Mircea Gelu BUTA - biografie, opera si referinte critice

Mircea Gelu BUTA (n. 21.04.1952, Bistrita)

Este medic primar pediatrie si doctor in medicina (1996). Indeplineste functia de manager la Spitalul Judetean Bistrita. Totodata este si Conf. Asoc. UMF Iuliu Hatieganu si titularul Cursului "Nursing Biblic", Fac. de Teologie Ortodoxa, UBB, Cluj-Napoca.

Carti publicate: "Emil Cioran; psihanaliza adolescentei", (ed.bilingva). Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001; "Biserica din Spital", Editura Anastasia, Bucuresti, 2004 (reeditata la Editura Eikon din Cluj-Napoca in 2005 si 2006); "Tabloul de absolvire", Ed. Eikon,Cluj-Napoca, 2007; "Reflectii colocviale", Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008.

A editat un numar mare de carti de specialitate, a coordonat si ingrijit volume colective de medicina si teologie.

Colaboreaza la reviste de cultura si specialitate: Renasterea, Cuvantul, Miscarea Literara, Revista Ilustrata, Tabor, Mesagerul de Bistrita

Realizator a emisiunii "De la om la om" TV Bistrita

Activitatea culturala si de specialitate a fost onorata cu diferite distinctii si premii.

Referinte critice:

"Autorii acestui insolit studiu - aparut de altfel in revista "Cuvantul", cu numai cateva luni in urma - au tinut sa fundamenteze stiintific o concluzie deja in circulatie de mai multa vreme: profilul gandirii cioraniene este profund indatorat unor traume afective din perioada copilariei si adolescentei. Mica antologie de texte confesive, selectate din opera lui Cioran spre a demonstra teza de mai sus este supusa verificarii prin cateva idei si trasaturi devenite, cu timpul, obsesie ireductibila. In opinia autorilor acestea ar fi: constiinta propriei valori, a unicitatii talentului sau, combinata cu o autoexigenta marcata, apoi o serie de "procedee ale gandirii ocolite", precum "atentia selectiva", respectiv selectarea exclusiv a acelor fapte care-i confirma credintele, ori "interferenta arbitrara " prin care Cioran trage concluzii fara a avea dovezi concludente, supra generalizarea, gandirea dichotomica, alaturi de "amplificarea erorilor si minimalizarea valorilor".

"Emil Cioran - Psihanaliza adolescentei" este o abordare mai putin obisnuita. Fara sa determine perspective neaparat noi, cei doi autori supun textul cioranian unei verificari insolite. Micul volum mai atrage in mod deosebit prin conditiile grafice extrem de ingrijite."

Dan C. Mihailescu,  

Mica antologie de texte confesive, in Rev. Cotidianul, 17 dec. 2001.

"Dialogurilor dintre Dan Ciachir si Dr. Mircea Gelu Buta, cuprinse in cartea "Biserica din spital" (Editura "Anastasia", 2004) le fac in primul rand o apreciere de cititor: sunt ferme, lucide, nepatimase, directe, limpezi, corecte, smerite si neorgolioase.

Vii, dezinvolte si nealunecate inspre spiritul jurnalistic, ele completeaza fericit buna traditie a colocvialitatii ziditoare si folositoare si, ceea ce le evidentiaza in mod deosebit, e duhul seriozitatii si dulcetii convorbirilor si conversatiilor de zile mari. Nici nu se putea altfel de vreme de interlocutorii sunt in primul rand crestini ortodocsi practicanti, traitori si marturisitori ai Bisericii lui Hristos.

Dincolo de temele pe care le discuta cu mult profesionalism si cu deosebita acribie ortodoxa "un apologet taios, cu o mare perspicacitate intelectuala" (Dan Ciachir) si "un medic de prestigiu", exceland fata de ceilalti "printr-o inteligenta a credintei" (Dr. Mircea Gelu Buta), cum ii defineste pe cei doi, in Postfata cartii, Pr. prof. Radu Dorin Micu, aceste dialoguri pot fi citite si din alta perspectiva, dintr-un alt unghi de lectura. Aceea, prin care, in primul rand, Dr. Mircea Gelu Buta este descoperit ca marturisitor, ca ins care prin pur si simpla lui marturisire (despre credinta lui, despre profesiune lui si limitele medicinii, despre proiectele, nemultumirile si implinirile lui etc.) evidentiaza un posibil model de mirean implicat cu rost in viata Bisericii. Eu mi-am rezervat bucuria si placerea de a le citi astfel".

Ioan Pintea,

O carte despre constientizarea credintei, marturisirea si roadele ei, in Rasunetul, 17 sept. 2004.

"Mircea Gelu Buta este un medic de mare notorietate din Bistrita (de ani buni este directorul spitalului judetean), preocupat in egala masura de valorile credintei si de literatura. impreuna cu I.P.S. Bartolomeu organizeaza in fiecare an la Bistrita un colocviu, Medicii si Biserica, ale carui lucrari sunt ulterior stranse in volume. Impreuna cu sotia sa, Liliana Buta a publicat Istoria universala a nursingului si Cioran, psihanaliza adolescentei (o prima incercare de incursiune in gandirea lui Cioran din perspectiva experientelor traite de filosof in anii copilariei si ai adolescentei). in fine, in anul 2004, scriitorul si publicistul Dan Ciachir a realizat o carte de convorbiri cu doctorul Buta, Biserica din spital (Editura Anastasia).

Pe fondul preocuparilor stiintifice ale doctorului Mircea Gelu Buta, o carte precum Tabloul de absolvire pare sa aiba doar semnificatia unei violon d'Ingres.

Si totusi, in pofida premiselor nu foarte incurajatoare, textul lui Mircea Gelu Buta contine nebanuite resurse de empatie. Pentru ca dincolo de faptele propriu-zise (care seamana cu nazdravaniile tuturor absolventilor de liceu din Romania, dinainte de 22 decembrie 1989), de chipurile profesorilor si colegilor de clasa (prin nimic mai demne, de a fi memorate decat cele cunoscute de fiecare dintre noi), de tabloul unei Romanii aflate la sfarsitul perioadei de destindere (in care traditiile populare erau inca prezente, tinerii ascultau cu nesat Beatles si Rolling Stones, liceenii incepeau sa descopere emisiunile postului de radio "Europa Libera', mai intai prin rubrica lui Cornel Chiriac, Metronom), autorul izbuteste sa reconstituie starea de spirit a generatiei sale.

Autorul psihanalizei adolescentului Cioran nu pierde prilejul sa-si psihanalizeze propria adolescenta. El se transpune in pielea elevului care a fost acum treizeci si cinci de ani, isi umple sufletul cu visele si sperantele sale de atunci si incearca, din perspectiva maturului de azi sa constate ce s-a ales de viata sa si a colegilor de generatie. La varsta liceului fiecare avea viata in fata, toate visele pareau realizabile, chipurile erau luminate de speranta si incredere in viitor. O varsta a inocentei si generozitatii, la care nimeni nu isi imagina ca viata este facuta si din intrigi strecurate abil in urechea celui mereu gata sa le asculte si sa le propage ca pe adevaruri demonstrate, lovituri pe la spate, marsavii de tot felul, tradari si ipocrizie. Exista o stare de spirit, specifica varstei adolescentei, indiferent de epoca si de conditiile istorice. Este varsta paradisiaca, la care nimic nu este definitiv pierdut, esecurile par glume si bucuria vietii irumpe la tot pasul."

Tudorel Urianu,

Monografia unei stari de spirit, Romania literara, nr.7./22 februarie 2008.

.. "Sansa de a ramane pentru posteritate o asemenea carte - precum "Reflectii colocviale" - de a sluji nu numai prezentul, ci si viitorimea, tine de calitatea profesionala si morala a autorului si de puterea sa de a discerne intre insignifiant si valoare, de a ocoli nimicul circumstantial si a retine dimensiunea, componenta de generalitate a momentului social-politic, acel nucleu de perenitate acolo unde exista, daca exista.

Iar cel care ia in seama o astfel de carte, cunoscandu-i deja traseul in timp, are avantajul de a confrunta niste ani, de a se confrunta cu sine insusi si de a-l alatura pe "atunci" lui "acum" in perspectiva unui "maine" mai cert."

Cornel Cotutiu,

Postura publicistului comentator, in Mesagerul, 13 martie 2008.

Muzica clopotului

Prin cantecul care se revarsa din turla, glasul oricarei biserici are o chemare aparte. Indiferent de marimea sau de tonalitatea prin care se exprima, clopotul contine in vibratia sa intreaga aspiratie a minereului care zace inert in strafundurile pamantului. Lut trezit din somn, ragusit, miez odinioara incins, piatra topita si pusa sa sune, iata o reprezentare sonora menita sa ne sugereze glasul Domnului care pluteste pe deasupra pamantului. Limbaj universal, imn inaltator, intonatia incantatoare a clopotului rasuna pana la marginile lumii, fie la praznicele imparatesti, fie la mort, fie la dezastru ori navaliri dusmane.

Toaca si clopotul, adica lemnul si pamantul, iata o combinatie redutabila pe care spatiul ortodox a creat-o pentru a destepta in om veghea harica. Reverberatie si percutie, tremur si lovire, doua forme de strigare care in deplina complementaritate, tin in permanenta aprinsa vigilenta spirituala a fiecarui crestin.

Nicicand nu te-ai fi putut gandi ca materia ar putea avea o asemenea plasticitate a exprimarii prin sunet, ca ar putea contine acel tremolo neasteptat de la vesel spre grav. Fosnetul neauzit al Universului, fasaitul planetelor, dau nastere unor vibratii ce se aduna in materia care se pregateste sa bata. Clopotul ne apare astfel ca un uter ce contine sunetele creatiei, un marsupiu in care se gaseste samanta zgomotelor lumii. Atunci cand bate, el se descarca de toata energia care zace in pestera de bronz si care-si asteapta nerabdatoare eliberarea.

Oricate lucruri s-ar putea spune despre clopote, menirea lor este una chematoare si, deopotriva, vestitoare, glasul lor fiind harazit atat pamantului, cat si cerului, el batand atat pentru oameni, cat si pentru ingerii nerabdatori sa co-liturghiseasca impreuna cu noi.

La fel ca matematica, care aduce prin numere ordine in haos, iar prin calcul o sistematizare organica in amorf, muzica clopotului rezuma in gama toata succesiunea de posibilitati cromatice de care este in stare natura sonora. Toata teoria muzicala si indeosebi principiile de armonie evidentiaza aceeasi lege a ordinei, a echilibrului, a corelatiei care determina simetria in structura cristalinului, in conformatia planetei, in impulsul instinctului, in gandirea omului, in marea miscare a sistemului stelar.

Presupunerea ca aceasta ordine auto-stapanitoare, nu dezvaluie un fel de a fi al naturii, ci numai un fel de a functiona a mintii, inca tot nu ajunge ca sa-i anuleze valoarea ce i se atribuie, de principiu universal. Caci nu se poate ca creierul, oricare ar fi natura sa, sa constituie o exceptie in univers, si atunci daca intelectul s-ar citi numai singur pe sine in ceea ce crede ca talmaceste din univers, prin faptul ca se explica pe sine ca parte din tot, explica prin inductie si totul din care se scindeaza.

In sens metaforic, putem privi clopotul ca pe un vas rasturnat, esuat de bunavoie intre capriorii turlei, din care se revarsa neintrerupt harul chemarii. Un vas care nu contine niciodata nimic pentru sine, din care insa continutul siroieste perpetuu.

Izvor suspendat al vestirii, clopotul atrage prin registrului sau grav urcusul, migratia duhovniceasca a crestinilor spre orizontul neinserat al altarului de jertfa. Aceasta se produce cu atat mai usor cu cat glasul lui melodios contureaza in curba sonora simtirea comuna a tuturora, a nasterii omului.

Da, sunetul clopotului precede marea liniste a creatiei din timpul si din jurul dumnezeiestii Liturghii, precede linistea incordata de la poalele Crucii, precede linistea grava din Potirul de jertfa. Anuntand inceputul si sfarsitul in lume, iubirea revarsata prin milioanele de liturghii, vibrand a picur de sange, nevinovat si dumnezeiesc, clopotul vegheaza intotdeauna prompt si mantuitor.

Viata noastra se desfasoara intre clopot si Potir, intre sunet si Tacere, intre materie si Duh, intre chemare si Promisiune, intre speranta si Implinire.

Ideea de a trai frumos

Am cunoscut un svab, plecat in Germania inca de pe vreme lui Ceausescu, stabilit undeva prin zona Műnchenului. De cate ori ne intalneam isi amintea cu nostalgie despre tineretea petrecuta in tara, ca elev la Scoala Profesionala, apoi sculer-matriter la Uzinele de Masini Agricole din Arad.

- Hantzi! Ce sa-ti aduc din Romania? .il intrebam la despartire.

- Putina slanina afumata. Asta de aici n-are nici un gust.

- Bine. bine.. ii raspundeam eu privindu-l cu compasiune.

- Dom' Doctor Da sa nu uitati si o gazeta! Scanteia , daca se poate.

- Ce sa faci cu ea? facui eu o figura contrariata.

- Pai. stiti. Mie imi place sa impachetez slanina in ziar. Asta imi aminteste de vremurile cand imi punea mama merinde la fabrica.

- Da ce, in Germania nu sunt ziare?

- Nu-s bune, dom' doctor. is prea fine. Mie imi trebuie unul sanatos, de-al nostru, care da gust slaninei.

Era prin anul 1974, in prima mea vacanta studenteasca. Calatoream cu trenul de la Iasi la Bistrita, intr-un vagon de clasa a doua. In fata mea un ofiter si-a pus gazeta din care citea, pe masuta de langa fereastra si, scotand din geanta cateva felii de salam cu paine s-a apucat sa manance. Eu m-am speriat. La noi acasa niciodata n-am mancat decat pe fata de masa sau pe stergar. Am fost socat sa vad ca un om poate sa manance pe ziar. Pana la urma comunismul i-a facut pe unii dintre romani sa manance pe ziar.

Inca de mic am fost invatat cu un ritual al mesei, care incepea cu spalatul mainilor, cu rugaciunea, cu taiatul painii. Nici acum nu incep o paine fara sa fac semnul crucii pe ea. Mama ne-a invatat sa nu stam cu coatele pe masa, iar bunica, poate cea mai buna femeie din lumea mea, ne punea sa ne sculam in picioare cand salutam oamenii mai in varsta.

Cu cat ma intorc in timp, imi dau seama cum parintii nostri stiau atat de multe lucruri care faceau viata sa fie frumoasa si ma intristez cand vad cu cata brutalitate toate aceste obiceiuri au fost date la o parte, pentru ca mancatul pe ziar inseamna a omori ideea de a trai frumos.

Ciorba de burta

Bucataria romaneasca, cu traditiile sale rituale si sacre este masura vechimii si dramatismul acestui popor. Romanii au invatat sa manance bine, in ciuda straitei goale si-au baut vin bun, chiar si cand viile le-au fost parjolite.

La confluenta dintre imperii, cu o tara mica, dar strategic importanta pentru marile puteri, romanii au luat tot ce era mai bun din bucataria stapanilor vremelnici si le-au binecuvantat cu un iz local. Asa s-a ajuns ca in bucataria noastra, ciorbele si deserturile turcesti sa se impace cu borsurile rusilor, cu picanteria tocanitelor unguresti, cu pastrama tatarilor si cu snitelul austriac. Romanii le-au indulcit acreala, le-au temperat iuteala, le-au pus leustean si le-au inlocuit paprika cu ardei gras, le-au inmuiat taria si uscaciunea cu savoarea si aroma spiritului lor.

Una dintre mancarurile care se bucura de notorietate la noi este ciorba de burta. Este un fel de mancare, care nu te poate lasa indiferent. Ori iti place foarte mult, ori nu-ti place deloc. Cea mai autentica creatie a gastronomiei romanesti este descrisa inspirat de regretatul etnolog Radu Anton Roman: "E ceva ciudat cu ciorba asta subtila, care vorbeste cam mult despre noi; pute dar e gustoasa, daca ajungi sa te obisnuiesti cu ea. Face rau, e grea, ingrasa, dar e buna si nu ne-o putem refuza. Vine de la turci, dar se preface ca e a noastra. E vulgara, e din chestii pe care altii le arunca scarbiti, dar noi o mancam toti, mai ales elita. E deopotriva acra si dulce, picanta si catifelata, grasa si totusi delicata. E mancare de vizitii beti, dar are cea mai savanta si pretentioasa pregatire din toata bucataria romaneasca." O poti adapta din mers dupa gustul tau. Asa cum iti place, asa e buna. Daca vrei ii pui usturoi, mai mult otet, ardei iute.

In studentie, nu prea stiam ce-i aceea ciorba de burta. Preferam supa dulce de pui, mancare sanatoasa, ardeleneasca, imi ziceam eu. Dupa facultate, am aflat ca ciorba de burta starneste si imbata simturile. Eram tanar medic pediatru, la un dispensar de pe Valea Bargaului si aproape zilnic, colegul meu, medic de adulti, originar din Arges, ma invita sa luam masa la d-nul Vlad, gestionarul motelului din centrul comunei.

De obicei dadeam pe gat un rand de tuici, in paharele mici, doar de-o gura, numai atat cat sa ne starneasca la stomac . "Pentru ciorba de burta ai nevoie de liniste sufleteasca". imi spunea Sica Florescu, in timp ce ospatara ne punea pe masa painea, un castronel cu otet, in care plutea un ardei iute uscat zdrobit in solzisori sangerii si unul cu ceva smantana pentru cei mai dulcegi. Ochii lunecau nelinistiti de la un castronel la altul si buzele, ba se strangeau, ba se largeau in zambete.

De fiecare data, tanti Maria, patroana casei, ne aducea o strachina mare, plina cu ciorba alba, laptoasa, aburinda. Zambitor, tovarasul meu, ne indemna sa mai dam repede peste cap, inca un rand de tuica, ca sa ne mai abatem elanul de la strachina. Aburii albiciosi ne gadilau narile cu mirosuri amestecate. Bucatelele fildesii de burta se iteau in mijlocul strachinii, printre solzisorii sangerii de ardei facand stomacurile sa salte zglobii.

- Hai, serveste! ma indemna radios Sica, in timp ce baga in functie polonicul, umpland pe rand farfuriile cascate cu mare pofta.

Aburii ne umbreau mustatile si obrajii. Preocupati, hapaiam de zor, de parca era ultimul lucru pe care trebuia sa-l facem. Farfuriile se goleau rapid, spinarile ni se inmuiau, obrajii se inroseau, iar pe fetele noastre aparea multumirea.

- Eeee! Mai vrei? ma intreba colegul meu, doctorul, in timp ce imi mai pune un rand.

- Da., raspundeam eu intr-un tarziu.. Abia acum incep sa-i simt gustul.

Striveam lichidul in cerul gurii si limba dadea de simturi, precum degustatorii de vinuri rare. Acum ii descopeream dulceata si grosimea smantanii, intepatura si mirosul usor al otetului, ciupitura ardeiului, lunecusul oului.

Dar mai era ceva, ce era greu de inteles. Da, talentul lui Mitrut bucatarul Una peste alta, bucatelele de burta, bine fierte si scaldate in zeama laptoasa, cu miros unic, ne convingeau sa terminam ditamai strachinoiu, iar satisfactia pe care o aveam era pe masura.

Romania de azi pe poimaine

Cu ani in urma, taraful maestrului Sabadis a fost invitat sa sustina cateva spectacole in Franta. Bineinteles, turneul a inceput cu o partida de shoping, pentru completarea garderobei.

- Baieti! Ieftin si bun! decreta maestrul Sabadis.

- Sa traiti Sefu! dadu aprobator din cap Bubi violonistul.

- Ca sa nu pierdem vremea, ne impartim in doua grupe, vedeti doar cate magazine sunt aicea.

- Cat timp avem la dispozitie?

- Maaa! Cand se face cinci fix sa fiti cu totii inapoi. Altfel va ia mama dracului!

Cu leit-motivul "ieftin si bun" pe buze, cei cincisprezece membrii ai tarafului pornira entuziasmati la treaba. Dar cine n-a trecut prin asta, nu poate intelege nici in ruptul capului, deziluzia care te incearca dupa ce iti petreci o zi de cumparaturi la Paris. Si de ce spun asta Pentru ca acolo, amageala romaneasca "ieftin si bun" este inlocuita cu realitatea capitalista: "ieftin si prost"sau "scump, dar bun". Iata un adevar crud, pe care romanii l-au inghitit greu, dar cu care, vrand-nevrand, au inceput sa se obisnuiasca.

Asa si cu tuciuriii nostri compatrioti. Dupa lungi si insistente cautari, pe fetele lor isi facu loc dezamagirea.

- Bagami-as picioarele in el Paris striga in gura mare Cracanel, acordionistul.

- Sefu! Nu pot sa-i sufar pe capitalistii astia1. se tanguia Robert, tambalistul.

- Ma! Ia mai taceti! Sunteti toti cauta maestrul Sabadis sa tina situatia sub control.

- Sefu! Lipsesc doi.

- Care p. masii? Ma!

- Bubi si Cilica. Sefu!

- Cum o sa-i gasim?

- Trebuie sa-i cautam! Va mai aduceti aminte incotro au luat-o?

-Cred ca intr-acolo, arata Cracanel cu degetul.

Deodata cineva striga:

- Ni-i-ai ma! Ii vad!

- Ma!.. Nu mai striga asa!

- Ei? Aici nu intelege nimeni ce vorbim.

Afisand un zambet radios, cei doi se apropiara.

- Sefu! Am gasit ce cautam!

- Ce ma cioroilor?

- Cu 20 de franci iti poti lua costum si pantofi a la Frank Sinatra.

- Bine ma! Haideti sa vedem!

In frunte cu maestrul Sabadis, intregul taraf dadu buzna in magazinul cu pricina. Peste tot manechine invesmantate in costume negre, papion, pantofi de lac, la preturi incredibile.

Sefu! Incep sa-i iubesc pe capitalisti, se entuziasma Robert.

Patronul magazinului incerca sa intre in vorba cu tuciuriii dezlantuiti. Dar ti-ai gasit. Dand din maini si vorbind o limba neinteleasa, acestia reusisera sa-l convinga pe nedumeritul comerciant sa potriveasca cate un trusou pentru fiecare membru al formatiei. Multumit de afacerea incheiata, maestrul Sabadis, ii darui francezului la plecare, un litru de tuica din poame bistritene.

A doua zi, inainte de concert, maestrul isi trecu in revista baietii. Costume negre, camasi albe, papion, pantofi de lac., totul era Nekerman. Spectacolul a fost si el o reusita: "Hora Stacato", "Balada", "Ciocarlia"., i-au entuziasmat in asa masura pe francezi incat reprezentatia a durat pana tarziu in noapte.

Bine dispusi, baietii pornira spre casa, fara sa realizeze ca incepuse sa picure. Era suficient sa te uiti cum rad zgomotos, ca sa-ti dai seama ca oamenii se simteau in largul lor. Intre timp ploaia se intetise iar hainele incepura sa se imbibe cu apa. Primul care se alarma fu Robert tambalistul.

- Sefu! Am ramas fara pantofi.

- Cum? Ma tampitule! I-ai pierdut?

- Nu, Sefu! S-o topit?!

- Mai tambalagiule, ai capiat?

- Sefu Am ramas fara pantaloni se auzi vocea speriata a lui Cilica.

In acel moment oamenii incepusera sa se agite. Frumoasele lor haine, cumparate cu o seara inainte, incepusera sa se topeasca. Era incredibil. Au ajuns la hotel doar in izmene. Panza de in sanatoasa, de la noi de acasa.

De fapt ce se intamplase? Maestrul Sabadis isi imbracase membrii formatiei dintr-un magazin cu haine biodegradabile pentru morti. "Ieftin si frumos", cum ar spune romanul. Da, daca ar fi fost utilizate in scopul pentru care au fost create, ar completa francezul.

Mi-am amintit de aceasta intamplare, acum, cand se aduce vorba despre normele europene de inmormantare, aplicate cu atata stupiditate de ai nostri sau cu alte cuvinte "Romania de azi pe poimaine". Dar despre asta, pe data viitoare.