Nuvela fantastica- "Sarmanul Dionis", Mihai Eminescu - comentariu

Nuvela fantastica- "Sarmanul Dionis", Mihai Eminescu - comentariu

Comentariu

Subiectul nuvelei fantastice surprinde prin neobisnuitul aventurilor parcurse de un erou cu o dubla identitate (Dionis - Dan), care traieste in momente temporale diferite, dar are o esenta imuabila numita archaeus. Tanarul Dionis este un sarman, in ciuda faptului ca tatal sau (provenit dintr-o familie aristocratica) avusese dreptul la o mostenire. Nefiindu-i favorabil testamentul, batranul moare, in urma socului suferit, intr-un spital de alienati. Pe durata vietii, tatal eroului locuise in casa unui preot milostiv si se indragostise de fata aceluia, Maria. Din legatura nelegitimata cu ea s-a nascut Dionis, crescut de mama lui cu pretul unor mari sacrificii. De la tatal sau, baiatul mostenise doar un portret din tinerete, in care isi regaseste fascinat propriile trasaturi, si cu care poarta lungi dialoguri imaginare. Spirit autodidact, pasionat de lectura cartilor vechi de astrologie si magie, el imprumuta o carte de la anticarul Riven, straduindu-se s-o descifreze. Privind pe fereastra, intr-o seara ploioasa, eroul zareste, la geamul casei invecinate, o tanara invesmantata in alb, de al carei chip angelic se indragosteste. El reuseste sa inteleaga semnele magice ale cartii si regreseaza in timp, pana la epoca lui Alexandru cel Bun, cand se reintrupeaza in calugarul Dan, elev al dascalului Ruben la Academia din Socola. Discipolul ii marturiseste mentorului sau ca are viziuni anticipative, convins ca va trai intr-o lume ulterioara sub numele de Dionis. Maestrul sau ii confirma ca experienta intruparilor in momente distincte este oricand posibila, caci timpul nu este o durata consecutiva, ci una simultana.

Continuand aventura cunoasterii, Dan se detaseaza de propria umbra (simbol al existentei terestre) si pleaca intr-o calatorie cosmica, fiind capabil sa se sustraga legilor temporale si spatiale. In drumul sau catre astrul selenar este insotit de iubita lui Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan. Dan observa un ochi de foc (semnificand ispita demonica), deasupra caruia este scris un proverb in limba araba. Descifrandu-l, el are revelatia fortei spirituale a omului si se crede, pentru o clipa, egalul divinitatii. Cugetarea profanatoare il va face sa-si piarda atributele magice, ele fiindu-i anulate de un Dumnezeu ultragiat, care-l coboara pe pamant si il reda conditiei initiale.

Trezindu-se din somn, Dionis isi da seama ca a visat in timp ce adormise in gradina, imbatat de parfumul florilor. La fereastra casei vecine, el recunoaste uimit chipul fetei din vis, ii trimite necunoscutei o scrisoare de amor si cade, apoi, intr-un lesin adanc. Tanara, numita tot Maria, il ingrijeste, alaturi de bunicul ei, pe Dionis, indragostindu-se de el. Batranul, privind portretul din camera convalescentului, isi aminteste de originea nobila a lui Dionis - fiul, si de mostenirea la care el avea dreptul dupa moartea parintelui sau. Cu binecuvantarea lui, cei doi tineri se vor casatori, dar finalul nuvelei ambiguizeaza in ceea ce priveste identitatea reala a protagonistului intamplarilor insolite: Dan ori Dionis? Se remarca si voitele omonimii intre personaje si destinele lor simetrice: Dionis este numele tatalui si al fiului; prenumele Maria apartine unor eroine diferite: mama lui Dionis, iubita din vis identificata cu cea a lui Dan, si tanara de la fereastra casei, cu care personajul masculin - o data vindecat - se va casatori. Spiritul metafizic este unic si indivizibil, dar el are avataruri, adica intrupari succesive, realizate in vremuri deosebite: Dionis si Dan, cele trei Marii, dascalii Riven si Ruben, sunt doar copii imperfecte, concretizate in existente si in epoci distincte, insa apartinand aceluiasi spirit universal.

Fundamental lirica, caracterizata prin fervoarea cugetarii filosofice, proza eminesciana cuprinde, in germene, teme si motive care anunta marile poeme.

Dintre prozele antume, "Sarmanul Dionis" se afirma cu cea mai mare pregnanta atat prin valoarea sa, cat si prin posteritatea artistica. Prin continutul ideatic propus, Eminescu devine artizanul nuvelei fantastice si filosofice romanesti.

Redactata in anii studentiei vieneze si citita apoi la una dintre sedintele "Junimii" (1 septembrei 1872), scrierea este publicata la sfarsitul anului 1872 si inceputul anului 1873, in revista "Convorbiri literare". Nuvela in sine are o structura complexa, evoluand pe mai multe planuri spatio-temporale ce interfereaza, relativizand insasi imaginea eroului si avand un final deschis, ambiguu, ca in proza modernista.

Nuvela "Sarmanul Dionis" este construita pe un complex fundament filosofic, caruia i s-a reprosat ponderea prea mare pe care o detine in naratiune. Inceputul nuvelei il proiecteaza pe cititor in mijlocul unei disertatii metafizice, ale carei origini pot fi reperate in idealismul kantian si in demonstratiile postkantienilor despre stramutarea individului in alt spatiu si timp. Acestea sunt forme subiective ale intuitiei, dimensiuni interioare ordonate de sensibilitatea umana, aparent imuabile si implacabile in evolutia lor, in fapt proiectii ale perceptiei individului. Modul in care Eminescu recepteaza aceste concepte este, ca si in poezia filosofica, unul creator; notiunile aride si reci ale filosofiei kantiene apar la Eminescu transfigurate in imagini plastice de o forta deosebita a sugestiei, integrate viziunii artistice. Faptul ca nuvela nu este o simpla transpunere de idei filosofice este sustinut de asocierea mai multor conceptii metafizice ce se subordoneaza telului artistic, demonstrand ca autorul a realizat o selectie a materialului ideatic, menita sa sustina viziunea de ansamblu, tipic eminesciana. Astfel, pe langa elementele de apriorism kantian, apar motive precum: umbra pierduta, dedublarea, metempsihoza, lumea ca vis.

Ca toti romanticii, el este un creator de mituri, de simboluri universale, reluand adesea motive literare cu o larga circulatie. Cel care asigura coerenta nuvelei este motivul lumii ca vis. Daca lumea ramane o proiectie imaginara si daca spatiul si timpul nu exista decat ca viziuni subiective, se intreba Dionis, pentru ce nu am rasturna sirul fenomenelor, dandu-le o alta ordine, in conformitate cu dezideratele omenesti.

Prozatorul surprinde gestul demiurgic al eroului care se considera, potrivit teoriei expuse, creator al propriei lumi spirituale, ordonand, deopotriva, faptele trecutului si pe cele ale viitorului, remodeland materia lumii, prin stergerea granitelor rigide spatio-temporale.

Dorinta de punere in practica a teoretizarilor metafizice echivaleaza, la un nivel filosofic superior, cu incercarea romanticului de evaziune din cercul stramt al realitatii, expansiune tipica naturilor faustice, vesnic nelinistite si in cautare de absolut. Preocuparile sale de metafizica, aplecarea spre domeniile spiritului intr-o lume de un materialism strident, fascinatia pentru cartile vechi, care ascund, in colbul paginilor, esoterismul formulelor alchimice, incifrarea invataturilor initiatice (precum cabala) - toate acestea constituie semnul iesirii eroului din banalitate, sugerand caracterul sau exceptional.

Dionis reprezinta, asadar, o ipostaza a eului poetic din opera lirica. Printr-un narcisism sublimar, frecvent intalnit in literatura, portretul lui Dionis imprumuta trasaturile tanarului Eminescu: " vedeam o frunte atat de neteda, alba, corect boltita Parul numai cam prelung curgea in vite pe spate, dar uscaciunea neagra si salbateca a parului contrasta placut cu fata fina, dulce si copilareasca baietanului".

In evolutia sa, personajul urmeaza coordonatele eroului romantic, caracterizat prin dorinta de universalitate, izvorata din sentimentul acut al "incompletitudinii", cum il numeste M. Ralea ("Contradictiile interne ale romanticului").

Omul romantic, s-a spus, este unul al Renasterii, spirit expansiv care nu sufera ingradire, nici imitatie, spirit nesupus, obsedat de ideea plenitudinii spirituale, ce presupune atingerea armoniei initiale prin redobandirea unitatii primordiale pierdute. Eroul aspira sa devina el insusi centru al lumii ( ideea de antropocentrism este esentiala pentru conceptia renascentista), manifestandu-si aspiratiile creatoare si egaland forta demiurgica. Sentimentul tragic apare in momentul in care elanurile umaniste si vitale vin in contradictie cu posibilitatile limitate ale omului. Intervin, in acest caz, miturile subiectivitatii, ale intoarcerii in sine, catre profunzimile eului, unde asteapta sa fie eliberate de fortele divine printr-o simpla miscare de semne magice. Magia vine in ajutorul impulsului titanic.

Cel care il initiaza pe Dan, calugarul din vremea lui Alexandru cel Bun, in tainele metempsihozei este invatatul evreu Ruben, infatisat ca un Mefisto, care vrea sa piarda un suflet naiv, inculcandu-i gandul viclean de a nazui la puterea demiurgica. Eminescu a recurs, astfel, la motivul biblic al ispitei demonice. Se observa contrastul puternic dintre manifestarile lucifericului in conceptie populara (caracterul pizmas, viclean si orientat spre pierzanie al lui Ruben) si cel de sorginte romantica, izvorat nu dintr-o ura ancestrala fata de suprematia demiurgica, ci dintr-un impuls vital spre implinire prin cunoastere. Gandul viclean al lui Ruben lucreaza in mintea eroului, in sensul unei curiozitati iscoditoare. Puterea magiei, cuprinsa in cartea lui Zoroastru, se dovedeste neputincioasa sa-l salveze pe eroul prabusit din Paradisul selenar, drept pedeapsa pentru gandul nesabuit de a se fi masurat cu divinitatea. Dar, mai inainte de toate, orice cadere presupune inaltarea, "Sarmanul Dionis" fiind, dupa cum apreciaza G. Calinescu, "un vis de zbor". Imaginea ascensionala, in viziunea calinesciana, exprima la Eminescu un sentiment mult mai adanc, acela al nevoii de propensiune spre inalt.

Episodul selenar aduce in prim-plan cuplul adamic, pe fundalul unei naturi titanice, de o luxurianta covarsitoare. Intreg peisajul este rezultatul plasmuirii fanteziei debordante a eroului, o natura multiplicata (doi sori, trei luni), exacerbata in sens aproape baroc, alaturand diafanului erotism al cuplului senzualitatea grea, a mineralului si a vegetalului. Cititorul recunoaste elementele naturale specifice liricii eminesciene: codrul, lacul, stelele oglindite in ape, insa, in aceasta ipostaza lunara, ele depasesc rusticitatea si intimitatea coltului de natura idilic, fiind proiectate la dimensiuni uriase, geologice, in frenezia creatoare a imaginatiei celui ce se vrea a fi el insusi demiurg. In mijlocul acestei naturi ciclopice, se implineste visul de iubire al cuplului de indragostiti. Insotindu-si iubitul in visul lui cosmic, Maria, "ingerul blond", traieste o metamorfoza, in sensul unei elevatii, al unei schimbari de nivel ontologic: " ce libera si usoara ma simt, zise ea cu o voce de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patima in piept".

Daca in poemul "Luceafarul" opozitia dintre fiinta si faptura apartinand unor lumi diferite era ireductibila, in nuvela fantastica puterea imaginatiei si a magiei frange granitele dintre real si ideal, dintre vremelnicie si eternitate, eliberand omenescul de orice conditioinare, refacand acea cosubstantialitate a armoniei primare.

In ceea ce priveste conceptia lui Eminescu despre iubire, este interesant de mentionat ca, desi din punct de vedere filosofic Eminescu il urmeaza pe Schopenhauer, in intelegerea iubirii ei se deosebesc fundamental. Pentru filosoful german, dragostea era cursa intinsa de natura omului pentru a-i conserva specia si pentru a-i amplifica suferinta. La Eminescu, cel putin in aceasta perioada a creatiei sale (cand apare "Sarmanul Dionis"), prevalenta este ideea mantuirii prin iubire. In nuvela este conturata imaginea casta, infiorat candida a iubirii. Eroul, in dubla ipostaza, traieste o dragoste serafica, infuzata de voluptati diafane, un sentiment mai mult contemplativ, sublimat, el insusi un dar al fanteziei.

Sfarsitul acestei aventuri spirituale este declansat de "gandul viclean" al lui Ruben, ce se insinueaza si in sufletul eroului, impingandu-l la nesabuinta de a se socoti, pentru o clipa, insusi Dumnezeu. Tentatia lui Dionis sugereaza ca Paradisul in sine nu ii era suficient eroului. Dionis cade el insusi prada pacatului originar.

Eroului ii ramane doar iubirea in spatiul teluric, ca unica alinare, ca mantuirea sufletului apostat. Solutia compromisului terestru apare si in poezia "Inger si demon", elaborata in aceeasi perioada de creatie in care a fost scris "Sarmanul Dionis".

Dincolo de implicatiile simbolice si metafizice, nuvela a fost compusa intr-o viziune artistica inedita pentru literatura romana in acel moment al evolutiei sale. Spre deosebire de fantasticul prozelor lui E.A. Poe sau E.T.A. Hoffman, conceptia eminesciana se impune printr-un plus de cerebralitate, scriitorul punand la baza constructiei fantastice experienta metafizica. Dar aventura spirituala a eroului avea nevoie de acel graunte de verosimilitate necesar autentificarii viziunii fantastice. Pentru a obtine credibilitate in ochii cititorului, fantasticul coexista cu realul. Astfel, desi dimensiunea onirica domina spatiul narativ, exista, la inceputul nuvelei, descrierea unui cadru realist, de o materialitate palpabila. El creeaza un puternic element de contrast cu idealitatea lumii interioare in care traieste eroul si un fundal potrivit pentru insertia fantasticului.

Profund realista este si o anumita atitudine a naratorului fata de cele povestite. Eroul eminescian, constient de tragismul destinului sau, recurge la ironie, la rasul filosofic. Ironia romantica, procedeu tipic, este expresia mobilitatii spirituale a lui Dionis, libertatea constiintei sale, dovedite tocmai prin aceasta detasare ironica si prin supunerea existentei unui examen patrunzator al luciditatii. In prezentarea eroului care strabate "stradele noroioase" ale capitalei se strecoara zambetul naratorului detasat: " si te mirai ce mai rezista torentelor de ploaie: hainele lui ude sau metafizica".

Element de compozitie menit a oferi cititorului cheia intregii naratiuni, departe de a elucida misterul dublei identitati a eroului, finalul potenteaza enigma si ramane deschis jocului liber al interpretarilor. Naratorul reafirma dilema ce se contureaza in mintea cititorului: "Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea." In loc de raspuns, misterul este adancit printr-o avalansa de noi intrebari, aruncand valul indoielii peste orice explicatie rationala, pentru care cititorul ar fi tentat sa opteze.

Desi a fost conceputa la numai 22 de ani, marcata de entuziasmul cunoasterii sufletului romantic, nuvela "Sarmanul Dionis" se asaza ca piatra de temelie in ascendenta unei intregi literaturi fantastice romanesti: Ion Luca Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, etc.