"Glossa" - comentariu

"Glossa" - comentariu

Glosa este un substantiv derivat de la verbul "a glosa", care inseamna a explica pe marginea unui text, a unui fragment mai putin explicit sau pe marginea intelesurilor unor termeni polisemantici. Cu timpul, termenul a ajuns sa semnifice o poezie cu forma fixa, precum sonetul, rondelul sau gazelul.

Glossa are o structura pretentioasa, fiind alcatuita dintr-un numar de strofe egal cu numarul de versuri ale strofei intai.

"Glossa" eminesciana are prima strofa formata dintr-un octet, fapt ce a condus la alcatuirea poemului din opt strofe distincte, la care se adauga prima si ultima repetate. In ordinea versurilor din strofa intai sunt dezvoltate toate celelalte strofe, care comenteaza fiecare cate un vers, reluat in final, ca o concluzie pilduitoare. Poezia se incheie cu aceleasi versuri din strofa initiala, dar care sunt reproduse in ordinea lor inversa, cu scopul de a amplifica intelesurile filosofice exprimate.

Din cauza structurii ei complicate si a regulilor de versificatie constrangatoare, care solicitau poetilor virtuozitate prozodica, glossa a fost putin cultivata in literatura romana si universala. Eminescu insusi a creat o singura varianta a acestui tip de poezie cu forma fixa.

Poezia "Glossa" a aparut in 1883, anul in care s-a incheiat activitatea lirica a scriitorului, si este considerata de George Calinescu o capodopera a liricii eminesciene.

Prin continutul ei, reprezinta un poem filosofic si gnomic, exprimand adevaruri ale cunoasterii si ale moralei, formulate cu o mare putere de generalizare a ideilor.

Exprimarea poetica este concentrata, lapidara, sententioasa si se realizeaza prin versuri-maxime numite si aforisme poetice. Propozitiile sunt scurte, de obicei principale, coordonate prin juxtapunere, copulativ sau adversativ, cu scopul de a concentra la maximum mesajul ideatic al cugetarilor literare. Procedeele retorice sunt rare, marcand faza de maturitate a liricii lui Eminescu, in care poetul a preferat sobrietatea stilistica ornamentelor retorice. G. Calinescu analizeaza "Glossa" intr-un capitol special al studiului "Opera lui Mihai Eminescu", intitulat "Clasicismul gnomic".

Criticul apreciaza ca, in ultima lui faza de creatie artistica, Eminescu a renuntat la subiectivitatea romantica, evoluand spre obiectivitatea si judecata rationala a scriitorului clasic: "In ultima sa ipostaza, poezia eminesciana de introspectie se sterilizeaza si de ceea ce numim, de obicei, sentiment. Ea manuieste reprezentarile cele mai descarnate, notiunile sentimentelor, adica schema lor abstracta, ori idei de ordin teoretic." Acelasi critic foloseste termenul de "lirica ideologica" in legatura cu poezia clasica a lui Eminescu.

In capitolul critic deja mentionat, el analizeaza si alte poeme, precum "Oda- in metru antic", "Cu mane zilele-ti adaogi", "Criticilor mei", "La steaua" alaturi de "Glossa", pe care G. Calinescu o defineste drept "o capodopera a satirei ideologice fara obiect, care, printr-o sublima scamatorie de idei, voieste a invedera proasta mecanica a lumii."

Interpretand ultima strofa a "Glossei", pe care o aprecia in mod deosebit, G. Calinescu afirma: "Adunarea, la sfarsit, a tuturor preceptelor si maximelor are un sens superior formei goale a glossei: e socoteala totala a lumii, linia trasa dedesupt pentru aceasta suma. Acest mod de a masca satira, de a o amesteca cu o constiinta superioara a lumii, de a face din nemernicie aproape o virtute necesara invartirii cosmice, pe care o sfatuiesti altora, dar la care nu poti participa, e rar in poezie"

Primele opt versuri compun strofa-tema a poeziei, in fiecare dintre ele fiind exprimat cate un adevar uman, cu valoare de generalitate: trecerea perpetua a timpului care marcheaza si viata omeneasca; succesiunea "vechiului" si a "noului", forme ce se intrepatrund si se transforma continuu dintr-una intr-alta; indemnul moral adresat omului de a se intreba si de a discerne intre valoarea "binelui" si cea a "raului"; proclamarea indiferentismului fata de sperantele si de temerile obisnuite ale oamenilor; distingerea intre valorile reale si cele efemere asemanate "valurilor" trecatoare; distantarea obiectiva si "rece" de indemnurile si de chemarile inselatoare ale unei existente mediocre. Poetul repeta, in strofa intai, pronumele nehotarit substantivat "toate", care reflecta generalizarea indemnurilor poetice si foloseste perechile antonimice (verbale, adjectivale si adverbiale) in crearea motivelor aflate in antiteza: "trece-vine", "vechi-noua", "rau-bine".

Eminescu intrebuinteaza numai verbe conjugate la prezentul etern al modului indicativ sau la imperativ. O particularitate a repetitiei o reprezinta tautologia, constand in reiterarea, in aceeasi propozitie sau fraza, a unor cuvinte identice din punct de vedere semantic: ("Ce e val ca valul trece"), dar cu functii sintactice diferite (in cazul de fata: nume predicativ- complement circumstantial de mod comparativ).

Strofa a doua contine indemnuri preluate din filosofia socratica, platoniciana si stoica, ai caror celebri reprezentanti au fost: Socrate insusi, Platon, elevul sau Zenon, Epictet, Seneca si Epicureul-imparat Marcus Aurelius. Conform preceptelor stoice, individul trebuie sa duca o existenta sobra, ascetica, chiar retrasa, austera si echilibrata moralmente. Din multitudinea intamplarilor vazute ori numai auzite de om, din experienta sa directa si indirecta de viata, el trebuie sa selecteze ceea ce se armonizeaza cu eul propriu si sa se regaseasca in experientele altora.

Versurile al 13-lea si al 14-lea comenteaza dictonul lumii grecesti: "Cunoaste-te pe tine insuti!", inscris pe frontispiciul templului din Delphi. Poetul se disociaza de miscarea si actiunile lumii, pe care le compara dispretuitor cu niste "zgomote desarte". Omul superior va sti sa aleaga intre aparenta si realitate, intre esential si neesential, chiar daca ragazul vietii lui este vremelnic.

In strofa a treia, poetul indeamna personalitatea umana sa nu se lase atrasa si amagita de himera fericirii, care poate covarsi dreapta-i judecata. Senzatia de multumire, de plenitudine umana este de scurta durata, relativa si trecatoare. Poetul numeste fericirea o "masca", deci o aparenta aplicata pe chipul proteic al destinului omenesc. Fericirea nu dureaza si ea se naste din propria ei moarte, tinand numai "o clipa". Satisfactiile sunt aceleasi si mecanismul lor, facil de implinit, este bine cunoscut poetului. Fericirile sunt "vechi" si "noi" in acelasi timp. Ca sa evite deziluziile si suferinta, omul de spirit este indemnat sa-si foloseasca ratiunea, numita metaforic "rece-a cumpana-a gandirii".

In strofa a patra, Eminescu comenteaza motivul literar al lumii vazute ca un "teatru" urias. Acest motiv a fost preluat din filosofia antica indiana si se regaseste in toate marile curente literare, de la Renastere, clasicism, pana la romantism. Poetul ii cere omului superior sa nu devina un simplu actor, manevrat de soarta, in piesa deja cunoscuta a vietii, ci sa ramana un "privitor" care asista lucid la scena deschisa; el sa identifice cu perspicacitate adevaratul chip al eroului, chiar daca acela ar interpreta numeroase roluri, carora le corespund mastile actoricesti.

Cugetatorul trebuie sa stea departe de tumultul vietii si sa nu se amestece nici in suferinta umana, nici in disputele vane dintre indivizi. Din existenta diverselor personaje, care joaca pe scena vietii, omul rational se cuvine sa inteleaga si sa discearna binele de raul atat de raspandit in lume.

Strofa a cincea transpune in versuri o cugetare schopenhaueriana, referitoare la contopirea timpului trecut cu cel viitor in dimensiunea etern. Omul este condamnat sa traiasca cu intensitate numai clipa trecatoare a prezentului, singura care ii poate da certitudini si satisfactii; trecutul este un moment deja trait, deci irecuperabil pentru om, in timp ce viitorul ramane o proiectie incerta, o prezumtie legata de idealurile omenesti, care -de obicei- nu se implinesc. Ideea prezentului etern apare si in poezia "Cu mane zilele-ti adaogi". Omul intelept se cuvine sa valorifice macar acest scurt prezent, pentru a da un inteles si o finalitate existentei sale. Pentru poet nimic nu este nou si experientele trecute se pot repeta la infinit, chiar intr-un viitor la fel de nesemnificativ pentru durata actuala.

Mesajul final al strofei este legat de zadarnicia de a crede in importanta iluzorie a faptelor omenesti, idee ce reflecta pesimismul eminescian, de sorginte existentiala si filosofica, totodata.

Strofa a sasea debuteaza cu o propozitie circumstantiala cauzala si argumenteaza afirmatiile din versurile strofei precedente. De cand exista civilizatii omenesti pe pamant, ele se supun "acelorasi mijloace" si reguli de viata. Starea sufleteasca a lumii este -"de mii de ani"- veselia superficiala, alternand cu tristetea profunda, cauzata de suferinta si deceptii. Umanitatea joaca mereu aceeasi piesa dramatica si invechita a existentei sale, care -reiterata- ajunge monotona si neinteresanta. Schimbarea este o aparenta inselatoare, datorita faptului ca pe scena lumii se succed doar actorii, mereu altii. Oamenii se reinnoiesc in succesiunea generatiilor, dar traiectoria vietii lor ramane neschimbata. Eminescu valorifica o alta idee filosofica, si anume ca esenta ramane imuabila, in timp ce aparentele ei se metamorfozeaza continuu, prin insasi evolutia existentei umane. Indemnul poetului este ca fiinta inzestrata cu minte lucida sa nu se lase amagita de jocul mirific al formelor schimbatoare.

Strofa a saptea are accente de satira, Eminescu infierand "miseii", care se unesc intre ei, pentru a izbandi in viata. Ca sa-si atinga telurile tenace, dar marunte, "nataraii" sunt capabili sa distruga personalitatile de exceptie, care devin totdeauna fragile, pentru ca sunt izolate si reduse numeric. Nelegiuitii si prostii se inteleg intre ei, avand scopuri mercantile comune. Omul inzestrat cu principii nu trebuie sa devina un "tovaras" al acestora, ci are obligatia morala sa isi mentina speranta ca viitorimea va pretui si va pastra in memoria ei colectiva numai valorile umane autentice, coborand in uitare nesemnificativul.

Strofa a opta recurge la comparatia mitologica a amagirilor lumesti cu cantecele Sirenelor, care provocau inecarea navigatorilor. Aidoma glasurilor aducatoare de moarte, spectacolul lumii exercita o atractie funebra, un miraj periculos asupra mintii si sufletului omenesc. Succesiunea faptelor vietii se transforma intr-un vartej ametitor, care poate distruge fiinta prea sensibila sau naiva. Abilitatea insului rational consta tocmai in capacitatea lui de a se feri de capcanele existentei si in taria de a nu-si abandona telul major al trecerii sale prin viata. Daca iese din "cararea" aleasa, omul se rateaza si existenta lui ajunge anonima.

Versurile strofei a noua exprima scepticism, neincredere in oameni, amaraciunea adunata in sufletul poetului, in cele peste trei decenii de viata. Sunt versuri ce cuprind indemnuri aproape contrare firii omenesti, dar care se explica prin deziluziile traite de autorul insusi. El ii cere inteleptului "sa se fereasca" de experienta comuna si de atingerea imunda a semenilor si-i pretinde sa-si impuna tacerea, atunci cand "miseii hulesc" lucrurile sfinte, batjocorindu-le; filosoful sa inceteze a mai da sfaturi inutile celor care nu le inteleg, datorita capacitatii lor reduse de a reflecta asupra motivatiilor propriei lor existente; sa ii lase pe oameni cu aptitudinile lor de magogice, cu placerea iluzorie de a vorbi superficial, fara sa atinga substanta ideilor; sa le ignore tenacitatea obscura cu care urmaresc sa parvina, castigand diferite trepte sociale in ierarhia iluzorie a lumii. Cel ce nu vrea sa se ataseze de nimic din lumea aparentelor, ca sa nu sufere inutil, sa isi impuna raceala obiectiva ("ataraxia"- din gandirea filosofica elina) in fata tuturor ispitelor derizorii. Ca sa arate cat de apropiat sufleteste este acestei ultime idei, Eminescu reia versul ultim din strofa a noua imediat la debutul celei finale. Indemnul poetic s-a transformat intr-un avertisment cu valoare emblematica, reflectand insasi gandirea eminesciana: "Tu ramai la toate rece". Atitudinea constanta a poetului este detasarea spirituala cu care comenteaza ideile pe marginea carora gloseaza impasibil. Tonul satiric nu mai capata accente pamfletare, precum in "Scrisori", ci se transforma in dispret si indiferenta. Eminescu atinge acea autocontemplatie pe care o recomanda Schopenhauer drept calea spre gasirea marilor adevaruri, care faciliteaza omului de geniu starea de nirvana. Detasarea eminesciana este inspirata si dintr-un alt concept filosofic grecesc, anume cel de "apatie" (indiferenta, indepartare de suferintele omenesti).

D. Popovici, unul dintre exegetii liricii eminesciene, defineste "Glossa" raportandu-i semnificatiile la cele ale "Luceafarului": "Ea amplifica pe de o parte, sintetizeaza pe de alta parte, si da un caracter aforistic experientei umanului pe care o facea Hyperion. Spre deosebire, insa, de astrul indragostit de Catalina, poetul "Glossei" nu se poate izola in regiunile ceresti; el este un Hyperion condamnat sa ramana in societate si sa-si determine pozitia in complexul raporturilor sociale."