiinta omeneasca, Enkidu este "domesticit" de o curtezana si adus in cetatea Urukului pentru a-l intalni pe Ghilgames. Întalnirea cu Enkidu are un efect hotarator asupra regelui tiran, care sufera acum o prima transcendere. Episodul intalnirii si prietenia lui Ghilgames cu Enkidu au rol initiatic, transferand existenta celui dintai dintr-o conditie profana intr-o conditie eroica marcata de dorinta faimei si a recunoasterii sale ca rege viteaz si netemator in lupte. Puterea (kratos) si barbatia lui Ghilgames se exercita acum in fapte eroice aparent fara nici o motivare (defrisarea padurii de cedri si uciderea uriasului Humbaba), culminand cu atitudinea de trufie si orgoliu nemasurat in fata zeitei Istar, care il imbiase pe erou cu o existenta alaturi de ea. Drept pedeapsa, este plasmuit Taurul Ceresc, care ar fi trebuit sa il omoare pe Ghilgames, insa Enkidu ucide animalul si o batjocoreste pe Istar, fapt ce va atrage insa mania zeilor. Drept urmare, acestia hotarasc sa il piarda pe unul dintre cei doi eroi. Iar cum Ghilgames era jumatate parte divina, Enkidu este cel care va plati pentru indrazneala de a se fi opus vointei zeilor. Moartea sa declanseaza in Ghilgames o schimbare de atitudine (metanoia) ce va aduce cu sine constiinta conditiei umane a efemeritatii acesteia.

În acest moment, regele Urukului nu mai poate fi satisfacut de aventurile eroice, care pana atunci constituisera baza existentei sale, si, dupa moartea prietenului sau, isi asuma o conditie ascetica. El va rataci astfel in cautarea unei motivatii a existentei omenesti si a unei posibile solutii in fata mortii. De acum in colo, periplul sau va deveni eminamente spiritual, toate actele sale nemaifiind altceva decat modalitati de stapanire a fiintei sale interioare, de aflare a sacrului.

Asumandu-si noua conditie, Ghilgames va pleca in cautarea lui Uta-napistim, supravietuitorul potopului, pentru a afla de la acesta taina nemuririi. Va cunoaste astfel un parcurs initiatic pe parcursul caruia este supus la diferite probe si incercari (trecerea prin tunelul din muntele Masu, traversarea apelor mortii). Chiar ratand unele dintre acestea, lui Ghilgames i se ofera sansa de a gasi planta ce i-ar putea prelungi viata, insa tragedia se intampla: el nu realizeaza ultima si cea mi importanta conditie pe care ar fi trebuit sa si-o asume: conditia initiatului, a "sfantului". Nu este in stare - datorita probabil ratarilor anterioare - sa sesizeze valoarea clipei, instantaneitatea extazului (sau, mai bine spus, a enstazului) in momentul contactului cu sacrul. Eroul traieste astfel esecul de a nu putea accede la o ultima realitate in care si-ar fi gasit raspuns si rezolvare intreg zbuciumul cautarii sale. Dar toate acestea trebuiau sa se intample; Ghilgames era menit sa rateze ultima initiere: doar astfel ar fi putut afla - si intr-un final ar fi ajuns sa isi asume - eternul conditiei umane.

Epopeea ar putea foarte bine sa se incheie aici, dar exista cea de a douasprezecea tableta, o "continuare" mistica a sirului de initieri la care a fost supus Ghilgames. Tableta cu largi si profunde semnificatii (de care speram sa ne ocupam intr-un studiu viitor), ea aduce cu sine un posibil echilibru si rezolvare a ratarilor precedente. Pe langa imaginea de saman psihopomp pe care o transmite eroul, acesta pare sa reitereze prin ritual un moment incipient al creatiei - probabil chiar a existentei sale ratate -, el realizand prin arta o re-creatie, o noua manifestare a inceputului (vezi episodul confectionarii celor doua instrumente muzicale).

Acestea ar fi, pe scurt, semnificatiile traseului parcurs de Ghilgames in cautarea desavarsirii sale spirituale. Sa incercam insa acum sa observam simbolurile ascunse in spatele "prieteniei" celor doi eroi: regele Urukului, fiinta umana cu atribute divine si Enkidu, cel creat de zei ca jumatate om, jumatate animal. Daca am privi relatia celor doi din punct de vedere psihanalitic, am putea afirma ca Ghilgames si Enkidu sunt cele doua componente complementare ale unui psihism androgin. Sa consideram pe cei doi eroi ca simboluri, ca imagini ale celor doua principii universale - masculin si feminin. Ei ar putea aparea atunci ca transpunere a tipurilor psihologice pe care C. G. Jung le numea animus si anima, dovedind totodata o relatie de stransa complementaritate si reciproca coordonare intre ele. Jean Chevalier atrage pe buna dreptate atentia asupra faptului ca raportul dintre masculin si feminin nu trebuie inteles exclusiv pe plan biologic incluzand astfel sexul individului. Astfel, vorbind despre distinctia masculin - feminin trebuie sa ne plasam pe un plan spiritual si sa nu limitam semantismul termenilor la stricta exprimare a sexualitatii, caci ele nu sunt altceva decat doua aspecte complementare ale omului.

Tot Jean Chevalier afirma faptul ca "omul [barbatul] si femeia nu sunt in intregime masculini si nici in intregime feminini. Omul comporta un element feminin si femeia un element masculin". (2, I, p. 86 ) Însa Jung adanceste aceasta problema in momentul in care defineste termenii de animus si anima, aratand totodata interdependenta lor. Astfel, animus este definit ca personificarea unei naturi masculine in inconstientul feminin pe cand anima devine elementul complementar, adica personificarea unei naturi feminine in inconstientul masculin. Cel dintai (animus) ar subscrie o gandire logica, echilibru, rationalitate, pragmatism, pe cand anima ar avea ca atribute gandirea intuitiva, natura nocturna, fertilitate, receptivitate, pasivism.

Revenind la Epopeea lui Ghilgames sa incercam a accepta faptul ca cei doi eroi ar fi transpuneri "literare" (am putea la fel de bine folosi cuvantul "rituale") a celor doua concepte. Astfel, Ghilgames poate fi privit ca un animus ce se realizeaza in prezenta unui anima: Enkidu. Jacques Lacan este de parere ca umanul, pentru a se constitui ca subiect, trebuie sa aiba constiinta unui alter-ego, a unui altuia. Exista o asa numita "inconjurare reciproca" (perihoresis) in care constiinta fiintarii nu apare decat in campul celuilalt (aceasta idee este afirmata si de mistica crestina - vezi Cantarea Cantarilor).

Întreaga existenta a regelui Urukului - asa cum ne este ea relatata - poate fi explicata prin raportul ce se naste intre el si Enkidu; si nu atat un raport cat o reciproca determinare intre doua constiinte de naturi diferite si totusi complementare. Gilbert Durand afirma ca exista un schimb neincetat "intre pulsiunile subiective asimilatoare si somatiile obiective emanand din mediul cosmic si social" (3, p. 364). Aproximativ un astfel de schimb se realizeaza intre subiectivismul lui anima (Enkidu) si obiectivismul lui animus (Ghilgames).

Simbolismul cifrei 7 propune o clasificare a starilor materiei si, mai mult decat atat, o definire si o circumscriere totodata a celor sapte trepte ale constiintei. Se poate afirma de aceea ca Epopeea lui Ghilgames transpune literar cele sapte etape ale evolutiei unui psihic androgin. Prima s-ar constitui in constiinta corpului fizic, in care dorintele sunt implinite in mod elementar si brutal. Analizand "grosso modo", aceasta ar corespunde conditiei profane a lui Ghilgames, cand acesta este stapanit de excese in planul fizic al existentei. Este momentul in care animus prevaleaza intr-un dezechilibru ce se cere ordonat. Este nevoie de contrabalansarea din partea lui anima, Enkidu fiind creat si convins de necesitatea intalnirii cu Ghilgames, animus. Se constituie astfel cea de a doua etapa, cea a constiintei emotiei, in care pulsiunilor li se adauga sentimentele si imaginatia, atribute ale femininului. În acest context, persoana (atitudinea obisnuita exterioara a individului) vine in contact cu imaginea sufletului, activul gasindu-si noi prioritati. Animus nu mai persista in exacerbarea propriilor "calitati", ci incepe sa devina influentat de existenta unui anima, in momentul in care nevoie de intalnire, de stabilire a unui echilibru este simtita de ambele parti. J. Piaget vorbeste despre un "echilibru mobil", de o "reversabilitate", iar in cazul nostru acest lucru este perfect valabil: comportamentul lui Ghilgames incepe sa se contureze in prezenta lui Enkidu, pe cand acesta va accepta si il va sprijini pe regele Urukului in realizarea faptelor de vitejie.

Cel de al treilea nivel, cel al constiintei inteligentei, aduce cu sine dorinta subiectului de a clasifica, de a rationa in ultim caz, dar avem de-a face cu o rationalitate inca marginita si supusa criteriilor lui animus. Ghilgames isi incepe astfel seria de fapte eroice: defrisarea padurii de cedri, uciderea lui Humbaba. El incearca o ordonare a lumii, insa aceasta ordonare are un caracter exclusiv profan, stiut fiind faptul ca cedrul era valorificat ca totem in religiile vechi mesopotamiene. Enkidu incearca sa se opuna gesturilor eroice ale lui Ghilgames, in cazul in care prin acestea s-ar fi realizat o antropomorfizare a sacrului. Caci anima este cel care inlesneste participarea masculinului la mistic, valentele sacre ale lumii fiind mult mai eficace dezvaluite prin intermediul celui dintai.

Probabil cea mai importanta etapa in evolutia acestui scenariu este cea care corespunde constiintei intuitiei, deoarece in acest moment incep sa fie percepute relatiile cu inconstientul; este momentul in care se ia act de prezenta celuilalt in campul fiintarii subiectului. Datorita imbolnavirii lui Enkidu, Ghilgames are intuitia dublului androgin, constientizeaza dualitatea animus - anima si relatia dintre ele. Tanguirile eroului demonstreaza fara echivoc puternica influenta pe care o are posibila disparitie a unuia dintre cele doua elemente care impreuna alcatuiau un intreg psihologic bine definit. Prin elogiile aduse prietenului sau, Ghilgames recupereaza la un anumit nivel relatia sa cu Enkidu, el devenind constient de rolul pe care l-a avut acesta in existenta sa. În aceeasi masura insa, Enkidu apare si el ca un termen al dublului, termen supus de asemenea influentelor: el plateste pentru fapte savarsite in prezenta lui Ghilgames. Caci daca anima influenteaza actele determinate de rationalitate si gandire logica ale lui animus, relatia devine perfect valabila si in sens invers, intr-o interdependenta mai mult decat necesara.

Odata cu moartea lui Enkidu, intervine cea de a cincea treapta a constiintei si anume constiinta spiritualitatii, moment care marcheaza detasarea de viata materiala. Într-adevar, moartea lui Enkidu aduce cu sine o "rupere" a lui animus de anima, dar nu una totala: relatia dintre cele doua "tipuri" - cum le numea Jung - continua sa existe, chiar daca la alt nivel. Caci acum anima se "instaleaza" in subconstientul lui animus, continuand sa influenteze activitatea si existenta acestuia. Comportamentul lui Ghilgames se schimba, eroul asumandu-si - sub influenta mortii prietenului sau - conditia ascetica mai sus mentionata. Ar fi gresit sa afirmam ca animus se desparte total de anima sau ca acesta din urma ar deveni inexistent si, deci, nesemnificativ pentru evolutia ulterioara a evenimentelor. La un anumit nivel de interpretare, anima ar putea fi asociat in acest moment al scenariului cu maya din filosofiile orientale; el devine forta ce actioneaza "din umbra", influentand toate aspectele unei existente.

Strans legata de cea dinaintea ei, constiinta vointei urmeaza ca cea de a sasea treapta in parcursul spiritual al lui Ghilgames. Cunoasterea se traduce acum prin actiune, aceasta identificandu-se cu incercarile de tip initiatic la care este supus eroul in ratacirea lui catre aflarea nemuririi. Pulsiunile transmise din subconstient de catre anima au rolul de a motiva hotararea lui Ghilgames de a pleca in cautarea unui raspuns dat conditiei umane. Ultima treapta a scenariului pe care Ghilgames il parcurge o constituie constiinta vietii. Întreaga activitate a eroului este acum indreptata spre obtinerea mantuirii si a vietii vesnice. Încercarea de dobandire a plantei ce i-ar asigura nemurirea presupune anumite probe specifice riturilor de initiere, probe pe care insa Ghilgames le rateaza. S-ar putea crede ca "furia" cu care eroul isi doreste nemurirea ar dezvalui egoismul acestuia, sau ca anima ar fi fost uitat, animus actionand singur si independent de orice posibil dublu. Dar nu este asa: tocmai moartea lui Enkidu (retragerea lui anima in subconstient) face ca actiunile lui Ghilgames sa aiba o explicatie foarte puternica.

Ratand contactul cu sacrul, Ghilgames afla - in cel mai tragic mod cu putinta - ca nici unui muritor nu-i va fi dat darul nemuririi, aceasta ramanand un atribut al zeilor. Cu toate acestea, castigul este imens: Ghilgames nu mai este dominat de primitivismul actelor, iar resemnarea sa capata valente pozitive datorita unei profunde intelegeri a fiintei umane si, implicit, datorita constientizarii conditiei sale de muritor.

Anima isi gaseste l el o fericita "rezolvare" in actiuni ce sunt determinate nu doar de o constiinta a corpului fizic, a unor elemente logice manifestate dinamic, ci, mai ales, de pulsiunile pe care anima, retras acum in subconstient le transmite constientului. Gilbert Durand este de parere ca "orice individ fiind ca atare un androgin psihofiziologic poate manifesta, atat in vise, cat si in proiectiile imaginare ale starii de veghe, o fantastica sexuala fara punct de contact cu sexualitatea sa fiziologica. Fiecare mascul e stapanit de potentialitati reprezentative familiarizate, anima, si fiecare femeie poseda dimpotriva un animus imaginar. " (3, p. 365) În cazul scenariului pe care il propune Epopeea lui Ghilgames, anima sufera in raport cu animus (sau, mai corect spus, in raport cu constientizarea sa de catre animus) o evolutie ascendenta urmata de o regresie in straturi mai adanci ale psihicului. Astfel, anima apare prima data pentru a aduce un echilibru necesar in activitatea brutala si exclusiv fizica a lui animus, continuand cu o constientizare a dublului androgin din partea ambilor termeni ai dualitatii, ca, in final, sa se sfarseasca cu o "rupere", o retragere in subconstient a lui anima si o mai slaba perceptie a acestuia de catre animus.

Iata cum, pe parcursul unei deveniri umane, care ar putea fi considerata exemplara, cele doua tipuri psihologice propuse de C. G. Jung si numite de Gilbert Durand "factori" se impletesc intr-o perfecta interdependenta, dezvoltand astfel o sustinere reciproca si o comuna devenire in cadrul unui scenariu initiatic ce poate functiona ca paradigma pentru intreaga existenta umana.

Bibliografie:

1. * * * , Epopeea lui Ghilgames, Mondero, Bucuresti, 1998
2. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dictionar de simboluri", vol I-III, Artemis, Bucuresti, 1995
3. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998
4. Jung, Carl Gustav, Tipuri psihologice, Humanitas, Bucuresti, 1996
5. Stevens, Anthony, Jung,, seria Maestrii spirituali, Humanitas, Bucuresti, 1996