Volumul schite noua si povestirile postume - caragiale

VOLUMUL SCHITE NOUA SI POVESTIRILE POSTUME - CARAGIALE

Perioada berlineza; apogeul maturitatii creatoare.

Un nou cadru referential: marii povestitori ai lumii.

Schite noua (1910). Povestile postume.

Atotputernicia metamorficului si optiunea pentru realismul magic.

"Am un volum de povestiri fine, inedite, pe care nu le-as da pe tot ce-am scris in viata mea - viata pierduta cu fleacuri de arta grosolana!" - ii scria Caragiale, de la Berlin, lui Mihail Dragomirescu, in februarie 1909, despre Schitele noua, ce aveau sa apara in urmatorul an. Era ultimul volum a carui editare se facea sub directa indrumare a autorului, preocupat sa atraga atentia asupra noutatii formulei literare.

Chiar daca nenea Iancu vine, din cand in cand, din indepartatul Berlin, sa se amestece printre personajele sale, conform ritualului cunoscut, ancorarea in cotidianitate a eului narant este acum mult mai problematica. Cetatean european, el are o alta perspectiva asupra evenimentelor, locurilor, oamenilor, asa cum se intampla in Monopol, unde potopul, care transforma Iasii intr-un "oras acvatic", ameninta sa inghita vechea lume, pe care noul veac nu o mai pasuieste, cu povestile ei, cu parfumul inconfundabil al ultimelor reminiscente orientale. Monopolul alcoolului pune capat veseliei electorale din Scrisoarea pierduta si placentarului balcanism, pe care prozatorul incearca, acum, sa-l salveze, ascunzandu-l in pliurile adanci ale tolbei cu povesti.

Fata de coerenta arhitectonica a Momentelor, surprinde eterogenitatea si schimbarea strategiilor de implementare a metamorficului la nivelul metodei narative. În locul temelor cu variatiuni, care experimentau mobilitatea perspectivei naratoriale si consecintele ei asupra tesaturii textuale, asistam acum la o caragializare programatica a unor teme si motive consacrate, a caror sursa era mereu dezvaluita.

Relansand discutia asupra strategiilor povestirii si asupra primatului originalitatii stilistice, prozatorul ne propune un pact intre luciditatea creatoare ajunsa la apogeu si ludicitatea a carei amprenta se simte inca de la primele pagini.

Volumul se articuleaza din doua categorii de texte, ca, de altfel, intreaga activitate literara din perioada berlineza. Partea poetului, Ion, Tal, Monopol, O cronica de Craciun, Duminica Tomii, O conferinta sunt meditatii asupra artei scrisului si a conditiei creatorului, eternul neadaptat, harazit sa-si duca in spate talentul, ca un har sau ca un blestem, si sa nu-si gaseasca locul decat in lumea textuala, pe care si-o construieste dupa chipul si asemanarea sa. Ele motiveaza, intr-un fel sau altul, optiunea auto-exilarii. Altele - cele mai incitante - experimenteaza adjonctiunea definitiva a iluzoriului la real, care permite cele mai spectaculoase forme ale metamorficului. Pe marea scena a lumii fictionale, toti actorii joaca mai multe roluri deodata, oricine se poate transforma, oricand, in orice, iar elasticitatea constructiei narative se mareste considerabil, facand din textele care imbraca haina conventionala a basmului cult piesele cele mai rezistente ale intregului volum.

Cand personajele fabuloase descind direct in universul concret, fara ca prezenta lor sa incomodeze pe cineva, cum se intampla in Kir Ianulea sau Calul dracului, intram direct in teritoriul realismului magic. Daca in cazul Minjoloaiei raporturile cu demonicul ramaneau in stadiul unei simple suspiciuni, ingredient indispensabil al fantasticului, Ianuloaia convietuieste cu diavolul cu acte in regula si reuseste sa-l izgoneasca inapoi in imparatia subpamanteana a lui Dardarot. Demonia - fie ca se atribuie unor entitati supranaturale sau unor fiinte umane - implica abaterea de la ordinea firescului, intr-un mod ireductibil la argumente, iar prezenta simultana in texte a doua coduri conflictuale - cel al realului si cel al miraculosului folcloric - permite spectaculoase rasturnari de perspectiva, astfel incat, in cele din urma, irealul este perceput ca real, iar realul ca ireal.

Imaginea unui univers stratificat, cu permanente punti de trecere intre real si imaginar, se construieste, totodata, prin dispunerea concentrica a lantului narativ. Adaptand metoda teatrului in teatru, Caragiale insereaza o serie de povesti in poveste, cu o dubla functionalitate: ele deslusesc statutul personajelor si, in acelasi timp, il ambiguizeaza.

Daca in teatru ancorarea in real era fundamentala, impulsul mimetic fiind atat de puternic incat umbrea orice deschidere spre irealitate, proza cauta tocmai interstitiile, zonele de ambiguitate, plasandu-se la celalalt pol, incercand sa ne arate o alta fata a lumii, careia ii anexeaza arii inedite. Experienta estetica fantastica ii da autorului prilejul sa exploreze teritorii noi ale imaginarului artistic, dar si mijloace specifice de seductie a cititorului, caruia i se da o sansa de a-si folosi imaginatia, dincolo de cadrele obisnuite de referinta, fiind, astfel, cooptat in procesul elaborarii universului fictional. Se ajunge, in final, la un nou mod de perceptie a realului, care se prelungeste prin ireal. Apelul la aceasta modalitate estetica, ce devine metoda predilecta de investigare a lumii, pare justificat de constientizarea limitelor realismului si, poate, intr-o oarecare masura, de climatul afectiv specific exilului. Cu toate acestea, povestile lui Caragiale raman fundamental legate de realitatea romaneasca a inceputului de secol si motivele orientale arhaice au intotdeauna o trimitere la contemporaneitate.

Paul Zarifopol a observat exact ca in povestile caragialiene tarzii pitorescul a cucerit tot mai mult teren, in ciuda canoanelor clasice la care autorul se raporta cu atata strictete. Ele sunt concepute ca ilustrari ale vechii intelepciuni orientale, menite sa ilumineze latura de moralist clasic a autorului. Si mai precis, G. Calinescu nota tendinta de localizare a acestui orientalism, metamorfozat intr-un balcanism muntenesc, dar si explorarea zonelor tulburi ale perceptiei senzoriale: "Abu-Hassan e o experienta de sugestie ce duce la alterarea perceptiei adevarului" ("I. L. Caragiale" in Istoria., ed. cit, 491).

Daca in cazul volumului Momente, dar si al altor texte scrise dupa 1900, interpretarile critice cele mai numeroase s-au lansat in cautarea elementelor de continuitate cu universul tematic, tipologic si stilistic al comediilor, "povestile" au fost explorate oarecum separat, sub umbrela derutanta a acestui balcanism, ce parea sa le indeparteze de pictura societatii romanesti contemporane. Sunt observate, de obicei, elementele de noutate, de ruptura, de disjunctie, fara a se pune in evidenta posibila continuitate. Totusi, ea se vede cu ochiul liber. Dincolo de revolutionara transformare a formelor de expresie, Caragiale ramane fidel vechilor obsesii, astfel incat texte ca Abu-Hassan sau neterminata Poveste nu sunt decat meditatii pe tema fascinanta a mecanismelor "puterii", continuari firesti ale comediilor. Ele pun, fara disimulare, problema identitatii si a sanselor pe care ti le da destinul.