Romanul postbelic - "Morometii", Marin Preda - comentariu

Romanul postbelic - "Morometii", Marin Preda - comentariu

Coordonate ale vietii si operei

Marin Preda se naste la 5 august 1922 in comuna Silistea-Gumesti, in judetul Teleorman. Debuteaza in pagina literara "Popasuri" a ziarului "Timpul", in 1942, cu schita "Parlitu'".

Tanarul scriitor propunea o viziune distincta asupra lumii rurale, inca din cartea sa de debut, o culegere de schite si povestiri intitulata "Intalnirea din pamanturi" (1948), care anunta aparitia unui original si viguros talent.

In 1955, publica primul volum al romanului "Morometii", opera fundamentala a literaturii romane postbelice. Explorarea universului taranesc, privit sunt incidenta unui destin istoric nefast este continuata si in cel de-al doilea volum al romanului, pe care avea sa-l publice in 1967.

In romanele "Risipitorii" (1962), "Intrusul" (1968), "Marele singuratic" (1972), "Delirul" (1975) sunt evidentiate coordonate ale altor spatii ale vietii (mediul citadin, industrial, intelectual si artistic, reconstituirea unui moment istoric). Volumele eseistice si memorialistice "Imposibila intoarcere" (1971) si "Viata ca o prada" (1977) il impun ca pe o patrunzatoare constiinta umana si culturala a veacului sau.

Ultimul roman al lui M. Preda, trilogia «Cel mai iubit dintre pamanteni», apare in 1980, iar dupa numai cateva luni, la 16 mai 1980, Marin Preda se stinge din viata prematur, in plina forta creatoare.

Relatia lui Preda cu lumea operei sale este dezvaluita de eseurile cuprinse in "Imposibila intoarcere". Publicare, incepand cu 1971, in revista "Luceafarul", stranse apoi in volum, eseurile dezvaluie o constiinta mobila, interogativa, implicata in destinul omului si al civilizatiei edificate de acesta, un moralist receptiv la spiritul modernitatii, dar profund atasat de valorile traditionale. Volumul eseistic este captivant prin spectacolul de idei. Este, cum s-a si remarcat de catre interpretii operei lui Preda, o carte morometiana in spiritul ei fundamental. Scriitorul mediteaza asupra lumii in felul in care insusi eroul sau, Moromete, reflecteaza asupra vietii, provocand nelinisti si intrebari, invitandu-si cititorul sa gandeasca febril in privinta necontenitei deveniri. Indiferent de unde porneste si unde ajunge, meditatia scriitorului revine la obsesia lui, lumea morala a satului continua sa fie pentru el un punct de referinta. Satul i se pare lui Preda o colectivitate omogena, spre deosebire de oras: "Acolo omul este acasa pe orice ulita, il gasesti peste tot. Omul se uita la om si se bucura", comunicand si respectandu-se unul pe celalalt.

De la prima sa carte de anvergura, "Morometii", vol. I, pana la trilogia « Cel mai iubit dintre pamanteni », relatia tensionata a timpului tragic cu omul este evidenta.

Cartile de confesiune (« Viata ca o prada », « Imposibila intoarcere », « Convorbirile" cu Florin Mugur) comunica aceeasi preocupare: o istorie aberanta si injusta copleseste fiinta si o arunca in afara lumii ei.

Cu nesemnificative exceptii, istoria este preocuparea suprema a operei lui Marin Preda. Din aceasta perspectiva, romanul "Morometii" se concentreaza asupra libertatii morale in lupta cu fatalitatea istoriei. Ea este anuntata de prozator intr-o faza programatica, dar ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta afirmatie. Timpul se dovedeste viclean, rabdarea lui nu-i decat o forma de acumulare pregatind izbucnirea unei crize noi. La sfarsit, cand drama Morometiana este un proces incheiat, iar imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: "Timpul nu mai avea rabdare". Este una dintre multiplele fatete ale simetriei in literatura lui Marin Preda, plina de evolutii in cerc. Aceasta vrea sa dea o idee despre evolutia procesuala a vietii, ce se scurge dupa o lege statornica si misterioasa, care actioneaza si in natura. Prozatorul revine, in cartea urmatoare, la simbolurile pe care le-a parasit in opera anterioara; proza lui Marin Preda traieste sub puterea unei obsesii a intoarcerii la un punct originar. Scris dupa ce prozatorul se familiarizase (in romanul "Risipitorii") cu procedeele epice noi, volumul al doilea al romanului "Morometii" (1967) reafirma, nu de la inceput, ideea de forta a cartii: disparitia unei civilizatii stravechi si a unui mod de existenta sub presiunea modificarilor fulgeratoare prin care a trecut satul romanesc. Asupra satului de altadata, cu structuri bine fixate, satul "adunarilor linistite" si al dialogurilor pline de spirit, se abat evenimentele unui timp nerabdator sa-si impuna legile lui.

Analiza romanului

Lectura nuvelelor lui Marin Preda din volumul de debut, "Intalnirea din Pamanturi", conduce la ideea ca, in majoritatea lor, acestea anticipeaza "Morometii" prin tematica si stil narativ. Izbitoare este, in aproape toata literatura lui Marin Preda, o anume unitate de ton, de "timbru al efectelor", cum zicea scriitorul insusi. Nota dominanta este asigurata de impresia de familiaritate cu lumea taraneasca, bine cunoscuta in toate articulatiile ei, si de o anume "filozofie", desprinsa din "faptul ca taranul inceteaza de a mai fi obiect si devine subiect", cum afirma Paul Georgescu in prefata primului volum al "Morometilor". Scrierile din "Intalnirea din Pamanturi" sunt naratiuni obisnuite, care lasa sa se banuiasca placerea povestirii de mai tarziu. Personajele acestui prim volum sunt foarte active sufleteste, avand o intensa viata interioara. In acest sens sunt "rude" apropiate lui Moromete.

Povestirea care da titlul volumui transpune mitul erotic in varianta lui rurala. Naratorul povesteste cu ironie binevoitoare turnirul taranesc in urma caruia flacaul trebuie sa isi castige dreptul la fata indragita: el isi invita rivalul, pe Achim Achim, "in Pamanturi", pe camp, unde bataia cu batele si pumnii, in prezenta martorilor, decide invingatorul.

Nuvelele volumului de debut intereseaza si prin deschiderea caracterologica in raport cu opera capitala. Astfel, Ilie Resteu ("In ceata") prefigureaza tipul umilitului care acumuleaza ofense, dupa care va izbucni in manifestari necontrolate. Pot fi decelate in atitudinea lui semnele personalitatii lui Tugurlan din "Morometii".

Naratiunea "O adunare linistita" dezvaluie voluptatea personajelor lui Preda de a crea spectacolul povestirii. Patanghel, eroul acestei naratiuni, seamana uimitor cu Moromete. Personajul devine aici adevaratul povestitor, substituindu-i-se autorului. Patanghel nu istoriseste pur si simplu ce li s-a intamplat, lui si vecinului Miai, cand au fost cu porumbul sa-l vanda la munte. El pune faptele in scena, le regizeaza si apoi le interpreteaza. Patanghel (porecla a lui Moromete) este povestitor si actor (cum se dovedeste a fi si Moromete), pregatindu-si meticulos efectele istorisirii. Amanarile, ocolurile intentionate, suspansul replicilor, tin de o anume placere a personajului de a-si crea si regiza o scena de spectacol cu public. De la Caragiale incoace, nici un alt autor roman nu a obtinut efecte artistice mai savuroase din vorbirea personajelor, cum a facut-o Preda. Suculenta povestirii in dublu rol, al naratorului si al personajelor, caracterizeaza si primul volum al "Morometilor".

Opera lui Preda dedicata lumii satului impune o umanitate profunda si inedita. Tipologii memorabile au creat Slavici si Rebreanu. Sufletul rural, in viziunea scriitorilor ardeleni, este pragmatic, obsedat de acumulare in ordine materiala si, numai dupa ce acest proces s-a incheiat, poate sa auda si alte glasuri, nu doar "al pamantului" si "al iubirii", ca in "Ion" sau in "Mara" (glasul iubirii materne). G. Calinescu observa ca taranii lui Slavici nu reprezinta propriu-zis caractere, ci atitudini tipice de viata. Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihologica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. El creeaza niste tarani inteligenti, in masura sa constientizeze si sa traiasca, in modul lor caracteristic, dramele existentei si ale clasei sociale din care fac parte. Psihologiile rurale pe care le examineaza Preda apartin unor indivizi tipici, surprinsi in gesturile lor banale, insa dintr-o perspectiva analitica inedita. De la Rebreanu incoace, psihologia taranului a incetat sa mai fie privita ca o alcatuire de forte elementare. Intuitia sigura a lui Preda s-a orientat spre zonele adanci ale psihologiei, unde, in formele specifice eticii satesti, tandretea se impleteste cu duritatea, subtilitatea cu incapatanarea surda in apararea conventiilor lumii rurale. In literatura, nu profesiunea si cultura personajelor intereseaza, ci capacitatea lor de a reprezenta conditia umana. Din aceasta perspectiva, eroul central al romanului "Morometii" nu seamana cu nici unul dintre personajele literare anterioare. Ineditul tipologiei si profunzimile creatiei lui Preda fac din "Morometii" un roman de exceptie si din Ilie Moromete, un personaj memorabil. Originalitatea lui vine din modul in care un spirit inventic, creator, transforma o existenta banala intr-un spectacol. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea patrunzator, in intamplarile cele mai simple el descopera ceva deosebit, o lumina a spiritului deschis, care pentru ceilalti nu se aprinde.

Originalitatea romanului tine, in primul rand, de prestanta dovedita de eroul sau in toate imprejurarile vietii. « Morometii » inseamna, de fapt, Ilie Moromete. Tot ce se intampla in roman, toate personajele (cu exceptia cuplului Birica-Polina si a familiei Botoghina) se definesc prin raportarea la Ilie Moromete. Taranul, in viziunea lui Preda, prin exponentul sau, Ilie Moromete, cumuleaza trasaturi neobisnuite ; protagonistul este, in acelasi timp, detasat si nelinistit, iubitor de taclale si insingurat, sceptic sau proferand increderea in soarta, inteligent, contemplativ, disimuland ca un maestru, inzestrat cu umor. Intr-un cuvant : unic. Ilie Moromete stapaneste in chip absolut peste o familie a carei alcatuire prevesteste parca destramarea: trei fii sunt din prima casatorie - Paraschiv, Nila si Achim - in timp ce Tita, Ilinca si Niculae provin din cea de-a doua. Pentru a pastra unitatea familiei, tatal este neinduplecat si justitiar. Inca din primele pagini, cititorul ia cunostinta de toate problemele acestei familii: lupta pentru a pastra nestirbite cele doua loturi de pamant, dimensiunile dintre fratii vitregi, primejdia fonciirii si a datoriei la banca, dorinta mezinului, Niculae, de a merge la scoala, intampinata cu ostilitate de ceilalti frati, ocrotita de invatatorul satului si de iubirea discreta a mamei sale. Eternelor probleme financiare, Moromete le acorda rolul unei triste necesitati: "Existenta banilor ii pricinuia o furie neputincioasa (cand trebuia sa-i dea, ii dadea cu gesturi dispretuitoare si blestema marimea, culoarea si mirosul lor)". Drumul la munte cu Balosu, pentru a vinde porumb, reluare a motivului din "O adunare linistita", se transforma in experimentul pe durata caruia il verifica pe Balosu, interesat doar de castig. Faptele "extraordinare" povestite la intoarcere starnesc admiratia celor in fata carora relateaza. Insotindu-l mai tarziu pe tatal sau intr-o calatorie asemanatoare, Niculae ramane dezamagit; intamplarile ii pareau banale, oamenii, lipsiti de farmec. "Tatal - noteaza naratorul - avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau". El avea facultatea - neobisnuita in lumea sa - de a inventa semnificatii acolo unde ele pareau sa lipseasca ori sa ramana ascunsa celorlalti.

Dispretul lui Moromete fata de Balosu decurge din atitudinea lor, radical diferita, fata de bani. Aceeasi conduita o are si fata de cei trei fii mai mari. Acestia sunt lacomi de castig si nu-si inteleg tatal care, in mentalitatea lor, "isi pierde timpul" stand de vorba cu Cocosila si Dumitru lui Nae, in loc sa faca precum Balosu, si anume sa negustoreasca porumbul. Vrand sa-i lecuiasca de boala castigului, presat si de datoria la banca, Moromete il lasa pe Achim sa mearga cu oile la Bucuresti. Cand isi da seama ca Achim nu se va mai intoarce, iar ceilalti doi au fugit cu caii si lucrurile din casa, Moromete nu poate accepta ideea ca i-a fost inselata buna credinta chiar de catre copiii lui. Tradarea intereselor famiiale de catre fiii cei mari este peste puterea de intelegere a lui Moromete: "Baietii mei, Scamosule, sunt bolnavi. Sa fuga ei de acasa. De ce asta?".

Increderea sa in coeziunea familiei se dovedeste o iluzie.

Din acest moment incepe declinul personajului. Risipirea familiei duce la prabusirea lui morala. Schimbarea glasului (« tulbure si insingurat ») anunta o modificare interioara profunda. Lumina pe care Moromete o descoperise in faptele si intamplarile vietii se stinge, calmul il paraseste si, fara tihna launtrica, existenta ii ajunge o povara. Omul se insingureaza. Momentul de varf al crizei interioare a personajului se desfasoara la hotarul lotului de pamant. Inchis in cercul gandurilor sale interioare, Moromete supune unei judecati aspre lumea care i-a salbaticit copiii si l-a scos pe el din universul tihnit in care traise. Intr-o meditatie nocturna, pe camp, Moromete realizeaza ca undeva exista o cauza nenorocita a nenorocirilor abatute asupra sa. Placerea vietii "ca miracol de contemplat" a fost pierduta, lupta pentru apararea vechilor bucurii s-a sfarsit. Scriitorul inconjoara personajul cu o aura de tristete, imprumutata, prin extensie, intregii lumi rurale.