Clasicismul

Clasicismul

1. Aparitie si context de manifestare

Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare in Franta in timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, si se dezvolta ulterior in toata Europa, in secolele XVII-XVIII.

El isi are punctul de pornire in modelele artistice (arhitectura, sculptura, literatura) ale Antichitatii, percepute ca intruchipari perfecte ale idealului de frumusete si armonie. Astfel, clasicismul aspira sa reflecte realitatea in opere de arta desavarsite ca realizare artistica, opere care sa-l ajute pe om sa atinga idealul frumusetii morale.

La origine, clasicismul se bazeaza numai pe judecata etica si poate fi definit ca o miscare artistica si literara care promoveaza ideile de armonie si echilibru a fiintei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral si estetic al artei, prin conformarea la anumite reguli, dupa modelul antichitatii greco-romane, prin imbinarea frumosului cu binele si adevarul, a utilului cu placutul, prin interesul pentru natura umana si prin obiectivitatea scriitorului. Aceasta dominanta morala a clasicismului este remarcata de cate André Gide, important scriitor francez al secolului al XX-lea, care afirma: "Mi se pare ca acele calitati pe care obisnuim sa le denumim clasice sint mai cu seama calitati morale si imi place sa consider clasicismul ca un buchet armonios de calitati dintre care prima este modestia."

Gruparea ideilor clasiciste si transformarea lor intr-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea: Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère.

2. Trasaturi ale curentului in literatura

Dupa epoca de dezechilibru si dezordine a sfarsitului Renasterii, cand literatura si teatrul erau erau dominate de o imaginatie excesiva, de abuzul genului romanesc, de drama si comedia baroca, se impuneau cu necesitate ordinea si masura, echilibrul si armonia.

Doctrina estetica a clasicismului isi are punctul de plecare in doua importante lucrari ale Antichitatii: Poetica lui Aristotel si Arta poetica a lui Horatiu. Cu toate acestea, clasicismul nu reprezinta o imitatie servila a modelului greco-latin, ci acesta din urma este reinterpretat; clasicii sunt cei care, potrivit lui Gustave Lason si Antoine Adam, au modernizat Antichitatea.

Cheia esteticii clasice este reprezentata de principiul ratiunii. Aceasta supralicitare a ratiunii vine ca raspuns la exagerarile Renasterii tarzii, epoca dominata de o imaginatie dereglata. Boileau recomanda "tutela ratiunii impusa imaginatiei, o tutela severa, continua, tiranica, oprind elanul, inghetand orice entuziasm" Combatand fantezia excesiva, clasicii promoveaza o perceptie rationala si critica a realitatii, lipsita de sentimentalism si infrumusetare lipsita de fundament.

Potrivit clasicilor, finalitatea unei opere literare este deopotriva estetica (propune un ideal de frumusete) si etica (propune un ideal moral). Ea are atat rolul de a placea, cat si pe acela de a deveni utila, conform principiului horatian utile dulci. Arta clasica este cea care il delecteaza pe privitor, il purifica spiritual, dar ea este si o arta utilitara pentru ca autorul clasic vizeaza instructia morala, doreste sa indrepte moravurile.

Clasicii se pronunta in literatura pentru respectarea regulii bunei cuviinte clasice, a bunului simt - ea cerea ca opera sa corespunda gustului epocii si al publicului careia ii era adresata. Din acest imperativ s-au nascut recomandari referitoare la eleganta limbajului si a gesturilor, evitarea violentelor sau a punerii in scena a mortii personajelor, evidentierea nobletii personajelor apartinand claselor superioare. Ideea de clasic presupune deci, inca de la bun inceput, conformitatea fata de cele mai rafinate exigente ale gustului unui anumit public, ales si restrans, prin excelenta aristocratic.

Estetica clasicismului subliniaza necesitatea de a realiza o armonie interna a operei, obligatia de a nu amesteca genurile: puritatea genurilor. Repinge genurile hibride, precum melodrama sau tragi-comedia.

Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stapani care-si fac intodeauna datoria, invingandu-si sentimentele potrivnice. Clasicii s-au preocupat in mod special de crearea unor eroi ideali, legati indisolubil de soarta statului, inzestrati cu cele mai inalte virtuti morale si capabili de fapte eroice. Asa se explica tipul eroilor clasici - cu o geometrie psihologica simetrica, ordonata, fara extreme, fiind intotdeauna exemplare de sange nobil, regal, personaje predispuse parca la acte mari, care sa schimbe lumea si sa o lege de etern. Aceasta ordine asociaza clasicului o stabilitate intelectuala deosebita - omenirea era in cautare de certitudini clare, de invariante, de modele, tipare, dupa "lumina" umanista. Goethe declara: " Eu numesc clasic tot ce e sanatos." Personajele apartinand unor clase sociale inferioare sunt in mod frecvent caricaturizate, ridiculizate. Acestea sunt, de obicei, dominate de o singura trasatura de caracter (avarul, gentilomul, bolnavul inchipuit), general-umana, caracterizand omul de pretutindeni si dintotdeauna.

Teoreticienii clasicismului considerau ca fiecare arta trebuie sa aiba regulile ei si ca orice placere artistica se naste din ordine si masura. Compozitia trebuie sa respecte regula celor trei unitati: de loc, timp si actiune. Aceasta lege stipula necesitatea existentei unei intrigi unice, evitandu-se complicatiile narative, si plasarea actiunii intr-un singur loc si intr-un interval de timp redus: "Un loc, o zi anume si-un singur fapt deplin." (Boileau) Daca Renasterea si barocul dadeau prioritate geniului, clasicismul da o neta prioritate mestesugului in creatie, respectarii legilor care garanteaza valoarea mimesisului. E preferat geniului fara mestesug poetul care suplineste lipsa inspiratiei printr-o buna cunoastere a regulilor, desi idealul ar consta, fireste, intr-o imbinare.

Clasicismul promoveaza doctrina imitatiei, potrivit careia creatia trebuie sa fie o copie cat mai fidela a naturii, in deplin acord cu principiul verosimilitatii. Acesta fusese formulat de Aristotel in Poetica, text fundamental din care au derivat aproape toate esteticile ulterioare: "datoria poetului nu e sa povesteasca lucruri intamplate cu adevarat, ci lucruri putand sa se intample in marginile verosimilului si ale necesarului" Verosimilul nu este, deci, realul existent, nici chiar realul posibil, ci "realul credibil." Prin urmare, chiar daca nu imita cu desavarsire datele lumii reale, opera de arta, trebuie sa prezinte, totusi, fapte cel putin credibile. Scriitorii clasici vedeau in conformitatea operei cu natura singura posibilitate de a ajunge la adevarul universal. Natura pe care opera o va imita va fi natura comuna, aceea care exista pretutindeni si totdeauna, obiectele care exista in virtutea legilor lor eterne, nu accidentele individualitatii, nici bizareriile unor fenomene considerate monstruoase.

Paradoxal, cu toate ca afirma necesitatea prezentarii unui subiect verosimil, clasicismul incurajeaza aparitia miraculosului in arta, categorie care are rolul de a-l atrage pe cititor, de a spori interesul acestuia pentru opera: "Pentru a place, opera trebuie sa fie verosimila, pana in amanunte, universala in felul in care zugraveste si respectuoasa fata de convenienta; toate acestea sunt necesare, dar, intr-un anumit fel, negative. Motorul care va provoca interesul nu poate consta in aceste reguli care sunt mai curand niste limitari. Interesul nu va fi provocat decat de acel miraculos care va excita curiozitatea sau admiratia, cele doua motoare ale interesului." (Philippe van Tieghem)

Omul clasic este un om rational "este utopia unui om perfect sanatos trupeste si sufleteste, «normal» (slujind drept norma altora), deci «canonic»." (George Calinescu - Clasicism, romantism, baroc). Este un individ moderat, echilibrat, care respinge excesele, fiind cumpanit in pasiunile lui. El cauta regulile si le aplica, se raporteaza la niste norme clare de conduita, este conservator si refuza dezordinea, lipsa de masura, disproportia. Viata lui este inteligibila, geometrica.

Speciile cultivate cu predilectie de clasici sunt, conventional, impartite in "specii inalte", precum oda, imnul, poemul epic, tabloul istoric, tragedia, care erau inspirate din viata marilor personalitati, a aristocratiei, a curtii regale, aducand in prim-plan suflete nobile, voluntare, indragostite de idealuri, sfasiate intre datorie si pasiune, si "specii mici", precum comedia, satira, fabula, care au un caracter sarcastic si care isi aveau ca punct de plecare existenta claselor inferioare ale societatii, ale caror moravuri erau redate cu dezinvoltura

Cei mai importanti reprezentanti ai clasicismului sunt: Nicolas Boileau, Pierre Corneille, Jean Racine, Molière, la Fontaine (Franta), John Dryden, Alexander Pope (Anglia), Gheorghe Asachi, Ion Budai-Deleanu (Romania).

Termenul de clasicism comporta, asadar, sensuri largi, exprimand o atitudine estetica fundamentala ce se caracterizeaza prin tendinta de a observa fenomenele in contextul universului si de a le inchega intr-un sistem proportional si armonios, corespunzator frumosului si concordant cu norme rationale care impun tipuri- model, perfectiunea, idealul. Clasicul constituie, oriunde si oricand in timp si spatiu reperul fix, stabil, termenul esential de referinta" De asemenea clasicul manifesta o atractie fata de tot ceea ce e permanent, spre transcendent, tangibil, evident prin moralitate, intelect, eroism.

Clasicismul: Moliere - Avarul

Date despre autor si opera

Jean Baptiste Poquelin-Molière isi desfasoara activitatea in perioada de triumf absolut al clasicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifesta, indeosebi, prin respectarea principiului imitarii naturii. Natura umana, cu toate aspectele ei, este tema principala a comediilor lui Molière. Printre cele mai cunoscute comedii ale dramaturgului francez se numara: Scoala barbatilor, Scoala nevestelor, Tartuffe, Burghezul gentilom, Pretioasele ridicole, Avarul, Mizantropul, Don Juan, Femeile savante, Bolnavul inchipuit.Universalitatea lui izvoraste din faptul ca a surprins in opera sa aspecte permanent prezente, atit in spatiu, cat si in timp - slabiciunile omenesti. Molière, ca si Shakespeare si Balzac, apartine acelei familii de oameni ai adevarului si ai luciditatii care denunta viciile oamenilor, cu incredere in latura luminoasa a fiintei umane.

Pornind de la premisa ca o comedie trebuie si sa satirizeze, dar si sa indrepte defectele, piesele lui Molière vor pleda pentru o atitudine morala umanista. Scriitorul isi va alege din inepuizabila natura umana viciile eterne: avaritia, infumurarea, gelozia, ignoranta, ipohondria si ipocrizia. De la farsa si pictura de moravuri din Pretioasele ridicole la comedia fina din Tartuffe si Mizantropul, Molière isi fundamenteaza si o doctrina literara, al carei principiu de baza este acela de a satisface gustul publicului, principiu pe care clasicismul francez il preia din Arta poetica a lui Horatius. În baza acestei convingeri, universul comediilor lui Molière se articuleaza pe o tematica diversa si pe o tipologie larga, de la nobili sau burghezi la tarani, de la medici la pseudosavanti, de la risipitori la avari.

Comedia Avarul a fost reprezentata la 9 septembrie 1668, pe scena de la Palais-Royal. Piesa lui Molière isi are radacinile in comedia antica a autorului latin Plautus, Ulcica, in care eroul, desi descopera o comoara care il face bogat, continua sa traiasca in lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste in Harpagon, personajul lui Molière, care, prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii revendicate de clasicism.

Structura si subiect

Subiectul, ca al oricarei comedii, este simplu, centrat pe o singura, dar dominanta trasatura de caracter a eroului, si se amplifica treptat prin acumularea confuziilor care genereaza comicul. Comedia este structurata in cinci acte.

Pe parcursul celor cinci acte, actiunea graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care nu stim decat ca are aproximativ saizeci de ani, ca este tatal a doi copii, Cléante si Elise, si ca este indragostit de tanara Marianne. În vreme ce batranul Harpagon, indragostit de Marianne, ezita sa o ceara in casatorie la gandul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul si dramele iubirii. Elise impartaseste dragostea cu Valère, care, pentru a o putea cere in casatorie, devine servitorul lui Harpagon, iar Cléante este indragostit chiar de Marianne, care, la randul ei, il iubeste pe tanar.

Pe de alta parte, preocuparile batranului avar se indreapta si spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i afecteze in vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-l insoare pe Cléante cu o vaduva bogata, iar pentru Elise gaseste o partida potrivita in persoana lui Anselme, batran, dar bogat, scopuri pentru care apeleaza la mijlocitoarea Frosine. Actul I se incheie in plina confuzie, Cléante incurajand laudele pe care tatal sau i le face Mariannei, pentru a afla, ulterior, cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se insoare cu iubita lui, iar Valère, sustinand cu prefacatorie parerile lui Harpagon, obtine de la acesta libertatea de a o supraveghea pe Elise.

Actul al II-lea adanceste conflictul si complica situatiile comice. Cléante doreste sa obtina, prin intermediul servitorului sau, La Flèche, un imprumut, fara a sti ca, in spatele camatarului, nu este altcineva decat tatal sau. Pusi fata in fata in aceasta imprejurare ridicola, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt pentru camatarie, respectiv pentru risipa. Odata cu sosirea petitoarei, Harpagon isi socoteste chiar castigul de pe urma iubirii pentru tanara Marianne, devenind insa din pacalitor pacalit, caci Frosine, cunoscatoare a firii omenesti, socoteste zestrea tinerei in economiile pe care i le-ar face sotului ei renuntand la mancare, la vesminte si bijuterii si il maguleste pe batran facandu-i complimente care starnesc hazul spectatorilor: "Poftim; trup bine legat, mladios, cum se cuvine si care nu dovedeste nici un betesug. [] Va sta bine - pe urma, tusea dumneavoastra e plina de gingasie! '.

Actiunea cuprinde, in cel de-al treilea act, scenele legate de intalnirea dintre toate personajele implicate in conflict. Harpagon pregateste un ospat in cinstea Mariannei, iar servitorii sunt instruiti sa toarne vinul cu socoteala, sa recupereze rapid toate resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea cu spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. Dupa ce, spulberand elanul jupanului Jacques, Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvarta de berbec gras, avarul este caracterizat de vechiul sau servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur: "Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare in care zilele de post sunt trecute in numar indoit si ca va siliti oamenii sa le tina, ca sa va bagati in buzunar ce v-ar costa mancarea de dulce. [] Altul povestejte ca ati dat in judecata pisica vecinului, fiindca v-a mancat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. [] Sunteti rasul si batjocura tuturor; nu va spun decat zgarcitul care-si mananca de sub unghie, scarbosul, camatarul'.

Apoi, in actul urmator, se isca o disputa dintre tata si fiu, care atinge punctul culminant in clipa cand La Flèche descopera comoara lui Harpagon, ascunsa in gradina, si i-o da stapanului sau, care dispare cu ea.

Actul final il surprinde pe Harpagon in cea mai adanca disperare, incercand sa-si recupereze caseta cu cei zece mii de galbeni. Banuit de furt este Valère, iar dialogul savuros dintre el si avar isi extrage comicul din situatia confuza, care nu se lamureste decat in final. În vreme ce tanarul ii vorbeste despre iubirea sa pentru Elise, Harpagon crede ca subiectul este nepretuita sa caseta. Rasturnarea tipica de situatie se produce in final, cand Anselme descopera ca Valère si Marianne sunt chiar copiii sai, pe care nu-i mai vazuse de la un naufragiu petrecut cu ani in urma si pe care ii cautase zadarnic. În schimbul casetei sale cu bani, avarul accepta sa renunte la Marianne si sa consimta la casatoria acesteia cu Cléante si la nunta Elisei cu Valère, cu conditia ca toate cheltuielile sa fie suportate de Anselme.

Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea in sine este tragica. Personajele isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Cléante si Elise se vor casatori cu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi regaseste caseta pierduta si isi traieste, astfel, fericirea ridicola intr-o existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria.

Personajele

Frumusetea comediei lui Molière rezida nu doar in structurarea subiectului, intr-o desfasurare gradata spre culminarea finala, ci si in realizarea tipologiei comice a avarului. Arta portretului este stapanita cu maiestrie de autor, care schiteaza astfel trasaturile eroului - Harpagon - incat spectatorul recunoaste tipul inca de la aparitia sa in scena, din dialogul cu La Flèche. Ulterior, contururile profilului sau se ingroasa pana la caricatura, atat din perspectiva directa a celorlalte personaje asupra lui, cat si prin faptele, atitudinile si cuvintele acestuia.

Viciul sau ne este facut cunoscut direct, inca dinaintea intrarii lui in scena, din replicile celorlalte personaje care vorbesc despre "groaznica lui avaritie" (Valère), "nesuferita lui calicie" (Cléante), considerand ca Harpagon "parca are-n pielea lui pe dracu" (La Flèche).

Zgarcenia, singura trasatura evidenta a personajului, este de notorietate publica, asa cum se observa din portretul pe care i-l face jupanul Jacques: "Unul zice ca tipariti calendare intr-adins, pentru casa dumneavoastra, cu zilele de post si de ajunare indoite, ca sa trageti folos din nemancarea la care supuneti personalul. Altul, ca aveti intotdeauna pentru servitori o cearta gata pregatita de sarbatorile cand se dau daruri sau de ziua plecarii din serviciu, ca sa aveti cuvant sa nu le dati nimic. Asta spune ca odata ati dat in judecata pisica unui vecin pentru ca v-a mancat o ramasita de pulpa de berbec. Celalalt zice ca v-a prins intr-o noapte furand ovazul chiar al cailor." Actiunile cele mai absurde se inlantuie in relatarea jupanului Jacques, fara ca, totusi, in contextul dat, sa para neverosimile, ba chiar fiind confirmate de comportamentul personajului. Avaritia este o trasatura pe care i-o recunosc cei apropiati, copiii sai, servitorii, petitoarea, ale caror atitudini se modeleaza in functie de aceasta realitate. Cléante intelege ca restituirea banilor reprezinta calea de a o obtine pe Marianne, Valère pricepe ca singura sansa de a se casatori cu Elise este sa renunte la zestre, iar Elise il sfatuieste pe iubitul ei sa-i castige increderea lui Harpagon, magulindu-l si incurajandu-i zgarcenia.

Alte scene comice vin sa accentueze acelasi viciu al protagonistului. Astfel, la masa pe care o organizeaza in cinstea apropiatei sale casatorii cu Marianne, slujitorii nu au ca rol principal servirea musafirilor, ci supravegherea lor pentru ca acestia sa nu manance prea mult.

Suspicios, convins ca cei din jur nu fac decat sa-l spioneze ca sa-i fure banii, nu pierde niciun prilej pentru a-si perchezitiona meticulos servitorii. Punctul maxim al acestei vigilente este momentul in care Harpagon se apuca singur de mana, crezand ca a prins hotul casetei, iar cand isi manifesta neincrederea in cei din jur, se include, paradoxal, in randul inculpatilor: "Ma duc sa pun plangere impotriva casei intregi si a tuturora: a servitoarelor, a feciorilor, a baiatului, a fetei si chiar impotriva mea."

Închis in cercul avaritiei sale, Harpagon ignora sentimentele copiilor sai, unicul argument valabil pentru casatoria fiicei sale si pe care il opune incapatanat oricarui altul este: "fara zestre."

Singurele vorbe afectuoase pe care le rosteste Harpagon pe parcursul piesei nu sunt adresate Mariannei, cum ar fi de asteptat, ci casetei sale: "Vai! Sarmanii mei bani, sarmanii mei bani, scumpii mei prieteni! Am fost lipsit de voi; si pentru ca v-au rapit, mi-am pierdut propteaua, bucuria, mangaierea. Totul s-a sfarsit pentru mine si nu mai am ce cauta pe lume. Fara voi imi e cu neputinta sa mai traiesc. S-a ispravit, nu mai am, mor, am murit, sunt inmormantat!"

Spre deosebire de avarii pe care ii va zugravi realismul, personajul lui Molière nu aluneca insa pe panta dezumanizarii totale, pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu isi trateaza copiii cu brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor, lipsindu-i monstruozitatile altor avari celebri, precum Grandet sau Hagi Tudose.

În jurul acestui personaj, evolueaza cele doua perechi de indragostiti - Élise si Valère, Mariane si Clèante - destul de conventionali prin atitudine si limbaj. Mult mai pitoresti, mai reliefati sunt La Flèche, valetul lui Cléante, si mai cu seama jupanul Jacques, bucatarul si vizitiul avarului.

Elemente de comedie

Pentru Molière, marile imperative de care comedia trebuia sa tina seama erau sa placa si sa educe, "sa incerce sa indrepte si sa imblanzeasca pasiunile."

Comicul lui Molière este generat de complexitatea situatiilor pe care el le imagineaza si pentru a caror realizare ignora de multe ori chiar regulile dramaturgiei clasice, atat de pretuite in epoca. El aduce in scena un numar mai mare de personaje, imbinand astfel principiile clasicismului antic, mai rigid, cu libertatile farsei italiene si franceze.

Comicul de caractere se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul il aduce in scena pentru a intruchipa un defect criticabil. El se impleteste, insa, in exprimarea aceluiasi sens cu un comic al numelor, pe care autorul le alege tocmai ca prin sugestia lor sonora sa anticipe caracterul prezentat si sa devina niste etichete de identificare a eroilor. Unele nume sunt conventionale, pentru ca purtatorii lor nu au decat rolul de a stabili contrastul necesar cu personajul central: Cléante, Valère, Élise, Anselme, Mariane. Altele sunt predestinate servitorilor: La Flèche, jupan Jacques; in fine, Harpagon are rezonanta avaritei, a zgarceniei peste masura, astfel incat, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate omenesti. Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat in sensul ingrosarii defectelor, caci replica ,,fara zestre' devine un tic, si prin vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn al zgarceniei indreptate impotriva propriei fiinte.

Comicul este unul de atmosfera si confera unitate piesei lui Molière. Chiar in momentele cele mai grave, in care s-ar putea produce tensiune, atmosfera este degajata printr-o scena hilara, ca aceea a disputei dintre Harpagon si Cléante, care nu se soldeaza cu o ruptura dintre tata si fiu, ci cu un duel verbal savuros si plin de umor. Contrastul dintre aparenta si esenta, sursa clasica a comediei, ii serveste si lui Molière in realizarea scenei dialogului dintre avar si Frosine, care, flatandu-l, scoate in evidenta tocmai caracteristicile contrare ale batranului: "Esti rapitor si ai o figura demna de pictat. Te rog, intoarce-te nitelus. Nici nu se poate mai bine. Fa doi, trei pasi. Poftim! Corp bine croit, liber, usor, asa cum trebuie, si zdravan!"

Desi prin dezumanizarea moderata a eroilor sai si prin zugravirea moravurilor vietii de familie sau sociale, piesele lui Moliere se apropie de latura tragicului, comicul ramane modul de expresie natural al autorului clasic care, prin realismul observatiei si prin depasirea rigorilor epocii, este un spirit modern si intotdeauna actual. Satira sa, dincolo de acidul fara de care nu se poate face comedie, propune un umanism impresionant si dezvaluie iubirea de oameni a autorului care marturisea in prefata comediei Tartuffe: ,,Nimic nu-i face mai bine pe cei mai multi dintre oameni sa se pocaiasca decat oglinda betesugurilor lor. E o lovitura mare data viciilor cand le expui rasului obstei intregi. Usor indura omul mustrarile, dar nu rabda nicidecum batjocura. Accepta sa fie rau, dar nu vrea sa fie ridicol'.

Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea in sine este tragica. Personajele isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Cléante si Elise se vor casatori cu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi regaseste caseta pierduta si isi traieste, astfel, fericirea ridicola intr-o existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria.

Elemente de clasicism

În deplin acord cu estetica clasicismului, Molière considera ca rolul comediei este acela de a sanctiona viciile societatii si de a le indrepta tocmai prin dezvaluirea acestora si tratarea lor intr-o maniera ironica. Asa cum putem intui inca din titlu, aceasta piesa are in centru un defect major - avaritia - care poate avea consecinte grave asupra personalitatii individului.

La nivelul subiectului, piesa Avarul dezvolta situatii tipice comediei clasice. Astfel, subiectul evolueaza prin dezvoltarea unei scheme simetrice: doi tati, batrani si bogati, sunt rivalii fiilor lor la mana fetelor pe care acestia din urma le-au cucerit. Cele doua triunghiuri amoroase (Anselme-Elise-Valère, respectiv Harpagon-Marianne-Cléante) reprezinta o veritabila sursa de umor a piesei, prin nepotrivirile dintre unii membri ai cuplurilor sau prin doar aparenta lupta pe care o duc pentru a cuceri persoana iubita.

Alte procedee specifice teatrului clasic pot fi intalnite si aici - confuzia, farsa, incurcatura, lovitura de teatru, quiproquo-ul (procedeu prin care un lucru este luat drept altceva sau altcineva). Cel din urma este extraordinar realizat; astfel, in ultimul act, Valere si Harpagon se infrunta, dar, in timp ce primul vorbeste despre Elise, cel de-al doilea crede ca acesta se refera la caseta cu bani. Discursul de indragostit al lui Valere, aplicat de avar banilor sai, pare o parodie spumosa a relatiei pe care Harpagon insusi o are cu aurul.

Respectand imperativul clasic al echilibrului, Moliere construieste o intriga relativ simpla, armonioasa, o piesa structurata pe cinci acte bine delimitate, cuprinzand fiecare un singur punct de interes. Conflictele sunt, de asemenea, bine marcate si au o cauza unica - zgarcenia personajului principal. Actiunea este limitata in timp si spatiu, respectand faimoasa regula a unitatilor. (vezi prezentarea subiectului)

În conturarea personajului se respecta, de asemenea, principiul clasic. Acesta este dominat de o singura trasatura de caracter, toate faptele, vorbele, gesturile sale avand un rol exclusiv - acela de a amplifica avaritia acestuia. (Vezi caracterizarea personajului). În ciuda exagerarilor, personajul lui Moliere este verosimil, el comporta o latura general-umana, caracterizand omul de pretutindeni si dintotdeauna.

Prin subiectul simplu, care evolueaza gradat, prin armonia partilor care alcatuiesc edificiul piesei, prin plasarea actiunii intr-un spatiu si timp limitate, prin conturarea unui anumit caracter - avarul, piesa lui Moliere reprezinta un punct de reper intre operele clasicismului francez si universal.