Romanul interbelic - "Baltagul", Mihail Sadoveanu - comentariu

Romanul interbelic - "Baltagul", Mihail Sadoveanu - comentariu

Coordonate ale operei

Aparut in 1930, cand Mihail Sadoveanu implinise cincizeci de ani de viata si treizeci si patru de laborioasa cariera literara (debutase cu versuri la numai saisprezece ani, precum Mihai Eminescu), "Baltagul" este capodopera amplei opere in proza a scriitorului. Romanul concetreaza -intr-un numar redus de pagini- toate darurile cu care a fost inzestrata natura artistica a prozatorului: capacitatea de a sugera o atmosfera numai prin cateva detalii pitoresti ale cadrului natural, precizia informatiilor (despre locuri, oameni, mentalitati, legi nescrise, rituri stravechi), exactitatea portretelor, indiferent de importanta personajelor in dezvoltarea narativa, varietatea tipurilor umane (comparabila cu cea din "Comedia umana" de Honore de Balzac), gradualizarea impecabila a peripetiilor, reliefului moral si sentimental al protagonistilor, realismul notatiei epice de suprafata, atasat unei structuri de profunzime avand un caracter initiatic, ce asigura operei universalitatea sensurilor ei.

La inceput, critica literara, sedusa de aparente si de similitudini frapante, a comentat "Baltagul" ca pe o dezvoltare narativa a "Mioritei" si a fost impresionata de neobisnuitul situatiei epice datorar implinirii unui temerar act justitiar de catre o femeie. Abia Paul Georgescu (in "Polivalenta necesara") si Alexandru Paleologu (in "Treptele lumii sau calea catre sine a lui M. Sadoveanu) au sesizat faptul ca "Baltagul" este, inainte de orice, romanul unei pasiuni nestinse, rememorate cu ardoare de eroina, foarte apropiat de structura unei tragedii antice. Romanul a fost scris nu din perspectiva celui care moare (precum in « Miorita »), ci din unghiul de vedere al femeii supravietuitoare nenorocirii, care, daca nu-si ia viata, este pentru ca si-a concentrat energia in forma morala a datoriei de a elucida ce i s-a intamplat sotului ei plecat departe. Ea poate fi comparata cu eroinele tragice, plasmuite de Sofocle si de Euripide, care n-au acceptat disparitia celui drag nici dupa moarte, interogandu-l dincolo de limitele firii daca le-a ramas credincios.

Asocierea Vitoriei Lipan cu "un Hamlet feminin" de catre G. Calinescu ni se pare mai putin convingatoare, caci printului Danemarcei escesul de rationalism ii paralizeaza orice initiativa concreta, in timp ce pragmatica femeie de la munte cenzureaza gandul si-l potriveste faptei, implinite la momentul oportun.

Analiza romanului

Cand realizeaza adevaratul motiv al neintoarcerii lui Nechifor Lipan din calatoria prelungita, Vitoria nu se lamenteaza, nu asteapta rezolvarea dramei personale din partea nimanui (nici macar din partea organelor penale in drept sa o faca), nu se pleaca in fata destinului. Ea cere putere launtrica si sprijin moral exclusiv instantei divine si reprezentantilor sai pe pamant (preotului rural, Daniil Milies, parintelui Visarion de la Piatra, preotilor din Sabasa, unde isi va ingropa barbatul ucis miseleste). Vointa ei se incordeaza pe masura inflexibilitatii sortii ce i-a dat o lovitura naprasnica, incat era gata s-o doboare. Ea va initia, cu tenacitate, o actiune paralela cu ancheta oficiala si va reusi sa-i gaseasca singura pe asasini dupa un periplu indelungat, peste sapte munti, ca-n basme. Dorinta unica de a-si razbuna barbatul asasinat este in raport direct cu marea ei dragoste care nu accepta nici infrangerea mortii, nici justitia aleatorie (intamplatoare) a destinului orb. Vitoria ii povesteste negustorului David (cu care a plecat la drum), ca ea si Nechifor s-au cunoscut de tineri, s-au iubit, parasindu-si locurile natale si familiile. In cautarea unui trai mai bun, s-au stabilit in satul Magura, de pe muntele Tarcau, unde au fost priviti, initial, ca niste intrusi, dar asimilati ulterior in noua comunitate rurala. Dupa mai bine de douazeci de ani de casnicie, erau fericiti pentru ca se armonizau, in ciuda unor momente tensionate, generate de gelozia femeii, ducand un trai indestulat, asigurat de munca lor onesta, si ocrotindu-si cei doi copii ramasi in viata (din cei cinci cati avusesera). Nechifor Lipan fusese negustor de oi, comerciant priceput, cu turme bogate si pastori angajati sa le ingrijeasca. Primul capitol evidentiaza si conditia precara a sotiilor de oieri: "Viata muntenilor e grea, mai ales a femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme." Existenta barbatilor, consumata intre participarea la targurile consacrate de oi, unde faceau tranzactiile specifice, si zilele petrecute la stanile din varful muntilor, se asemana cu cea a marinarilor aflati mereu departe de case, iar nevestele lor deveneau un fel de Penelope in asteptarea unor Ulise peregrinand pe cararile muntoase, in calea carora ispita -sub chipul lui Calypso- nu intarzia sa apara, ca in mitologie. In ciuda traiului dificil si al indepartarii temporare de familii, oamenii erau convinsi ca aveau "radacinile adanc infipte, ca si bradul" in solul montan, infruntand greutatile si nerecunoscand alt stapan decat pe Dumnezeu.

Dupa doua decenii de viata comuna, Vitoria ajunsese sa-i cunoasca bine sotului ei toate drumurile si toate popasurile. Ea s-a ingrijorat, la inceput, de prelungita lui absenta si era convinsa ca numai un fapt exceptional (ranirea grava sau decesul) l-ar fi impiedicat sa trimita o veste celor dragi. Nu frumos, dar impunator, inegalabil povestitor, nelipsit de la petrecerile rurale, fire comunicativa si pasionala, lui Nechifor ii placea compania femeilor frumoase, insa curtoazia sa nu depasea limitele bunului simt si ale respectarii conditiei sale de barbat casatorit. De aceea, Vitoria nu crede nici in solutiile avansate de preotul rural (o afacere trenanta, posibilitatea unei accidentari, infaptuirea unei ilegalitati care sa-l fi condus la detentie momentana), nici in previziunile oculte ale babei Maranda, vrajitoarea satului, ca barbatul ar fi parasit-o pentru alta femeie. Va porni in cautarea lui, pentru ca i se pare o dovada a iubirii si a fidelitatii ei dincolo de viata: "Mai ales daca a pierit, cata sa-l gasesc; caci, viu, se poate intoarce si singur". Consatenii n-au sprijinit-o moral, dar curiosi si ironici "o intrebau despre omul ei". Si pe Maranda o consulta, pentru a nu-si imputa ca a omis ceva, iar interpretarea in sens erotic negativ oferita de batrana magiciana ii consolideaza decizia plecarii in cautarea celui disparut. Chiar Bogza isi permite sa sugereze, cu cinism, eventualitatea ca omul ei "sa se fi saturat de vechi, si sa fi cautat nou", Vitoria replicandu-i asasinului cu demnitate si cu previziunea tragediei deja intamplate: "Asta se poate, primi munteanca, zambind si ea palid; numai sa nu fie cea cu dintii ranjiti".

Cand ii gaseste osemintele in rapa adanca, nu plange, coplesita de imaginea cutremuratoare, dar este usurata sufleteste: era mort, dar nu era infidel si nici un om mediocru, care sa o fi deceptionat dupa o convietuire indelungata si care sa nu fi meritat afectiunea ei totala. Exigentele indragostitilor sunt foarte mari, aproape crude, moarte partenerului fiind acceptata in extremis, dar infidelitatea nu, caci ea ar fi echivalat cu disparitia increderii in miracolul iubirii: "Mai bine astfel, intr-o privinta, sa-l stie mort, decat parasit de casa lui, in bratele alteia si-n asternut strain". Desi pierit, Vitoria va continua sa-l iubeasca, deoarece nu si-a modificat nici respectul, nici pasiunea pentru el. Nechifor va disparea pentru ceilalti, dar va ramane viu in spiritul sotiei sale, conducandu-i actiunile in starea de veghe si inducandu-i visurile premonitorii in cea onirica: "Avea sa-i spuie multe; si i le spunea, fara sa miste buzele si limba. I le spunea dinlauntru, cu banuieli si suferinte vechi". Pana la descoperirea adevarului, va trai intr-o vaduvie interioara, apoi se va instala in cea exterioara pana la sfarsitul zilelor ei.

Desi este o femeie inca tanara si frumoasa, refacerea vietii sale langa un alt barbat ii apare drept o pangarire a memoriei celui disparut, care -pentru ea- este o prezenta incomparabila, de neinlocuit. Negustorul David, impresionat de inteligenta, caracterul ferm al femeii si de abilitatea tranzactionala a muntencei, ii marturiseste d-lui Iordan ca, daca n-ar fi fost insurat, ar fi cerut-o imediat de sotie; subprefectul Anastase Balmez o admira din primul moment, fiind uluit apoi de finetea observatiilor, de tenacitatea anchetei personale declansate si de arta disimularii realelor ei intentii, pe care o stapaneste impecabil; cand un calator anonim ii face un compliment indraznet, Vitoria, lezata, ii cere cu "glas uscat si otravit" lui Gheorghita sa loveasca cu baltagul.

Numai faptul de a i se reaminti ca este o femeie ispititoare i se pare un sacrilegiu, in absenta barbatului care avusese privilegiul de a o privi ca atare. Pentru cei doi oameni care s-au iubit exista ceva mai cumplit decat despartirea prin moarte, si anume despartirea in viata, survenita prin tradarea in dragoste. Fidelitatea dovedita a lui Nechifor o ajuta pe Vitoria sa infrunte tragedia, nu cu seninatate, dar cu certitudinea ca -in afara mortii ineluctabile- nimic nu i-ar fi putut desparti. Ii face cea mai frumoasa si cea mai bogata slujba de inmormantare pomenita vreodata in Sabasa, necrutand nici o cheltuiala (desi, altfel, era foarte chibzuita in privinta banilor), considerand ca Nechifor merita totul. Numai cand are loc inmormantarea si cosciugul urmeaza sa fie inchis, isi pierde acea masca a calmului aparent, strigand din toate puterile sufletului ei revoltat si deznadajduit. Si-a chemat pereche disparuta pe numele ei cel adevarat, cu care i se adresa in intimitatea lor si pe care, de comun acord, il purta si baiatul: "Gheorghita!" De ce m-ai lasat! Cu asa glas a strigat, incat prin toti cei de fata a trecut un cutremur".

Cititorul insusi este impresionat, dandu-si seama ca, desi reprezinta un erou mereu absent, Lipan ramane, totusi, protagonist, datorita evocarilor directe ale vaduvei sale ori celor indirecte ale oamenilor care l-au cunoscut. Aprecierea calitatilor lui este unanima : spunea povesti cu farmec, talc si umor, anima toate petrecerile din sat, stia sa-si faca prieteni si sa se bucure impreuna, imaginea lui castiga impozanta, fiind mereu prezentat in pozitie ecvestra, ca eroii din basme.

Pentru Vitoria, sarbatorile de iarna isi pierd semnificatia, fara pereche indragita : « Se socotea moarta, ca si omul ei care nu era langa dansa. Abia acum intelegea ca dragostea ei se pastrase ca-n tinereta". Anticipeaza lucid ca ciclul ei existential se va incheia prematur, pentru ca -fara Nechifor- va mai avea de trait "putine zile, cu nour". Se va dedica exclusiv educatiei copiilor ei, pe care-i va pregati sa intre in randul lumii, prin casatorie. Desi se impotrivise mult timp idilei dintre Minodora si feciorul dascalitei lui Topor, care nu era oier, deci un om independent, e de presupus ca opozitia sa este mai degraba strategica, pentru a se incredinta de statornicia sentimentelor celor doi. Tanara observase casnicia armonioasa a parintilor ei si isi roaga mama sa-i permita "sa se bucure si ea de viata". Din afectiune materna, insa si din loialitate feminina, probabil ca Vitoria va respecta sentimentele fiicei sale, lasand-o sa faca matiajul potrivit, care sa-i asigure fericirea.

Discutia finala a eroinei cu Maria Vasiliu, care isi oferise in mod spontan ajutorul si ii statuse alaturi in momente-cheie, releva adevaratele ei sentimente si intentii. N-are liniste sufleteasca pana nu ii descopera pe faptasi, caci Nechifor a fost centrul universului ei existential: " am trait pe lumea asta numai pentru omul acela al meu, s-am fost multumita si inflorita cu dansul".

A strans in ea atata suferinta si revolta, incat regreta ca nu e barbat sa-l "paleasca" pe vinovat cu baltagul, aplicand salbatica lege a talionului; l-ar fi lovit cu aceeasi sete cu care el a curmat viata celui iubit de ea. Nici pe Gheorghita, inca nematurizat, nu-l poate indemna la o asemenea fapta, caci omorul -chiar motivat pe deplin prin razbunarea tatalui- i-ar fi maculat inceputul de viata adulta.

Femeie profund credincioasa, Vitoria nu-l poate, totusi, ierta crestineste pe Calistrat Bogza, desi asasinul "sugusat" de cainele Lupu este in pragul mortii. El omorase un barbat in plina vigoare, miseleste, indoliindu-i familia, iar sotiei defunctului distrugandu-i viata. Vitoria nu l-a absolvit si pentru ca se astepta la o motivatie mai putin vulgara si mercantila decat aceea a jafului. Totodata, este constineta de inutilitatea crimei, pentru ca il stia pe Nechifor om bun si generos. Ea aflase de la functionarul neamt, care asistase la vanzarea celor trei sute de oi din Vatra Dornei, ca sotul ei le cedase o suta de capete celor doi tovarasi de drum, care nu puteau achizitiona o turma atat de mare. Asa cum le-a venit in ajutor in acel moment, eroul ar fi fost in stare sa mai amane si plata ovinelor luate pe cuvant de catre Bogza si Cutui.

Simularea unei false prietenii pentru munteanul avut, ura nemotivata impotriva celui mai capabil, lovirea lasa, pe la spate, a acesluia, aruncarea in rapa a lesului, fara nici o urma de respect crestin, indreptatesc ultima replica a Vitoriei catre asasin cu accent pe primul cuvant -"Dumnezeu sa te ierte!", cu intelegerea si toleranta lui universala-, caci ea nu-l poate ierta. Dar, in pofida destinului crud si a mortii nemeritate a unui dintre parteneri, Vitoria (forma regionala de la Victoria) si Nechifor (nume ce-si afla originea in cuvintele grecesti Nike-phoros - "purtator de victorie") alcatuiesc un cuplu ce simbolizeaza, si onomastic, triumful iubirii asupra tragicului existential si asupra raului din oameni, caci: "Lumea asta-i mare si plina de rautati".

Insusi titlul cartii este susceptibil de mai multe interpretari: simbol generic al armei traditionale a oierilor, cu care ei se apara de oamenii si de fiarele codrilor; simbol individual al armei cu care s-a infaptuit uciderea eroului, intr-o simetrie justitiara Gheorghita lovindu-l, tot cu ea, in frunte, pe ucigasul parintelui sau; dar este si arma cea noua, cu functie magica, a tanarului, pe care mama sa i-a dat-o, mai intai, parintelui Daniil Milies, s-o binecuvanteze, devenind apoi simbolul maturizarii lui, dupa ce va invata s-o manuiasca cu pricepere si responsabilitate.

Categoria initiaticului, in viziunea sadoveniana, are o dubla acceptie: de creatie initiatica, racordata, in subtext, la unul dintre miturile fundamentale ale omenirii, si anume cel egiptean al cuplului divin, Iris si Osiris; de initiere virila a unui adolescent, obligat sa treaca prin incercari fizice (greutatile drumului) si morale (suferinta pierderii tatalui), pentru a accede la conditia de ins matur, cunoscator al dificultatilor si al tragediilor vietii.

Paul Georgescu a intuit structura initiatica a cartii, suprapusa unui scenariu mitic binecunoscut (dar abil camuflat in aluzii discrete), cel al cautarii ramasitelor pamantesti ale barbatului disparut de catre sotia iubitoare si pioasa, pentru a i se putea oficia ritualurile inmormantarii si pentru ca spiritul lui sa se integreze lumii vesnice. Al. Paleologu a reconstituit tiparul mitic integral, in care Vitoria (Isis) il cauta pe Nechifor (Osiris), ii gaseste trupul dezmembrat intr-o vagauna pustie, cu ajutorul cainelui devotat, Lupu (Anubis), dupa un periplu istovitor si plin de neprevazut, in care a fost insotita -in calitate de ucenic spiritual- de fiul ei, Gheorghita (Horus). De remarcat ca primul model arhetipal a fost respectat, caci cel care moare este barbatul, femeia credincioasa fiind aceea care il cauta pana la regasirea lui si stingerea conflictului sangeros prin pedepsirea vinovatilor: Calistrat Bogza (ipostaza lui Seth) si Ilie Cutui (complicele asasinului).

Al doilea model arhaic a fost modificat, deoarece initierea virila era facuta, obligatoriu, de un barbat. Dar, in absenta tatalui ucis, fiul o va avea drept calauza in viata pe mama sa, asa cum zeita Isis il ocrotise pe Horus, invatandu-l tainele existentei umane si cosmice.

Protagonistii romanului formeaza o pereche de initiati. Cand Nechifor avea numai patru ani, fiind bolnav de "hidropica", familia lui pierduse orice speranta. Copilul a fost salvat printr-o pasa magica. Precum Dionysos, el s-a nascut a doua oara, ridicandu-se dintr-o suferinta grea, ca din moarte. Mama sa l-a vandut simbolic vrajitoarei satului, pe un banut de arama, trecandu-i-l peste fereastra casei ca peste un prag al mortii. Vracita l-a descantat si i-a schimbat numele din Gheorghe in Nechifor, "ca sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea".

Pe durata vietii lui incheiate dramatic, eroul se dovedise un intelept, invatand de la bacii batrani "slova" (adica sa scrie), povesti cu talc si "unele vorbe adanci pe care le spune cu inteles, la vreme potrivita". Dupa moartea violenta, spiritul lui continua sa supravegheze casa si familia, ghidandu-si sotia in actiunile ei: "In gandul acesta care-i venise dintr-o data, sa caute canele, Vitoria recunoscu alta binecuvantare. De unde-i venise gandul? Fara indoiala ca de la Nechifor Lipan. El -se intelege lesne- nu mai era intre vii cu trupul. Dar sufletul lui se intorsese spre dansa si ii dadea indemnuri ».

Alaturi de spiritul barbatului disparut, Vitoria se simtea intarita si de credinta neclintita in Dumnezeu : « Era s-o hotarire mai de sus -catre care inima ei intruna sta ingenunchiata ». vitoria insasi pare o initiata, de vreme ce recunoaste, in fata negustorului David, ca drumul ei a fost poruncit -concomitent- de instranta divina si de sufletul neistovit al omului fara vina : « Sa stii, dumneata, ca eu am pornit dupa semne si porunci ». In proiectiile sale onirice din cursul noptilor, eroina este avertizata ca s-a petrecut, departe, un fapt strigator la cer, care a perturbat ordinea firii. Chiar capitolul intai se incheie cu un vis obsedant al muntencei, repetat periodic. Lipan era mereu intors cu spatele la ea si la lume, traversand o apa neagra, in asfintit. Simbolistica onirica descifreaza semnul parasirii lumii vii de catre erou, trecand peste Styx, raul mortii. In visul recurent, spiritul lui nu se va intoarce cu fata spre ea decat atunci cand femeia, reconstituindu-i itinerariul pas cu pas, se va apropia de locul dramei : « Ii fac toate slujbele randuite, sa i se linisteasca sufletul. Acuma mi s-a aratat in vis cu fata si ma cheama".

Pe durata investigatiilor sale, femeia opreste parca vremea in loc, indeplineste actul justitiar, impaca -prin ritualuri funerare amanuntite- spiritul celui raposat inainte de vreme, iar timpul incremenit reintra in miscarea ritmica a duratei eterne. Nu intamplator va pleca in luna martie, cand Sfantul Gheorghe strapunge cu sulita luminii solare balaurul iernii si al intunericului. Dupa ce posteste douasprezece vineri la rand, se spovedeste, se impartaseste, ca sa plece la drum curatita de pacate si de orice alta preocupare. Parintele Milies a facut o slujba mai aparte, rugandu-se pentru cei calatori sa izbandeasca si sa le binecuvanteze initiativa. Vitoria s-a dus si la Piatra, sa se inchine Sfintei Ana de la manastirea Bistrita, cea care o mai ajutase si altadata, cand se raspandise o molima printre oile din turmele Lipanilor.

Vitoria urmareste, cu maxima atentie, evolutia fenomenelor naturale, comportamentul pasarilor si al animalelor, aparitia ori disparitia brusca a soarelui (simbol al nasterii si al mortii omului), intensificarea sau diminuarea fortei eoliene, precum si directia din care batea vantul, in toate acestea vazand semne favorabile ori nefavorabile actiunilor intreprinse. Ea respecta un tipar ancestral de comportament, traind intr-o comuniune cu stihiile terestre si cu riturile universale, aidoma omului arhaic: "Acuma vedea devarat si bine ca vantul a contenit. Cazuse jos, in vale, si amutise si el. Semnul era vadit. Mai inainte nu putea trece. Trebuia sa se intoarca indarat." Crezuse ca se va indrepta spre Prut, in tinutul Botosanilor, dar miscarea naturii parca incremenise, indicandu-i faptul ca intre Sabasa si Suha se afla cheia adevarului. Orice evocare a lui Nechifor se incheie cu varsarea catorva picaturi de vin in amintirea sangelui scurs al victimei, conform datinii ca cei decedati stau insetati pe lumea cealalta.

Indeplinirea cu strictete a ritualurilor funerare a fost, in toata lumea veche, obligatia de capatai a insului supravietuitor si dovada pietatii sale. Crima, ca orice fapt tainuit, privase victima, nedescoperita inca, de acel drept al inhumarii, consfintit de aspre legi nescrise, in numele carora murise si Antigona, eroina lui Sofocle. In privinta conservarii datinilor strabune de ingropaciune si a respectarii legilor stravechi de conduita morala, Vitoria Lipan este o antigona la fel de neinduplecata, actionand pe plaiurile Moldovei. In dezechilibrul natural si uman, provocat de omorul nepedepsit inca, Vitoria este purtatoare de ordine, un factor de stabilitate, actionand in numele celui pierit in plina forta vitala si al instantei divine, care cer -deopotriva- sa se faca dreptate. In sens omenesc, eroina pastreaza datinile strabune, avand grija sa le transmita cu sfintenie urmasilor. De aceea ii reproseaza Minodorei ca nu manifesta suficienta responsabilitate fata de obiceiuri, acceptand formele noi de conduita: coafura, vestimentatia, dansul modern, scrisorile versificate de amor. Randuielile ancestrale mentin si legatura sufleteasca cu trecutul, reprezentat de generatiile care se succedasera in timp. Eterne raman, pentru Vitoria, principiile de bine, de frumos si de sfintenie, pe care i le reaminteste cu darzenie fiicei sale: "N-ai mai invatat randuiala? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun ». In sens cosmic, scrupulozitate indeplinirii riturilor era si expresia unei mentalitati specifice, in care omul arhaic nu se considera niciodata izolat si solitar, ci integrat unei colectivitati umane, reproducand la scara redusa, dar exacta, ordinea universala.

Omul primordial traia cu dubla responsabilitate ca, atat in viata cat si dupa moarte, va da socoteala de faptele sale. Si aceasta perspectiva asupra indatoririlor personale explica de ce Vitoria vrea, cu orice pret, sa repuna ea insasi lucrurile in matca lor fireasca, sa respecte justitia divina, sa o stimuleze pe cea omeneasca, sa linisteasca sufletul neistovit al celui sacrificat prematur, asezandu-l intr-un mormant (chiar si in loc strain) unde sa vina ca sa se inchine, impreuna cu cei doi copii: "Om aduce atuncea de la manastirea Varaticului si pe sora-ta, Minodora, ca sa cunoasca mormantul!".

Abia la sfarsitul capitolului al XI-lea, prozatorul il atentioneaza abil pe cititor ca Vitoria dorea sa afle daca sotul ei "s-a inaltat in soare, ori a curs pe o apa", ca Osiris ucis de Seth. Mitul osirian a fost ales de scriitorul roman pentru ca este unul total, semnificand armonizarea triadelor: iubire, casatorie, fecunditate; paternitate, fidelitate, prietenie; solidaritate, justitie, triumful final al Binelui asupra Raului; moarte, pietate, nemurire.

Asadar, acest mit complex are o dubla functie: simbolica, in masura in care garanteaza indeplinirea ceremoniilor funerare pe pamant si soarta postuma a sufletului nepieritor; practic-formativa, cu finalitate pedagogica, asigurand maturizarea tinerilor pregatiti astfel sa ia locul generatiilor varstnice. Rolul fiului in pedepsirea ucigasului celui care i-a dat viata constituie un exercitiu initiatic de virilitate, urmat de preluarea responsabilitatilor tatalui sau. Regula cerea ca un barbat mai experimentat (un frate mai mare, un prieten, etc.) sa-si asume rolul de initiator, insa, in conditiile date, numai mama putea sa-l duca la bun sfarsit. De altfel, si Isis il invata singura pe Horus cosmogonie (despre nasterea universului), despre migratia sufletelor, medicina, magie si despre altele. La inceput, Vitoria a crezut ca-l poate trimite pe flacau singur. Din intrebarile lui nedumerite isi da seama ca n-ar fi stiut cum sa procedeze si ar fi suferit un esec, care l-ar fi umilit pentru tot restul vietii. Astfel, a hotarat sa mearga impreuna, pentru a-l deprinde sa se descurce in situatii inedite, in locuri straine, in imprejurari chiar periculoase, maturizandu-l. Va gasi cu dibacie mijloacele potrivite "ca mintea ei sa-l ajute si bratul lui sa lucreze". Venise momentul ca tanarul sa constientizeze ca reusita inseamna imbinarea inteligentei cu diplomatia si forta de a actiona. Adolescentul este intrigat, initial, de hotararea mamei de a face o ancheta pe cont propriu, neintelegand decat tarziu aluziile din replicile materne: "Nu te uita urat, Gheorghita, ca pentru tine de-acu incepe a rasari soarele" - astrul initierii in mitologia egipteana, unde Ra era si zeul cunoasterii. Il atentioneaza ca varsta ingenuitatii s-a incheiat pentru el, fiindca tragedia -pe care o anticipa- va schimba cursul vietii intregii familii.

Orice proces initiatic presupune o moarte simbolica, adica o coborare in intuneric, in prapastia infernala, acolo unde neofitul (necunoscator al teinelor sfinte) va fi supus unor incercari limita. Coborand, la porunca repetata a mamei, in rapa unde se confrunta cu privelistea ingrozitoare a ramasitelor parintelui sau, tanarul parcurge un "Descensus ad Inferos" (coborare printre spiritele demonice), suferind un soc psihic. Plange ca un copil, si, lasat de Vitoria sa pazeasca osemintele parintesti cateva ore, in cursul noptii, nu rezista incercarii, de frica, urcandu-se pe mal si vorbind in nestire cu singurele vietati din preajma, cainele si calul.

Dupa ce Vitoria il deposedeaza cu viclenie de baltag, sub pretextul de a-l privi mai atent, Bogza se gaseste dezarmat in fata cainelui, care se repede fulgerator si ii sfasie beregata. Atat de tare il uraste pe asasinul stapanului sau, incat -fara interventia celor din jur, care i-au aruncat un sac in cap, orbindu-l- l-ar fi mancat de viu. Astfel, Lupu implineste actul razbunator, lovitura aplicata de Gheorghita cu arma criminalului fiind doar una simbolica.

Realizand pedepsirea vinovatului, cainele preia impuritatea gestului sacrificial, absolvindu-l pe Gheorghita, care va intra in viata de adult fara a avea constiinta incarcata de pacatul unui omor. Motivabila in sens uman, actiunea vindicativa ar fi atras dupa sine sanctiunea divina, asa cum a patit Oreste (in mitologia greceasca), urmarit de Erinii (spirite razbunatoare) si salvat de protectoarea sa, zeita Atena. Baltagul lui, ca o "creanga de aur" (simbolul magic), a ramas nepatat, asigurandu-i intrarea intr-o noua etapa existentiala.

La sfarsitul intamplarilor, Gheorghita, al carui nume inseamna "Victoriosul" (ca si al pasintelui sau), invinge monstrul rautatii omenesti, alcatuite din invidie, nerecunostinta, lacomie, lasitate, toate conducand la crima. Dar tanarul invinge si balaurul nestiintei cu sulita curajului si a tenacitatii invatate de la parintii lui. Intra in labirintul cautarii flacaiandru si iese din labirintul initiatic un om format pe de-a-ntregul, capabil sa preia conducerea familiei si sa rostuiasca mostenirea paterna. Abia acum intelege ca pentru el "jucariile au stat", de ce se cuvine "sa se arate barbat", faptul ca mama si sora lui "nu aveau alt sprijin" decat bratul sau. De indata ce Gheorghita intra in atributiile lui Nechifor, ciclul existential isi poate urma cursul impacabil: cei mai in varsta au pierit, ori s-au retras; cei tineri le pot lua, cu deplin temei, locul pe scena vietii.