"Noaptea de decemvrie"- comentariu

"Noaptea de decemvrie"- comentariu

Introducere

Poezia "Noaptea de decemvrie" a fost publicata prima oara in anul 1902, in revista "Forta morala". Dupa prelucrari succesive, timp de un deceniu, poemul a fost integrat, ulterior, in volumul "Flori sacre", din 1912.

Tema poemului

Tema poemului o reprezinta conditia precara a artistului intr-o lume nefavorabila sau chiar ostila actului sau creator, tema prin care Macedonski si-a prefigurat experienta lui individuala ca scriitor neinteles si neacceptat adesea in epoca.

Titlul poemului

Titlul poemului este de sorginte romantica, nu simbolista, pentru ca sugestia i-a venit de la romanticul francez Alfred de Musset, si de la preromanticul englez Edward Young, ambii poeti scriind versuri sub titulatura adoptata si de scriitorul roman. "Noptile" macedonskiene se apropie tematic si structural de "Scrisorile" lui Eminescu, deoarece asociaza meditatiei lirice satira necrutatoare la adresa societatii contemporane poetului. Spre deosebire de Eminescu, care isi exprima dezgustul si scepticismul in raport cu racilele sociale, fiind marcat de o melancolie cu accente pesimiste, Macedonski a fost un revoltat activ si un temperament vitalist. El nu si-a pierdut entuziasmul si nici increderea in triumful binelui si in forta tamaduitoare a artei, in ciuda esecurilor sale repetate.

Alaturi de "Noaptea de decemvrie", o alta capodopera a liricii macedonskiene este si "Noaptea de mai", in care explozia vegetala si renasterea naturii, produse o data cu sosirea primaverii, formeaza cadrul prielnic manifestarii setei de viata, a bucuriei existentiale si a increderii in idealurile propuse. Un vers-refren in aceasta poezie il constituie indemnul: "Cantati: nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit!"

Caracteristicile liricii lui Macedonski sunt, in ansamblu, elanul optimist, temperamentul exuberant si instabil, increderea in binele moral si in suprematia frumosului artistic. Poemul "Noaptea de decemvrie" poate fi asociar -prin tematica sa- "Luceafarului" eminescian, deoarece ambele creatii poetice dezbat problema conditiei artistului de geniu in lumea in care i-a fost menit sa traiasca.

Daca geniul eminescian alege retragerea din lume in sfera ideilor inalte, de unde sa contemple cu raceala nimicnicia vietii omenesti, filosofia vitalista a lui Macedonski consta in aprecierea ca viata inseamna o necontenita lupta pentru atingerea oricarui ideal, dar frumusetea ei sta tocmai in eroismul acestei lupte, chiar daca telul propus nu poate fi, uneori, si atins.

Geneza poemului

Geneza poemului s-a plasat cu doisprezece ani inaintea publicarii acestuia. In ianuarie 1880, Macedonski a publicat in ziarul "Romanul", un poem intitulat "Meka si Meka", in care prelucrase o straveche legenda orientala: eroul legendar era un print arab, Ali-Ben-Hassan, care a fost indemnat de tatal sau, inaintea mortii acestuia, sa nu se abata niciodata de la calea cea dreapta in tot ce va intreprinde in viata. Tanarul mostenitor a transformat indemnul patern intr-un principiu moral, pe care l-a respectat cu sfintenie. El a decis sa plece in pelerinaj catre Meka, Cetatea Sfanta a tuturor musulmanilor. Primind de la tatal sau si o imensa avere, printul Ali si-a alcatuit un convoi stralucit si a ales drumul drept, indraznind sa infrunte pustiul arab. O data cu el, a pornit spre Meka si un cersetor, numit Pocitan-Ben-Pehlivan, care a preferat, insa, calea ocolita, spre a nu-si risca viata in confruntarea cu desertul.

Convoiul printului n-a rezistat conditiilor grele impuse de calatorie, oamenii si animalele pierind, treptat, in pustiu. Inainte de a muri, Ali a avut o viziune amagitoare, parandu-i-se a-l vedea pe cersetor intrand pe usile "Mekai pamantesti, in timp ce el se pregatea sa treaca pragul "Mekai ceresti". Cei doi termeni se refera atat la opozitia dintre realitate si idealitate, cat si la cea biologica, dintre viata si moarte, antiteza reliefata in insusi titlul poemului initial.

Morala parabolei lirice

Morala parabolei lirice este ca visatorul, creatorul, omul curajos si drept pierde in existenta comuna, in timp ce impostorul, cel ce alege calea ocolita, triumfa. Artistul care traieste in sfera ideilor castiga in spirit ("Meka cereasca)

Dupa doisprezece ani Macedonski a simtit nevoia sa revina asupra temei poetice abordate, largindu-i intelesurile simbolice si scriind, astfel, cea mai valoroasa dintre "Noptile" sale.

Comentariu

Poemul "Noaptea de decemvrie" propune o dubla tema- estetica si morala- care dezbate conditia poetului, a creatorului de valori spirituale, intr-o lume marginita si ostila acestuia, alaturi de problema modului de atingere a unui tel propus, fie pe calea cea dreapta, fie pe cea ocolita. Dubla tematica a impus desfasurarea poemului in doua planuri temporale distincte: mai intai, cel real, care este reprezentat de camera poetului, unde acesta doarme si viseaza. Decorul natural este cel al unei nopti de iarna, insufletite de gerul ce "geme cumplit". Dezlantuirea fortelor naturii este in concordanta cu efortul produs in spiritul poetului, necesar pentru a da la iveala creatiile sale: "si nici o schintei in ochiu-adormit". Parasit de harul divin al inspiratiei, el pare cuprins de un somn mortuar, intregul tablou fiind dominat de culoarea alba. Al doilea plan este cel fantastic, in care poetul se intrupeaza sub chipul emirului, al carui vis este sa traverseze pustiul arab si sa ajunga la Meka, "cetatea preasfanta".

Simbolismul macedonskian a preluat dintre temele romantice nu numai motivul noptii, dar si pe cel al visului nocturn, al intruparii intr-o alta personalitate (dedublarea psihica) si motivul decorului natural, prezentat in concordanta cu starile de spirit ale personajelor. Astfel, poetul -lipsit de harul inspiratiei- este asociat cu un element de natura amortit de frigul iernii. El pare trasnit, cu ochii lipsiti de stralucire, cu fruntea "mandra", dar zacand aproape neinsufletit. Camera poetului este "pustie si alba", cu focul stins in vatra, rece si intunecata. Elementele naturii par si ele incremenite si lipsite de viata: luna straluceste cu "ochi otelit", nametii parca ating cerul, bezna este de nepatruns, iar pe campie se aude urletul sinistru al lupilor. Aceeasi camera "moarta" se insufleteste, pe masura ce poetul isi recapata focul inspiratiei si puterea creatoare. Autorul considera inspiratia de origine divina, caci ea este renascuta, in spiritul poetului, de catre "arhanghelul de aur". Acest mesager simbolic ii reda tineretea si increderea in arta si ii daruieste experienta formativa a unei alte identitati. Poetul renaste spiritual in personalitatea unui emir "avut si puternic".

Tabloul de natura, in care se desfasoara existenta emirului, este realizat in culori pastelate. Emirul conduce Bagdadul, a carui frumusete citadina atinge perfectiunea, prin armonia constructiilor si a fantanilor sale. Macedonski isi manifesta predilectia pentru peisajele orientale, asa cum le-a imaginat si in "Rondelurile" dedicate tinuturilor exotice, indepartate si misterioase. Scriitorul imagineaza palate din marmura alba, inconjurate de gradini inmiresmate cc arbori exotici si rari ca esente. Pretutindeni, fantanile si havuzele raspandesc apa limpede, care susura si racoreste atmosfera "incinsa". Florile emana parfumurile lor, care transforma Bagdadul « intr-un rai de gradini ». Pe cerul « galben si roz » se inalta siluetele « geamiilor » si ale « minaretelor », stralucind in aerul fierbinte. Emirul poseda, in lumea pamanteana, tot ceea ce individul isi poate dori : bogatia fabuloasa, alcatuita din « movile de argint si de aur » si din gramezi de pietre pretioase ; vitejia si eroismul sugerate prin metonimia « otelurilor cumplite », reprezentand armele sale de lupta ; caii « cu foc in copite », care il ajuta sa-si infrunte adversarii ; tineretea, frumusetea, impetuozitatea si puterea absoluta asupra supusilor sai. Scriitorul repeta- sub forma de exclamatii retorice- numele orasului Bagdad, pe care-l stapanea emirul sau. Totodata, el reia versul laitmotiv, prin care defineste armonia personalitatii emirului si conditia lui de exceptie printre muritori : « si el e emirul, si toate le are. ». Prin aceste insusiri deosebite, eroul oriental se inrudeste cu personajul eminescian din poezia postuma « Miron si frumoasa fara corp ». Ca si eroul lui Eminescu, emirul este nemultumit de conditia sa umana, pe care o apreciaza drept limitata si incompleta. Convingerea ca a fost menit unui destin de exceptie il apropie si de Fetii-frumosi din basmele populare romanesti. Emirul viseaza permanent sa-si depaseasca propria conditie printr-o fapta de exceptie, care sa-l plaseze deasupra sortii obisnuite a oamenilor. In ciuda faptului ca "E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu", intreaga lui fiinta se subsumeaza idealului propus. Cetatea visata "ii cere simtirea, ii cere fiinta/ ii vrea frumusetea- tot sufletu-i vrea", hotararea nestramutata a eroului de a-i trece portile fiind reliefata prin repetitii verbale ("cere", "vrea"), substantivale ("fiinta") si pronominale (formele atone in dativ posesiv- "ii","i"). Simetriile din interiorul versurilor ("credinta-vointa", "simtirea-vointa"), enumerarea verbelor conjuate la prezentul etern, reiterarea - la debutul a doua versuri consecutive- a complementului circumstantial de loc ("spre Meka") devin mijloace gramatical-stilistice prin care poetul subliniaza transformarea graduala a dorintei emirului intr-o obsesie chinuitoare.

Treptat, el va ajunge sa substituie planul real cu cel fantastic, traind exclusiv in dimensiunea mentala a irealitatii visate. Cele doua orase - Bagdadul si Meka- reprezinta opozitia dintre perfectiunea telurica si cea spirituala. El vrea sa intre in "Cetatea preasfanta" numai dupa ce a parcurs un drum inaccesibil celorlalti, manifestand orgoliu, dar si simtul penitentei. Desi stie ca desertul a facut atatea victime, emirul este increzator in steaua lui si porneste la drum, avand un cortegiu stralucitor.

Ideea ca Meka ramane un teritoriu inaccesibil este sugerata de autor prin repetarea adverbului de loc "departe", prin frecventa epitetelor aspatiale ("mare" ,"imensa") si prin intrebarile retorice care anticipeaza deznodamantul fatal, rostite pe un ton sumbru. Scriitorul compara metaforic pustiul cu "o mare aprinsa de soare", in care vegetatia este distrusa, apele au secat, iar vietatile sunt rare. Stilistic, aglomerarile determinative se concentreaza in enumeratiile negative, care atesta transformarea pustiului intr-un taram al mortii: "Nici cantec de paseri, nici pom, nici izvoare"

In antiteza cu ariditatea si monotonia cromatica a desertului, este prezentata imaginea Bagdadului, oras scaldat in culori diafane si in miresme florale. Preferinta autorului pentru epitetul "dulce" denota influenta retoricii eminesciene. Imaginile picturale sunt descrise prin intermediul epitetelor cromatice, rezultate de obicei din asocierea metaforica e elementelor infatisate cu metalele stralucitoare: "rozul Bagdad", "sali de alabastru", "bolti de argint si de azur", "albele forme", "lotus albastru", dovada peremptorie a familiarizarii depline a autorului cu procedeele liricii parnasiene. Emirul doreste sa infrunte dificultatile traversarii desertului si porneste la drum, urmat de o multime care il aclama, dar il si implora sa ramana in lumea cunoscuta. EL refuza si se asaza in fruntea convoiului "pe o alba camila", inconjurat de robii sai calarind pe "negri armasari". Priveste orasul natal pentru ultima oara si plange regretand, totusi, armonia lumii pamantene. Apeleaza la un gest ritualic, cerand sa i se dea de baut din fantana inconjurata de curmali, in care venea sa se priveasca in copilarie.

Gestul reflectarii chipului uman in undele apei reproduce o straveche superstitiem, legata de credinta in capacitatea omului de a-si prevedea viitorul. Desi fantana ramasese aceeasi, in apele ei nu se mai reflecta figura "blonda" a copilului de altadata, ci chipul palid al barbatului matur, aflat in preajma unei optiuni tragice pentru sine. Langa fantana, emirul l-a intalnit, pentru prima data, pe cersetorul "zdrentos, pocit, de drum prafuit", care ii marturiseste intentia de a merge la Meka, dar ocolind capcanele desertului. Drumetul anonim este palid la fata, cu privirea stinsa, acoperit de rani, urat, schiop, cu vesmintele sfasiate, tarandu-se cu greutate pe calea aleasa. Portretul sau fizic este caricaturizat si conceput in opozitie cu idealitatea infatisarii emirului. Poteca lui "sub pomi serpuieste" si umbra copacilor il apara de soarele torid al pustiului ucigas. In ciuda calatoriei obositoare si mai indelungate, cersetorul isi va atinge telul urmarit si va intra in cetatea sacra.

Acest personaj umil poate fi interpretat ca un alter ego al emirului insusi, reflectand o posibilitate pe care el a gandit-o, dar a respins-o, dispretuindu-i caracterul facil. Cersetorul simbolizeaza drumul obisnuit in viata, parcurs prin acceptarea compromisurilor. Emirul semnifica omul de exceptie, care urmareste solitar atingerea idealului sau. De aceea, cersetorul ramane anonim, el nu conteaza ca individ, ci simbolizeaza colectivitatea umana care ocoleste dificultatile. Emirul, dimpotriva, se individualizeaza prin caracterul exceptional al telului urmarit, izolandu-se de semenii lui si ignorand voi solutia compromisurilor, a vietii mediocre.

Poetul descrie drumul epuizant, traversat de emir, moartea succesiva a tuturor insotitorilor lui si a animalelor, consumarea treptata a merindelor si a apei potabile. Cortegiul triumfal si stralucitor de la inceput se va transforma intr-un convoi al mortii, iar cetatea visata devine sinonima cu o "naluca sublima", dar intangibila. Autorul isi exprima compatimirea fata de aceste sacrificii, devenite inutile si datorate unui proiect uman ce depasea limitele omenescului.

Emirul este insotit, in inaltul cerului, de pasarile de prada care "mereu se-nmultesc", pe masura ce victimele omenesti si animale devin tot mai numeroase. Intr-o zi cumplita, eroul constata ca a ramas singur si ca i-a sacrificat pe toti cei ce indraznisera sa mearga alaturi de el. Este epuizat de foame si terorizat de sete, avand halucinatii si simtind cum se lasa pe mintea lui "o noapte adanca".

Scriitorul realizeaza al doilea portret al emirului, infatisandu-l sleit de efort, de suferintele indurate, de lipsurile acute, aproape orbit de monotonia cromatica a nisipurilor. Sunt surprinse, in detaliu, reactiile fizice ale personajului pe care caldura, foamea si setea il desfigurasera; tamplele ii bateau, ochii ii erau injectati de nisip si de sange, simtea junghiuri in piept si in pantece, iar nervii ii era "indarjiti". Poetul accentueaza imaginea vizuala a ochilor emirului, care straluceau nefiresc, precum "deminii cumpliti". Abia mai paseste, iar camila ce-l poarta ajunsese la capatul puterilor; are iluzia ca vede in departare "portile albe" ale Mekai, spre care se grabeste cu ultimele resurse. Eroul nu mai percepe realitatea si se abandoneaza exclusiv lumii inchipuirilor sale. Isi imagineaza cetatea eterna ca pe o constructie din basme, "cu porti de topaze", "cu turnuri de-argint". Este obsedat, pana si in halucinatiile lui, de faptul ca cersetorul -plecat o data cu el- a reusit in actiunea sa, in timp ce el va esua. Camila ce-l transporta sovaie si cade pe drum, iar emirul moare "sub jarul pustiei".

Versurile finale il readuc pe cititor in camera inghetata a poetului care tremura de frig si se simte incapabil sa creeze. Moarte emirului in desertul Arabiei coincide simbolic cu stingerea focului din odaia si din spiritul vlaguit al poetului. Ultimele versuri sunt cheia pentru paralela simbolica a intregului poem, modalitate artistica ce-i confera un aspect clasic. Dihotomia initiala a planurilor temporale se reconciliaza intr-o viziune sintetizatoare: arsita initiala, frigul naprasnic, conditia materiala paupera sugereaza avatarurile unei existente daruite atingerii unui tel major; "luna cea rece", "lupii care urla" sunt metafore ale adversitatii ireductibile din sufletele mediocre impotriva nobletii idealurilor; laolalta, ele formeaza "pustia" infruntata de oamenii superiori care au ales "calea cea dreapta", cu toate riscurile pe care aceasta le incumba; ei isi asuma traiul intre "izolarea" proprie spiritelor inalte si "dezolarea" provocata de atatea lovituri ale sortii si ale semenilor potrivnici lor, pentru a atinge plasmuirea ideala, "Meka cereasca. Meka cea mare".